Protezele Puterii

Un articol de ANGELA MARTIN

A fost deseori invocata, în anii din urma, elita noastra interbelica, demna de a fi urmata ca model.  În schimb, s-au facut tot atatea comentarii negative la adresa actualei elite. Care, desi mai curand modesta  decat fenomenala, este, totusi, un fenomen specific climatului romanesc postdecembrist, climat la randul lui influentat de tulburarile produse de  restructurarea globala.
Reprosuri dure i se fac, de la un timp, mai ales, elitei culturale,  partea ei – institutionala sau civila – activa pe scena publica fiind acuzata de servilism fata de Traian Basescu. Actiunile ei, convergente, au fost percepute ca o dovada de partizanat cu  presedintele (acum suspendat), dar si de sustinere, cu profit, a altor retele de  interese. La adapostul unui asemenea partizanat, a „capusat“, în felul ei,  campul culturii, caci  institutiile pe care le-a „ocupat“ au avut bugete generoase si au lucrat în sistem clientelar. Aceeasi elita, care a promis sus si tare ca va practica o politica gestionara dupa model occidental, a consumat ideea de reforma neoliberala în mici afaceri personale – familiale sau colegiale – în interiorul aceluiasi cerc de încredere, politico-cultural.
Anticomunista înversunata, a refuzat „coabitarea“ cu predecesoarele ei, elita culturala „ceausista“ si, în continuare, „iliescista“, desi, în mare, ea însasi a provenit din cea dintai. De altfel, cu  presedintele Ion Iliescu a si simpatizat dupa Revolutie, întelegand mizele formarii unei opozitii constructive în noul stat democrat.  Desi la început i-a sustinut, i-a atacat mai tarziu cu violenta atat pe presedintele Emil Constantinescu cat si pe presedintele Iliescu, în al doilea sau mandat. Ea însasi s-a scindat, partea „progresista“  s-a repozitionat, a revizuit  valorile îndepartandu-le pe cele „comuniste“, fara drept de apel. Sub pretextul asanarii morale, a împartit societatea culturala în „buni“ si în „rai“, criteriile ei de selectie, si filtrele, s-au fixat pe mapa profesionala în locul fostului dosar. Cei „buni“ au fost, desigur, validati si promovati. Li s-a facilitat, adica, accesul în zona publica si la beneficii culturale, sau mai putin culturale, în baza principiului, reciproc avantajos, donnant donnant. Ar fi gresit totusi sa credem ca în acest nou pragmatism al solidaritatii nu s-a manifestat si un sentiment cavaleresc al admiratiei si al fidelitatii. Important este, însa, ca li s-a demonstrat  intelectualilor, artistilor, oamenilor de cultura ceea ce era de demonstrat: cît de utila este, în zilele noastre, cat de protectoare, dincolo de meritele profesionale, apartenenta la un grup de putere. Ca pe vremuri, apartenenta la unicul partid.
A fost, însa, extrem de eficienta aceasta „tanara“ elita culturala, si demna de admiratie, daca stam sa ne gandim  ca  pentru o asemenea lucrare a avut la dispozitie mai putin de zece ani.
De reprosat i se poate reprosa orice, dar nu ca i-ar lipsi savoir faire-ul si viziunea, ca n-ar avea instinct politic si, în fine, ca n-ar fi nu numai strabatatoare, ci si  prevazatoare. Si adevarul este ca a înteles sa-si construiasca din timp parteneriate – cu asociatii, organizatii, fundatii, persoane si grupuri de influenta, oameni si trusturi de presa –  atat pentru  a-si consolida puterea, cat si pentru a-si asigura spatele, la nevoie. Cat despre reusitele ei culturale, laudate cu asupra de masura de jurnalistii de casa  ori de diversi prieteni cointeresati, ele sunt privite cu rezerva de multi concetateni:  au fost cand modeste, cand fara legatura cu  interesul general.  Bizar este, însa ca – desi toate elitele natiunilor lumii sunt portdrapelul unor aspiratii  comune –, „elita noastra“ nu rapunde la semnalele societatii si nici nu vibreaza la asteptarile ei.
Mereu în ofensiva, mereu preocupata de propria-i ascensiune, sustinuta,  fie si împotriva evidentelor, de parteneri autohtoni si straini, a ignorat cu superbie criticile „adversarilor“ culturali. În schimb, i-a atacat manuind împotriva lor arma politica. A manuit-o însa patimas, cu manie si atat de apasat încat, în încercarile-i repetate de a-i lichida, a deturnat însusi sensul culturii.
O serie de afirmatii – care au descalificat-o moral –, unele individuale, altele de grup, au ramas, de asemenea, memorabile, într-atat au fost de jignitoare si de nepotrivite pentru a fi exprimate în spatiul  public.
Aceste cateva motive, ca si altele, probabil, au fost suficient de puternice  pentru ca neîncrederea în aceasta elita sa ia proportii. Astfel, proiectul ei cultural s-a uzat înainte chiar de a prinde cu adevarat viata.
Stim cu totii, însa, ca  este cat se poate de firesc ca elitele unei tari sa se reînnoiasca, sa se înlocuiasca una cu alta odata ce si-au încheiat misiunea. Iar daca lasa în urma lor o buna amintire înseamna ca lasa si o societate mai buna. Va fi, oare, si cazul „autoproclamatei“ noastre elite?
Oricum ar fi, regretabil pentru ea – dar si pentru noi –  este faptul ca la atatia ani de la Revolutie, într-un regim democratic în  care ne bucuram din plin de libertatea de optiune, a ales sa se impuna prin activism politic, la fel ca pe vremea comunismului. Înregistrand, ce-i drept, irecuperabile pierderi de stima. Poporul („stupide people“), nu fanii mai mult sau mai putin interesati,  vede si chiar pricepe.
*
Trebuie, totusi, sa spunem ca denumirea de „elita autoproclamata“ nu este o inventie autohtona.  În alte tari, aceeasi sintagma, vizand cu precadere  doua elite – politica si economica –,  a facut de mult cariera. Treptat, a ajuns sa fluture pe bannere si sa fie huiduita în strada, la proteste, caci multimile s-au indignat nu o data împotriva intereselor oculte ale unei „minoritati selecte“, care se crede menita  (nefiind mandatata) sa decida soarta lumii în numele unei înalte responsabilitati.
Ce sunt, de fapt, aceste elite tot mai controversate, si în ce fel intervin ele în destinul unei societati?
Dupa Robert Putnam, politologul american, a carui definitie ramane valabila prin chiar simplitatea ei,  elitele sunt formate din  „oamenii care  se afla aproape de varful piramidei  puterii si au capacitatea de a influenta deciziile politice“. S-a spus despre ei  ca sunt „superiori“, ca surclaseaza  prototipul intelectualului, chiar daca împartasesc cu lumea intelectuala unele atuuri – educatie îngrijita, pregatire academica, atasament fata de valorile democratiei – si, pana la un moment dat, acelasi parcurs.  Teoreticieni ai elitelor au apreciat ca superioritatea le este constitutiva, remarcabila indiferent în ce domeniu profeseaza si îsi urmeaza vocatia: în economie, politica, religie, cultura, în armata, administratie etc. Wright Mills a tinut sa mentioneze, în plus, ca au o „anumita largime de vederi si o demnitate de caracter“ – însusiri care sunt, fara dubiu, un semn al moralitatii. Ca urmare, ele nu trebuie niciodata  ignorate, tocmai pentru ca  joaca un rol esential în recunoasterea oamenilor de elita  si în asumarea lor ca model.
Vom trece peste nasterea propriu-zisa a elitelor în societatea moderna, pentru ca stim ca toate, fara exceptie, si în toate tarile lumii, s-au înfiripat în amfiteatrele universitatilor. Ne vom opri, însa, asupra unei necunoscute: asupra selectiei membrilor acestora. Cum se face, practic, aceasta selectie?
Sociologii au semnalat incompatibilitatea  cu practicile democratice a unei atari operatiuni, în situatiile în care ea se desfasoara în afara cadrelor obisnuite, într-o totala lipsa de transparenta. Si au staruit asupra subiectului cu atat mai mult, cu cat, într-un viitor deloc îndepartat, aceasta urmeaza sa îsi produca efectele în societate. În eseul sau intitulat „La face cachée de Harvard“, aparut recent într-o publicatie spaniola, cercetatoarea franceza Stéphanie Grousser-Charrière  porneste de la marturisirile unor mari politicieni americani  pentru a demonstra, de pilda, ca anumiti oameni sunt sustinuti si ghidati  în cariera  de cluburi universitare secrete. A fost, ne asigura autoarea, cazul lui Roosevelt, John Kennedy, George Bush, John Kerry.  Astfel de cluburi au fost fondate înca din secolul al XIX-lea si pe langa prestigioasa Universitate americana Harvard, sub numele de „Final Clubs“ si functioneaza ca organizatii secrete. Scopul lor este acela de a selecta, pe criterii netransparente, studenti de elita, lansandu-i,  asemenea unor „trambuline“, pe cei alesi „spre structurile puterii politice si economice“. Apartenenta la aceste cluburi este „pe viata“, iar membrii cu adevarat importanti sunt „acei absolventi care mentin direct legatura cu respectiva organizatie, sustinand-o economic prin donatii“.
E putin probabil, fireste, ca o asemenea practica este suficient de extinsa în mediul universitar pentru a explica, fie si numai partial, compozitia elitelor americane. E mai plauzibila varianta în care, la formarea elitelor, nationale si mondiale, contribuie, la vedere, cu forte proprii si cu mijloace specifice, nenumaratele structuri academice, societati, organizatii si asociatii profesionale, fara sa existe între ele nici o legatura secreta. Ce trebuie sa retinem, însa, este ca modul si circumstantele în care îsi încep cariera absolventii de elita sunt decisive pentru viitorul lor. Decisive, pentru ca, în functie de acestea, îsi vor pastra sau nu libertatea de constiinta. În functie de acestea vor avea toata viata datorii de gratitudine si de fidelitate. În functie de acestea vor fi dependenti de o anumita orientare sau ideologie. Pe care, la randul lor, le vor propaga în cercurile de putere în care va fi  sa îsi exercite influenta. Cu conditia, desigur, ca ei sa conduca acea Putere si nu Puterea pe ei.
Nu stiu cat de importanta ar putea sa fie, numeric, pentru elita romaneasca o eventuala apartenenta la astfel de structuri. Mai semnificativa însa îmi pare a fi filiatia comunista a anticomunistilor nostri elitisti. Care, pe de o parte, vor sa se debaraseze de propriul trecut, pe de alta, în numele aceluiasi trecut, si potrivit unei morale „originale“, îsi distribuie unii altora, în retea, functii si onoruri. Acesta este si motivul, probabil, pentru care, desi propovaduieste cu ardoare civismul, elita noastra culturala seamana cu un partid. Care are o singura ambitie: sa fie un partid de elita prezidential. Si s-ar parea ca are sanse sa devina, caci manifesta în tot ce întreprinde o  disciplina de fier, parca ereditara, si un anume tip de autoritarism.
*
Ne  depaseste, desigur, problematica elitei, vasta si complicata. Dar, merita, credem, sa raportam elita noastra vocala macar la cele doua definitii citate mai sus. Sa reflectam mai adanc la conditiile care i-au favorizat aparitia, sa facem diferenta între mizele unui grup de elita si ambitiile personale ale unor membri mai mult sau mai putin marcanti.  Pentru ca, în fine, trebuie sa ne întrebam: exista, oare, false elite?  ori gresit orientate? este Puterea monopolul elitei? Vreau sa spun în cultura, unde a preluat-o si o detine politic, cu sau fara carnet de partid ? Are elita romaneasca un mesaj pentru noi? este ea utila societatii noastre? Ne identificam noi cu ea sau ea cu noi cand ne reprezinta în lume?
La toate aceste întrebari, ar putea raspunde, fara îndoiala,  oricine prin da sau nu. Numai ca ele ne obliga mai întai sa ne întoarcem privirea spre „cealalta“ elita –   necunoscuta prin dezimplicarea ei politica si civica. Daca, într-adevar exista, sa aflam de ce tace. De ce tace in corpore ascunzandu-se dupa cativa curajosi, dar rari, exponenti.  Publicul nu o percepe, în schimb confunda elita vocala cu o clasa conducatoare care stabileste ierarhiile si îsi impune oamenii prin toate mijloacele,  stiute si nestiute. De aici, probabil, si unele supraestimari, dar si atatea naivitati provinciale care se perpetueaza în spatiul  public, legate de persoane de succes.
Cert este ca, dupa atatea bulversari însotite de învaluiri, dezvaluiri, dezinformari, intoxicari, publicului nostru i-au asurzit parca pana si sperantele.  Ca a ramas, însa, cu ele încremenite spre elita „oficiala“ din inertie, din convingere, prin contagiune sau prin imitatie, conteaza prea putin  în comparatie cu vidul pe care îl produce elita tacuta prin abdicare. Caci a nu avea, ca societate si ca natiune, intelectuali de elita „cu demnitate de caracter“ care sa-si manifeste atitudinea critica si responsabilitatea civica, înseamna  sa toleram o situatie inadmisibila: la fel de periculoasa precum aceea pe care o poate genera, în democratie, absenta opozitiei politice.

6 comentarii pentru “Protezele Puterii”

  1. august 17, 2012 la 5:25 pm

    Articolul este un manifest al speranței de îndreptare, manifest al responsabilității civice contra inadmisibilului.

    Manifestul invită la „trezește-te române”: elita autoproclamată este o falsă elită incompatibilă cu realitatea.

  2. august 17, 2012 la 5:26 pm

    Felicitări pentru un articol care analizează consecințele ascensiunii pe scara servilismului a unei „elite autoproclamate”,
    desprinsă de esențele sociale, orbită de ideologia menținerii la putere.

  3. august 18, 2012 la 6:05 pm

    Articolul Angelei Martin este un strigat. Falsele elite autoproclamate de la Bucuresti sunt absolut gretoase.Daca unul de teapa lui Cartareascu este om de cultura, merita sa ne dam foc in piata publica, Romania nu mai are nici o sansa cu elite ca Patapievici, Cartarescu,Basescu, Videanu, Elena Udrea si toti ceilalti, unul mai rau ca altul.

  4. august 18, 2012 la 9:44 pm

    Articolul despre elitele româneşti actuale e binevenit. In Romania nu se pot selecta elite deoarece nu exista pretuire pentru oamenii cu adevarat superiori. Galagia falselor elite acoperă glasul timid al celor care, plictisiţi de prostia elitelor autoproclamate, prefera tacerea fiindcă, si tacuitis filosofus mansitis. Articolul este scris cu multa eleganta si cu o buna cunoastere a metehnelor celor mai multi dintre romani, care nu au de loc cultul valorilor reale, nu respecta nimic si pe nimeni. Nu-s nici tragici nici comici, se uită mai mult în grădina străinilor în loc să-şi cultive propria grădină. Articolul acesta ar trebui să deschidă ochii multor oameni.

  5. august 20, 2012 la 8:15 pm

    Dl Victor Ponta are sansa de a replica occidentalizând infrastructura intelectuala, trebuind a se colecta in prima urgenta de la marii capitalisti, incurajând filantropia, 2-3 miliarde euro, achizitionându-se pentru bibliotecile publice periodice si carte occidentala universitara serioasa, materiale multimedia recente si soft didactic, asigurându-se totodata digitizarea intregii prese vechi. Sau poate oferi transformarea TVR3 in TVR Didactic, vizând egalitatea de sanse si lectii de limba româna si de istorie nationala pentru copiii românilor din jurul României si din Diaspora. In fine, poate ajuta retelele de telecablu sa difuzeze canalul franco-german ARTE, pentru intelectualii români si pentru minoritatea germana din toata România, inclusiv la Bucuresti.

  6. august 21, 2012 la 9:57 pm

    Felicitari celor de la Cultura.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper