„Polen eretic“, poezia

Un articol de THEODOR CODREANU

Hazardul face sa ma-ntalnesc tarziu cu literatura Aurei Christi, faptul datorandu-se si neincrederii in puterea spirituala a ultimelor generatii de a iesi la liman din labirintul „betiei de cuvinte“ a postmodernitatii. Intr-un asemenea context, aproape singular mi se pare a fi traseul strabatut de Aura Christi, tanara venita din Basarabia, „optzecista“ prin varsta (nascuta in acelasi an cu Emilian Galaicu-Paun) si „nouazecista“ prin debut editorial.

Pentru comparatie, voi lua cazul lui Alexandru Vakulovski, prozator inzestrat, din tipologia „tinerilor furiosi“, care, descins in Romania, s-a trezit ca „tzara mea“ (vezi Tamara Caraus, autoarea unui eseu cu acest titlu) este otova cu Republica Moldova, ambele caricaturi postmoderniste, coborate din Imperiul Sovietic. (Berea URSUS din Cluj-Napoca i se pare a evoca URSS, prin simpla cadere a lui U!). Daca Tamara Caraus a venit in Romania indoctrinata „corect politic“, scriind eseul impotriva identitatii nationale, Alexandru Vakulovski nu-si mai face nici o iluzie si romanul sau de rasunet, „Pizdet“ (Editura Aula, Brasov, 2004), devine oglinda fidela a unei lumi centrate pe divertisment si pornografie, „idealurile“ ultime ale ethosului postmodernist. Din Moldova lui Vasile Stati si a comunistilor voronieni, scriitorul a nimerit intr-o Romanie postmodernizata dezastruos.
Diferenta dintre Alexandru Vakulovski si colegii de generatie este disperarea (kynica?) ce-i strabate scriitura si care ar putea sa-i fie de folos autorului cand se va vindeca de teroarea modei. Tinerele generatii, abandonate divertismentului (droguri, filme pornografice, sex, discoteci etc.), isi consuma „libertatea“ in lipsa totala a lui Dumnezeu („Pentru mine el este absenta sa“, marturiseste protagonistul narator Yo, din romanul lui Vakulovski), incat, dupa norma lui Ivan Karamazov, daca Dumnezeu nu exista, totul este permis, inclusiv „demitizarea“, izvorata chiar din nevoia de batjocura, in plina veselie hasisinica: „Au fost faine, foarte vesele (vizionarile de filme, experientele cu droguri – n.n.), eu eram in rolul unui cioban pe care doi pidari au vrut sa-l futa, sa-i ia oile, da’ ciobanasu’ chema pe baietii sai si le lua iarba pidarilor, plus o pizdeala buna, ca sa stie“. Iata la ce-ar fi buna „Miorita“. Intr-o asemenea infundatura grotesca nu a cazut basarabeanca, descinsa la Bucuresti, Aura Christi. Banuiesc ca a avut norocul intalnirii cu un maestru autentic: Nicolae Breban. Judec lucrurile nu numai dupa ce a facut si face la revista „Contemporanul. Ideea europeana“, ci si dupa seriozitatea cu care s-a manifestat in poezie, proza si eseu. Am in fata cartea de poeme „Sfera frigului“ (Editura Contemporanul, Bucuresti, 2011), in care descopar o scriitura impecabila, o limba romana fara cusur, la antipodul unor colegi de generatie.
Falsii nonconformisti, obsedati de mistica modernista si avangardista a progresului in arta, isi interzic sa afle ca marea poezie nu s-a schimbat si nu se schimba de la inceputurile ei pana azi. Ei confunda poezia cu mijloacele tehnice de a o aduce la lumina si se concentreaza exclusiv asupra acestora, ratand esentialul: poezia insasi. Asta le reprosa, in definitiv, Platon pictorilor si poetilor mimetici. Aura Christi stie sa fie moderna, pastrand, totodata, intacte legaturile cu spiritualitatea unei Mari Traditii, devenita „invizibila“. Raceala hyperionica, ipostaziata in sfera frigului, metamorfozata in intelectul select, la Ion Barbu, pastreaza la Aura Christi ceva din ceea ce Nichita Stanescu a numit „maretia frigului“, prezenta nu numai in volumul omonim din 1972, ci si in Hiperboreea din „Elegia a opta, hiperboreeana“. Sfera hiperboreica, axa a lumii, constituie si figura centrala a poeziei Aurei Christi.
Frigul nu este o stare favorabila omului biologic. Se poate „alchimiza“, in plan sufletesc, cu plumbul bacovian din cavoul frigului si cu strigatul existential din viziunile nordicului Edvard Munch. Un ganditor venit din gerurile siberiene, Vasili Rozanov, noteaza in „Apocalipsa timpului nostru“: „Exista ceva ostil in stihia «frigului» pentru organismul uman, organism «cu sange cald». Acesta se teme de frig, parca se teme sufleteste, nu epidermic, nu muscular. Sufletul devine grosolan, aspru, ca «pielea de gasca la frig». Asta-i «libertatea personalitatii umane». Nu, «sufletul este liber“ doar atunci cand «carnea e bine incalzita». Altfel, sufletul nu e liber, se teme si e grosolan“ („Apocalipsa timpului nostru“, traducere din limba rusa de Radu Parpauta, studiu introductiv de Ilie Gyurcsik, Editura Institutul European, Iasi, 1994, p. 143). Nordicul viseaza la Soarele sudic, cautand libertatea sufleteasca, precum lapona Enigel, dar sudicul este hiperboreean, pentru el axa lumii fiind Nordul, cum resimte si Eminescu. Grecii asteptau intelepciunea dinspre Hiperboreea. Solstitiul de iarna marcheaza intalnirea rasturnata a contrariilor din Cancer (solstitiul de vara), cand soarele ajuns la apogeu este „muscat“ si-si incepe retragerea de Rac pana la frigul solstitiului de iarna, biruinta a Nordului, cand Soarele isi reia, totodata, ascensiunea. Chinezii vedeau aici punctul renasterii si al cresterii principiului yang, iar crestinii nasterea Mantuitorului (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Paradoxal, frigul Sagetatorului este un semn al Focului, dupa focul originar al Berbecului si cel „stapanit“ al Leului (Jean Pierre Nicola): „In masura in care atinge solstitiul de iarna, soarele din Sagetator se gaseste in situatia de iradiere fizica cea mai slaba si exprima abdicarea de la focul individual, de la focul leonin consacrat magnificientei eului. Dar iradierea vitala nu se stinge, asa cum nici Soarele nu se stinge cand apune; disparut dintr-o emisfera, marele astru permanent o lumineaza pe alta, iar declinul material este compensat de o ascensiune a spiritului“ (André Barbault, „Zodiacul“, traducere din franceza de Micaela Ghitescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 387). De aceea, solstitiul frigului mai este vazut ca Poarta reinceperii ascensiunii catre zei.
Mi se pare necesara o asemenea clarificare hermeneutica pentru a accede spre simbolismul sferei frigului Aurei Christi, despre care s-a spus ca ne propune o poezie „intelectualista“, sugerandu-se, astfel, o anume primejdie a „sterilitatii“ imaginarului poetic, din cauza predominantei principiului yang. O surpriza, desigur, pentru o lirica „feminina“. Probabil insa ca de aici vine si originalitatea autoarei, careia nu-i lipseste „caldura sufleteasca“, desi apare ca fundal, ca radiatie remanenta. Ceea ce o deosebeste de „frigul palustru“ bacovian este tocmai acest efort intelectiv de absorbire a „plumbului“ in sfera foamei de fiinta. Frigul solstitial e numit in numeroase poeme, poeta vorbind de „zodia de fier a frigului“, din care se naste categoria existentiala a tarziului bacovian („Marea amiaza“). E si aici gol existential, dar „tarziul“ Aurei Christi este o ipostaza temporala a accederii catre fiinta: „Tarziu am priceput/ cum poti sa existi pe limita/ si sa stai ochi in ochi cu zeii“ („Tarziu“). Retractilitatea Soarelui si a luminii, declansata sub Zodia Racului, inseamna inchidere in trupesc: „Miez de decembrie. Frig. Soarele-i ca o bezmetica aschie.“ („Miez de decembrie“). Timpul va incremeni. Un „Pastel de iarna“ devine o apocalipsa a frigului: „Zapada musca din ferestre, garduri, brazi/ si-anunta apocalipsa cea mai crunta/ in ochiul nimanui, deschis pururi spre azi./ O iarna, Doamne, ca promisa nunta!// Un frig de tremura ingeri in vetre,/ silaba smulge lutul din cuvinte,/ vina isi arde otrava ca sa ierte/ vazduhul, greu ca cerul, pe morminte// de nevazut de-atata viscolire,/ mancand inimi de sfinti, ca o tornada./ Potop e pretutindeni“. Toata aceasta apocalipsa a frigului se scurge in trupul de carne si sange, ca in infern: „Stau inchis aici: in trup,/ E frig. Nu e nimeni sa ma incalzeasca./ E-ntuneric. N-a aprins, de secoli, nimeni, lumina./ Frigul da buzna de pretutindeni./ Frigul rotind undeva planete./ Frigul perfid, ca un zid langa zid“. Paradoxul frigurilor este „soarele“ launtric „rosu si negru“: „Tremur. Mi-e frig. Cateodata, strig:/ dar nu mai am voce nici/ pentru spovedanii abia soptite./ Din strigatul acela, diminetile, tasneste/ un soare rosu si negru. Da./ Soarele incins, nepasator, rostogolit/ tarziu inapoi, la matca: in creierul/ de nerecunoscut – un crater al unui vulcan./ Soarele dinlauntru, parjolindu-mi inima, ochii./ Soarele azvarlindu-mi clopote stranii in sange“ („Trupul si soarele“).
Un crancen razboi se declanseaza in acest trup condamnat frigului: „Bat cu pumnii in zidurile trupului./ Nu deschide nimeni.// Stau fata catre fata cu zidul/ de carne si sange;/ pe vremuri, carnea si sangele meu./ Nu se vede nimic. Nu se misca nimic./ Pretutindeni: sange./ Si de la capat: sange./ Stau in fata aceluiasi zid,/ nemiscat de milenii./ Singur, fata catre fata cu el:/ nemernicul, trupul./ Il pandesc. Ma pandeste./ Nimic nu ne frange“ („Ce razboi, Domine…“). Si atunci lupta cu trupul devine efort urias de cunoastere: „Citesc in cartea/ trupului semnele unui mister neostenit.// Dar el nu aude, nu vede. Nu spune nimic./ El tace tot timpul./ Tace si creste dintr-o putere necunoscuta./ O putere straina de tot. O forta/ care ma sperie; din strafundurile/ ei secrete cresc, uneori-adeseori, si eu“ („Se lumineaza“). In tacerea si in bezna trupului sta ascuns focul asaltat de frig: „Trupul? – Fie-ti frica sa nu te arzi, ca foc este.// Si, totusi, smulg din trupul care foc este./ Poate pe santierele trupului, candva,/ voi da de viata mea de altadata,/ de naiva lumina adanc ingropata-n antichitatea/ mea“ („Sa dau glas trupului“).
Intr-adevar, suntem „gheme de lumina“, cum spune Eminescu intr-una dintre enigmaticele lui insemnari. Trupul de carne si sange este, atunci, liturgic, infruntand moartea: „Prea muritorule trup – litanie peste culmi,/ templu al lumii de abur si cantec“ („Elegia trupului“). Frigul trupului intra in sfera, ca in stropii de roua sau de ploaie. Viata aruncata pe geam, facuta „praf si pulbere“, redevine sens/ fiinta, libertate augustiniana: „Abia atunci am inteles/ ca, iubind, poti face ceea ce vrei“ („De cand ploua…“). Cartea Aurei Christi incepe sub semnul caderii, al prabusirilor bacoviene in plin nigredo alchimic. Caci nemarginirea spatio-timpului, numita aici Nesfarsitul, produce spaima, acel mysterium tremendum pe care ratiunea nu-l poate dezlega, de indata ce ne iese brusc in cale. Aurei Christi ii apare ca prelung uruit al lucrurilor: „Uruie, uruie, uruie ceva indistinct/ lucrurile dimprejur, intr-o limba de care iti aduci vag aminte./ Poate de aceea aparitia lui/ naste spaima; si inca ceva/ nedefinit. Altfel nu l-ai astepta,/ absentele lui azvarlindu-te/ in gura spaimelor mai mari./ Si daca timpul este masca lui?“ („Nesfarsitule…“). In suflete, Nesfarsitul se manifesta ca o imensa putere neagra, frig primordial si „torta atroce“ sau „aspra lumina“: „Mi-e frig. Din ce in ce mai frig./ Mi-e-ntuneric; sau poate la mijloc nu e/ decat un soi de aspra lumina fara de nume…/ Frigul creste, se involbura, se aduna/ asa cum – toamna tarziu –/ din sangele taranilor/ se aduna – ca dintr-un suras –/ Dumnezeu.“ („Puterea neagra“). Ceva de soiul obscurei vointe schopenhaueriene. Captata in sfera: „O, negru anotimp al meu –/ sfera nemaigandita/ decat de ingeri si de pasari,/ aproape este Dumnezeu,/ in vreme ce natura lucrurilor/ invata iar a spune «eu»,/ si nu avem decat un pas/ pana cand seara se prelinge/ din coasta unui zeu“ („Definitie“). Din „Patratul negru“ al lui Kazimir Malevici, rasare sfera nemaigandita a Aurei Christi, reintalnire a trupescului cu divinul. Sau, cum spune Guillaume de Champeaux: „Intregul ceresc-pamantesc se exprima de minune in cuplul cub-sfera. In arhitectura, le vom intalni sub forma patrulaterului deasupra caruia se afla o sfera“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).
Cei vechi au conceput perfectiunea sub forma unei sfere. Aura Christi include in „sfera nemaigandita“ deopotriva infernul si paradisul, fara a fi nici unul, nici altul. Iata de ce un cuvant-cheie al universului sau poetic este prepozitia „intre“. Care ne intampina chiar din debutul „artei poetice“, axa imaginarului ivindu-se: „Intre cenusa si cantec te aduni/ la capatul labirinturilor savant eliberate/ dintr-o palnie nevazuta/ – zi de zi – de acelasi Strain,/ caruia nu-i cunosti numele“ („Nesfarsitule…“) si caruia doar ii presimti puterea neagra, nefiind nici inger, nici arhanghel, nici om, putere izvorand „din vechea muzica/ salbatica, auzita in somn“. Si: „El e ceva insurubat/ cu precizie nelumeasca/ intre lumi, intre planete, intre regnuri, intre ere“, pentru ca in alte poeme sa se insinueze intre „nu“ si „da“ („Martorul si scribul“), sa fie „Clipa – popas/ al ingerilor intre lumi,/ ezitare in aer a frunzei“ („Stanta“). In spatiul acelui misterios intre, pare a fi salasul zeilor, pentru ca „in ultimul cuvant/ rostit“, fiinta poetei sa se adune iisusiac. Acum e de intrevazut de ce volumul Aurei Christi se deschide cu doua motouri, din Goethe si din Hölderlin, ambele vizand intalnirea cu Zeul/ zeii, ca langa un nou cuptor al lui Heraclit, acel vechi intelept care nu s-a ascuns din calea frigului intr-un palat. Dar pentru a vedea ce este intre lumi, poetul are nevoie de un ochi nelumesc, al inceputurilor, caci ochiul este sfera primordiala („la inceput au fost Ochii“): „Si totul isi tragea radacina,/ se inventa, se nastea,/ din Ochi –/ osia, matca divina,/ temelia a toate…“ („Elegia ochiului“). A reinventa acest Ochi inseamna lupta atroce cu tine insuti, cu „cea mai cumplita lumina/ neagra si neinceputa!“. Caci numai acest Ochi al nimanui canta, „slavind frigul, apa, singuratatea,/ nemiscarea si uriasa noapte!“; „Moartea – spunea – nu e decat o punte/ spre un ochi mai mare,/ unde va incepe un alt cantec/ si unde va fi – oho – va fi/ la fel de frig“ („Moartea, o punte…“). Astfel, moartea devine eminesciana „runa“ intre lumi, o punte, cum o numeste Aura Christi, Ochiul insusi, „osia lumii“.
Nu mai poate fi o surpriza ca drumul urmat de Aura Christi sta sub semnul lui trans, ceea ce o desparte esential de gandirea postmoderna a colegilor de generatie. In enigmaticul intre se insinueaza tertul ascuns, ceea ce trece dincolo de nivelurile de Realitate (vezi Stefan Lupascu si Basarab Nicolescu), in nigredo salasluind lumina, zona de maxima transparenta a fiintei. Textualismul postmodernist s-a inchis in prizonieratul concretului, de unde si impresia, la extrema, de neozolism, din care doar efortul spre parodic il mai salveaza. Aura Christi n-a avut nevoie de asemenea subterfugii verbioase. Si nici sa oculteze imaginea centrului de care gandirea postmoderna se fereste, in virtutea secularizarii Europei moderne. De aceea, simbolismul sferei sta in inima imaginarului sau poetic. Originalitatea poetei vine de acolo ca nu-si recuza trupul, ca in asceza de tip cataric, ci se lupta cu el, incat si prin el atinge sfericul fiintei: „Prin trupul meu am vazut, am auzit,/ am simtit iadul – si cerul inalt si subtire –/ si frigul de neatins ce si-a gasit/ un liman in uimire. Ah, da, si cantecul acesta/ si delfini si copii vin sa ia lumina/ si suferinta sa si-o adape…“ („Fratele geaman“).
In schimb, trupul, in imaginarul postmodernistilor, radiografiat naturalist, in detalii slinos fiziologice, este condamnat la opacitate maxima, fara acces la transparenta. Un asemenea trup a rupt orice legatura cu sfera fiintei. Or, Aura Christi a mers in contra curentului generationist. Partea mediana a volumului sau cuprinde ciclul pentagramic „Omphalos“, care „conceptualizeaza“ poetic ideea de sfera, ca stare de veghe, cum, de altfel, si anticipeaza un poem cu acest titlu. Omphalos este simbolul stravechi al centrului lumii. Este ceea ce Parintele Staniloae a numit lumea-ca-lumen, indumnezeita, opusa celei opace. In limbaj popular, buricul pamantului, intalnit si-n „Rig-Veda“, iar cu numele omphalos la Delfi, centrul cultului lui Apollo, devenit beithel, piatra-coloana sfanta a lui Iacov, dar si piatra pe care se sprijina Chivotul Legamantului in Templul din Ierusalim, piatra de pe mormantul Mantuitorului, identificata cu mijlocul lumii etc. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Nu poti ajunge in centrul lumii decat tremurand in frigul sferei, acel mysterium tremendum care te aduce fata catre fata cu Zeul: „Si tremur. Tremur. Tremur./ In gand incep sa numar./ Si nu-ntind mana/ spre infrigurata sfera,/ pe jumatate scursa-n lut/ sau intr-o altfel de lumina“ („Omphalos“, I). Osia lumii transparente este „osia de aer a nimanui/ ca serpii care deseneaza cercuri/ pe o stanca mirosind a sfarsit“ („Omphalos“, II): „El sta acolo, in sine insusi insurubat./ Si imita cumpatarea, asa cum soarele/ isi imita traseul perceput,/ secunda de secunda, ca un dar./ Tacerile ce-si fac un culcus in marmura/ sau in ziduri l-au invatat nemiscarea,/ iar statul pe loc l-a facut sa deprinda contemplarea./ O, sfanta contemplare, dand/ amaraciune si har!“.
Filosofii postmoderni ai diferentei au schimbat referentialul metafizicii traditionale dinspre identitate spre diferenta, spre universul exclusiv al simulacrelor. De aceea, Dumnezeu este „pierdut“, ascuns pentru vecie, in sensul ca nu mai avem trebuinta de El. Aura Christi merge intuitiv pe dimensiunile modelului ontologic eminescian al arheului. Identitate si diferenta sunt de nedespartit: „Iar el e acelasi si altul,/ clipa de clipa – si asta tot timpul – asteptand cuvintele/ unei limbi nevorbite/ decat prin gura aceluia care…/ Prin gura aceluia care…“ (ibidem). Cei supusi diferentei isi pierd trezia, Omphalos niciodata: „El n-a dormit niciodata, dar absolut niciodata,/ pentru ca ii este straina frica de a se trezi in altcineva“. Semnul treziei lui este cantecul etern al vietii, darul pe care-l ofera neistovit „diferitilor“: „El ramane treaz pentru noi toti laolalta,/ fiindca stie ca, in cazul in care ar adormi,/ n-ar auzi verbul acela care,/ oho, ne-ar salva pe noi,/ nu pe el, caci el nu are nevoie/ de salvare si probabil nici de noi!! Cine stie motivul adevarat/ al treziei lui fara sfarsit? Cine-i aude cantecele/ de urias singuratic de piatra?/ Nu se poate ca el sa nu cante;/ si asta tot timpul aproape!// Daca el, Omphalos, si-ar inceta cantecul,/ noi am muri, pur si simplu,/ cu totii, dintr-o data./ Absenta cantecului, moarte inseamna./ Tacerile lui ne dezvaluie pe noi noua insine,/ impingandu-ne in fiinta, intre iad si eden.“ („Omphalos“, III). Ni se confirma din nou ca misterul fiintei nu mai salasluieste, ca in maniheismul traditional, in iad sau in paradis, ci intre. Ne aflam intr-o alta paradigma spirituala, cea transmoderna. Omphalos este deopotriva material si imaterial, piatra si cantec, opacitate si transparenta. Acesta este adevaratul joc intre piatra si lumina lui Apollo, ascuns intr-o „carte uitata“, „din care nimeni nu mai pricepe nimic/ si nici nu vede felul in care Omphalos/ ne-arata cata eternitate in noi se ascunde“. Omphalos trebuie sa fie, desigur, „piatra filosofala“, „piatra sublima, pierduta printre temple“, „nod de mistere,/ polen eretic, fragment din magma egolatra!!“ („Omphalos“, V).
Sintagma „polen eretic“ este una dintre cele mai frumoase definitii care se pot da poeziei, fiindca include, prin cuvantul „eretic“, si sugestia prezentei gnozei. In definitiv, in orice poet adevarat se ascunde un „eretic“ dublu: fata de traditia spirituala si fata de moda poetica dominanta. Le-am subliniat, cred, pe ambele, in cazul Aurei Christi. Daca, in canonul biblic, erezia este paguboasa, in cel poetic, ea este benefica si necesara. Ca si in cazul unor inaintasi precum Eminescu si Blaga, din care descinde nu atat prin structura si aderenta programatica, cât prin reflexivitate esoterica, intelectualismul textelor poetei nu sufoca, in cele mai multe cazuri, autentica traire lirica. Experienta autoarei trimite, poate, la cazul altui poet basarabean, Victor Teleuca, reprezentant al generatiei lui Nichita Stanescu. Si relativ la poezia Aurei Christi, s-ar putea vorbi despre lirosofie, termen consacrat de Mihai Cimpoi in exegeza asupra operei lui Victor Teleuca.

3 comentarii pentru “„Polen eretic“, poezia”

  1. august 26, 2012 la 6:43 pm

    Exceptionala este cartea Aurei Christi, iar cronica – pe masura eseurilor din Nietzsche si Marea Amiaza. Nu cred sa existe in critica literara si de idei contemporana un autor mai puternic in onestitate si patos decat Aura Christi.

  2. august 26, 2012 la 6:47 pm

    Aura Christi nu este doar un poet de exceptie, ci si un critic literar puternic si serios.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper