Politica între civilizatie, fals si repulsie

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Ma folosesc de pretextul intrarii în vacanta pentru a iesi din evenimentele internationale. Numai bine pentru a vedea cum arata, politic vorbind, lucrurile si pe la noi.  S-a întâmplat sa am timp sa reiau lectura cartilor esentiale ale lui Titulescu si, asa cum ma asteptam, marele diplomat mi-a reconfirmat adevarul ca neavenitii în politica sunt surse ale discordiei, abuzurilor, scandalurilor. Adica, ale raului. Spectacolul mizerabil oferit de razboiul politic orb prin care am fost nevoiti sa trecem în vara acestui an seamana cu cel prin care a fost devastata energia tânarului stat român închegat prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Atunci, în vremea mult laudatei democratii interbelice, românii îsi preparau ingredientele care sa devina fermentii politicii cu naduf:  aranjamente oneroase, manevre oculte, scandalul si pâra la stapân. Practicate cu voluptate chiar de atunci, toate acestea sunt reluate fara osteneala azi, în vremea fericita pe care o traim sub zodia marii democratii. Nu este de mirare ca politica, la noi, se zbate între civilizatie, fals si repulsie si nu reuseste sa-si gaseasca un loc onorabil în inima si  în rosturile românilor.
Reîntâlnirea cu Titulescu
Citindu-l pe Titulescu, m-a framântat o întrebare: ce-i face pe români atât de patimasi, încât recurg pâna si la ura pentru a ajunge la putere? Titulescu însusi a fost victima invidiei si a urii. Voi vorbi altundeva despre dusmanii lui. A avut multi, din ce în ce mai multi, pe masura ce câstiga pentru România, prin geniul lui si prin truda lui, un loc în lume. Datorita influentei si prestigiului pe care îl avea la Liga Natiunilor, instanta pacii de la Geneva, tara noastra capatase între cele doua razboaie mondiale un loc respectabil în Europa. De Titulescu aveau nevoie Franta si Marea Britanie, el a demontat iredentismul Budapestei, a condamnat  fascismul lui Mussolini, iar pentru Hitler a fost obstacolul penetrarii Germaniei în România. El domina Societatea Natiunilor, forumul în care se ducea batalie pentru respectarea sistemului de ordine fixat pe continent prin Pacea de la Versailles. Adica, cel care consfintea si garanta reîntregirea  României. Cu toate acestea, marele diplomat sfârseste ca victima a propriilor lui concetateni. Adversarii din tara nu au fost capabili sa-i înteleaga viziunea despre justitie fondata pe principii, spirit de dreptate si morala. Erau stânjeniti mai ales de ideea moralitatii publice relevata lui Titulescu, în toata dimensiunea ei, de contactul cu civilizatia britanica. Iata ce scrie el, la putin timp dupa ce este numit ministru plenipotentiar la Londra, în 1922: „Am învatat ca opinia publica britanica este foarte sensibila la orice aduce a umanism si dreptate si ca Marea Britanie este tara în care moralitatea particulara si cea publica sunt legate cât se poate de strâns“ („Politica externa a României“ Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994, p. 193).
M-am bucurat sa citesc aceste rânduri tocmai când aflam, din presa franceza, ca fostul presedinte Jacques Chirac, ultimul gaullist cu adevarat, a fost vizitat de actualul presedinte, socialistul François Hollande. Ziaristii scriu ca întâlnirea lor a fost amicala, ca cei doi si-au spus de toate, pâna si banalitati. Ei se mai întâlnisera în timpul campaniei electorale si întâmplarea îl contrariase destul pe fostul presedinte Sarkozy, om politic creat de însusi Chirac. Noua revedere si discutiile  celor doi nu sunt importante pentru soarta Frantei, dar câta lumina pun pe civilizatia unei politici. Presedintele Hollande l-a vizitat pe Chirac în niste momente de suferinta – acesta este bolnav – prin care trece cel care, ideologic, i-a fost oponent politic pâna mai ieri. Omenia – asta vrea sa spuna Titulescu – este mai importanta decât ideologia. Noi când vom ajunge sa întelegem un adevar atât de simplu?
O sansa ratata
România a avut ocazia sa experimenteze coabitarea unei formatiuni social-liberale, venita din opozitie, cu autoritarismul unei presedintii nervoase si mereu rascolitoare a vietii publice din România. Ar fi fost o alternanta la esecul unei guvernari democrat-liberale în care presedintele se credea sef de stat si de guvern la un loc. A mai avut sansa sa aiba un prim-ministru tânar, dezinhibat, scolit în tara si în strainatate, cum se cere azi. De mult românii îsi doreau un guvernant care sa nu mai fie încurcat în nodurile (înca nedesfacute ale) politicii post-decembriste. Iata ca aparuse. Avea un  discurs nou despre justitie, în general, si despre justitia sociala, în special, despre coruptie si despre perspectivele iesirii din criza. Formula guvernarii social-liberale parea sa puna pe un fagas potrivit framântarile noastre, în traversarea desertului de la comunism la capitalism. Întâmplarea ne ajuta pâna si la ruperea traditiei onomasticei politice: scapam, în sfârsit, de emblematicul nostru „escu“.  Chiar si acest amanunt lingvistic parea sa indice ca suntem porniti pe un alt drum. Acel tânar cu nume fara „escu“ contribuise el însusi ca stânga din care venea sa nu mai fie legata de liderii instalati în decembrie 1989. Si daca ar fi sa nu-i suspectam de ipocrizie, chiar unii dintre ideologii dreptei noastre de azi, pe când nu le mai sta nimic în cale, au simtit nevoia întaririi opozitiei. Stânga veche stim de unde vine, dreapta noua nu prea stim. Stânga veche a trait la început iluzia modelului social-democratiei germane si apoi pe cea a celei de a treia cai, experimentata de Tony Blair în Marea Britanie. Suntem români si ratam ori de câte ori luam modele de aiurea. Fondul nostru ontologic este diferit de cel al nemtilor sau al britanicilor si, chiar daca suntem un popor funciarmente conservator (altfel, nu am fi ramas latini doua mii de ani!), atunci când reusim, ne despartim în felul nostru, eminamente atipic, de trecut. Altii au trait în coabitare politica, noi nu putem nicicum sa o acceptam. Desi parea dorita, stânga noua nu a fost lasata sa-si limpezeasca mesajul. A fost imediat împiedicata sa exerseze o formula cu liberalii, apoi atrasa în dispute violente si, în final, împinsa la erori. S-a trezit în români vocatia lor de a compromite ideile, mari sau mici, înainte de a prinde radacini. „O doctrina“, spune Titulescu – si propun cititorului o extrapolare a logicii lui la întâmplarile prin care trece România azi –, „nu se poate impune decât prin spada sau cuvânt! Eu unul prefer cuvântul“. („Pledoarii pentru pace“, Editura Enciclopedica, 1996, p.250).
Politicienii nostri de azi au preferat sa scoata spada. La peste sapte decenii, ei nu reusesc sa priceapa logica lui Titulescu. Democrat-liberalii aflati la putere pâna ieri clamau public nevoia unei opozitii puternice. Când au avut-o, nu le-a mai trebuit. De îndata ce nu au mai fost la putere, s-au aruncat asupra oponentilor care reusisera sa patrunda cu un mesaj diferit în zona consolidarii statului si a democratiei. Nu vor democratie pentru a putea dispune discretionar de Constitutie, nu vor stat consolidat, pentru a obtura controlul îmbogatirii prin jaf. Politicianul român nu suporta sa fie îndepartat de casa de bani. Nevoia de aparare a afacerilor îi produce spaima. Românii intra în politica – am scris-o înca din 1994 –  pentru a face bani. De aceea, schimbarea de la putere nu este acceptata nici atunci când este rezultat al jocului democratiei. La noi, schimbarea este echivalata cu o manevra. Politicienii nostri nu înteleg ca statul nu este al partidelor politice, nu este nici social-liberal, nici democrat-liberal. Este statul cetatenilor. Zilele astea, ei ne-au aratat înca o data, desi nu era nevoie, ca nu sunt asezati pe doctrine, ci pe ambitii. Nu sunt capabili sa desparta dreapta de stânga, nu accepta alternanta si nu simt nevoia construirii „centrului“ pentru ca nu pun pret pe moderatie si pe echilibru. În România, partidele politice au un viciu „de fabricatie“: dreapta, asa cum se arata astazi, nu îsi are radacinile într-o doctrina liberala, ci într-un mimetism de folos marilor afaceri. Eroare la fel de mare ca si aceea a stângii social-democrate vechi, care, din aceleasi motive, nu a urmarit altceva decât sa ajunga sau sa ramâna la putere. Cauzele acestei situatii  sunt multe. Vreau sa spun, într-o ordine apropiata de idei, ca, daca stânga iese din mantaua lui Lenin, dreapta în România a fost si ea confectionata din petice rupte din poalele aceleiasi mantale. De aceea, dreapta la noi nu-si dobândeste credibilitate. Ca si stânga veche, care nu a acceptat sa-si schimbe doua decenii mantaua roasa, dreapta nu a fost în stare sa-si tocmeasca  frac pe masura. Si-a scos din rafturi haine ponosite, cu miros greu de naftalina. Cei din stânga veche nu au depasit forta remanenta a trecutului lor, cei din dreapta postdecembrista, grabiti sa prinda puterea, nu au avut timp nici macar pentru o sumara reciclare. Din pacate, daca luam în seama discursul agresiv al tinerilor care îsi propun sa consolideze dreapta, începe sa devina îngrijoratoare chiar perspectiva ideologiei acesteia. Nici nu au urcat pe scena politica si au deja un limbaj de zgura fierbinte, care aminteste de cel al extremei drepte conduse înainte de razboi de un Nae Ionescu. Chiar si în tactica ei recurg la obsesiile vechi: sunt singura si sigura alternativa la îndreptarea lucrurilor. Tinerii de dreapta, atât cât pot fi vazuti, sunt indiferenti la riscuri, intoleranti, exclusivisti si sententiosi. Ei patrund în spatiul public porniti sa foloseasca arme politice detestabile, inclusiv pâra la stapân. Articulatiile politicii lor se vad cu usurinta. De la acelasi Titulescu, care a trait vremurile lui Nae Ionescu, aflam ca nu este nimic întâmplator: „… si când ma gândesc ca vina noii situatiuni nu ne revine noua, acelora care guvernam, ci acelora care, pentru a ne lua locul, fac din politica externa arme pentru politica interna, tristetea mea este si mai mare“ („Politica externa a României“, p. 35).
Revin la o constatare mai veche: în timpul regimului comunist, unii dintre cei care au intrat în dreapta româneasca postdecembrista au avut norocul sa calatoreasca în Occident si ghinionul de a fi intrat în contact numai cu reprezentanti ai partidelor de stânga, chiar de extremã stânga. Asta explica de ce înca si astazi le este greu sa asimileze corect ideologia de dreapta. Asa stând lucrurile, cât de ciudata si de falsa este pretentia unora dintre ei de a se considera adepti ai unui Raymond Aron.

P.S. 1. Televiziunea a devenit o arma ucigasa, poligonul ei de tragere este Adevarul. Invitatilor li se curma brusc interventiile ori de câte ori opiniile lor nu convin patronilor. În acest joc s-a aventurat si a ajuns prea departe chiar si televiziunea publica. Impresia de tribunal de razboi cu greu poate fi stearsa. Obedienta unor producatori de televiziune a devenit si ea insuportabila. Trist este ca unii dintre ei au ajuns sa nu se dea în laturi nici de la insultarea noastra. Un canal de televiziune a difuzat, la începutul lui iulie, un film de o jumatate de ora în care reporterul se arata mândru ca România a intrat în grija unei „noi Sublime Porti“. De aceea românii au ajuns sa traiasca politica de azi cu tot mai multa repulsie.

P.S. 2. Nu am avut niciodata nimic de reprosat redactiei revistei „Cultura“. Mi-am exprimat opiniile fara îngradire, asa cum am facut-o si mai sus. Altfel, as fi renuntat la colaborare. De data asta, însa, nu pot sa trec cu vederea  o eroare. În precedenta cronica la „România dupa Malta“, pusa sub titlul „Învingatorii nu erau pregatiti sa câstige“, nu am scris despre mineriadele din 1990, cum ilustratiile pareau sa indice, ci despre cartea unui mare politician român. El se numeste Adrian Nastase. Inadecvata, ilustrarea cronicii mele mi-a provocat destula mâhnire.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper