O tara frânta (II)

Pentru o tara în care ranile razboiului încheiat acum 17 ani sunt, înca, destul de evidente, o tara afectata grav de lupte politice interminabile si pentru care prezenta straina nu reprezinta un sprijin real, ci doar o garantie a mentinerii pacii, muzeele si, în general, cultura, nu constituie o prioritate. Toate muzeele sunt subfinantate. Cu un minister central al federatiei, care nu poate asigura bani decât pentru Muzeul National din Sarajevo, singura sansa de supravietuire a muzeelor o reprezinta cele doua componente ale statului bosniac: Republica Sârba si Federatia Croato – Musulmana. Nu am avut ocazia sa vad muzeele locale din Federatie, dar situatia celor din Republica nu este prea roza. Expunerea este învechita si este si de asteptat sa fie asa. Dupa încheierea razboiului civil, cladirile au ramas aceleasi, iar putinele reparatii s-au facut încet si târziu, astfel încât, practic, muzeele par înghetate la stadiul în care se aflau prin 1997. Personalul muzeal este cu totul insuficient si foarte prost platit. Mobilierul de expunere a ramas, în mare, cel de acum doua decenii, iar activitatile de cercetare, documentare, conservare si restaurare se desfasoara greoi, din cauza tuturor lipsurilor mentionate. Cu toate acestea, entuziasmul celor care lucreaza în muzee este evident. Fara pasiunea care îi ghideaza, în pofida tuturor adversitatilor, nu ar putea sa faca nimic din ceea ce fac.
Expozitiile temporare sunt orientate spre doua directii: punerea în valoare a patrimoniului etnografic si istoric si, respectiv, razboiul civil. Daca, în ceea ce priveste prima directie, lucrurile sunt clare, în a doua privinta, efortul pe care muzeografii îl fac spre o judecata obiectiva a faptelor este imens. Muzeografii traiesc sub o uriasa presiune a politicului cotidian – si nu este vorba despre politica partizana. Zidurile din Banja Luka afiseaza, înca, destule stencil-uri cu binecunoscuta figura a lui Ratko Mladic, cu chipiul militar pe cap, si cu inscriptia „erou“, afisata dedesubt. Este greu sa îi convingi pe sârbii din Bosnia ca Mladic n-ar fi fost un erou, chiar daca el este judecat de Curtea Internationala de Justitie de la Haga, pentru crime de razboi. Este ca si cum ar încerca cineva sa îi convinga pe unii dintre veteranii români ai razboiului antisovietic, care, dupa 1944, au ispasit ani grei de închisoare, ca Ion Antonescu ar fi fost, pe drept, executat, dupa ce a primit condamnarea de criminal de razboi. Logica tratatelor internationale este pusa în cumpana de afirmatia ca, întotdeauna, istoria o scriu învingatorii.
Relatiile dintre muzeografii din cele doua componente statale ale Bosniei si Hertegovinei exista, dar se mentin reci. În general, muzeografii sârbi coopereaza cu colegii lor din Serbia, iar cei croati cu cei din Croatia. Etnicii bosniaci prefera colaborarea cu muzeografii turci sau cu cei „occidentali“. Aproape fiecare reprezentare a statului federal în strainatate este subminata de discutii interminabile privind componenta delegatiei. Statul nu a ajuns, înca, la coerenta pe care o au în decizie muzeografii din Belgia, care reusesc sa îsi împarta, rezonabil, participarile internationale. Uniunea Europeana este privita cu circumspectie în Republica Sârba si cu speranta în Federatia Croato – Musulmana.
România nu apare deloc în acest tablou – si este pacat ca se întâmpla asa. În primul rând, pentru ca interesul nostru ar fi acela de a fi mai activi în zona Sud – Estului Europei, în care ne aflam geografic si politic, indiferent de aspiratiile noastre, îndreptate, mai degraba, spre Franta si Germania (unde suntem, în continuare, priviti drept un fel de marca aflata la marginea viitoarei federatii europene, decât asemenea unui stat aflat, pe drept, în comunitatea europeana de natiuni). În al doilea rând, nu trebuie sa uitam ca niciodata nu poti multumi celor care te-au ajutat, într-un anume moment din trecut, decât întorcând ajutorul acelora care au nevoie de el sau, mai exact, transmitând, mai departe, spiritul acestui ajutor. Asa cum România a avut parte de sprijin, constant, din partea muzeelor din Vestul continentului, în anii de dupa 1989, pentru a se integra marii familii muzeografice europene, este rândul nostru sa contribuim la sprijinirea celor care se gasesc, acum, într-o situatie similara cu cea în care ne aflam noi prin 1992 – 1995 (cei care îsi mai amintesc misiunile olandeze în România, precum si bursele oferite specialistilor români în anii de pâna în 2000, stiu despre ce vorbesc). România are, azi, capacitatea de a oferi acest sprijin muzeelor din tari precum Bosnia si Hertegovina, Macedonia, Albania si Moldova, chiar daca, nu întotdeauna, colegii muzeografi din aceste state ne solicita, în mod direct, sprijinul. Este vorba despre o solidaritate pe care cred ca noi o putem întelege foarte bine, dar pe care nu o constientizam, pe de-a-ntregul, orbiti fiind de problemele noastre zilnice, cu bugetele insuficiente, cu lipsa de personal si de dotari, cu luptele politice care se rasfrâng (negativ, bineînteles) asupra activitatii institutiilor culturale. Din pacate, însa, nici Ministerul Afacerilor Externe, nici Ministerul Culturii si Patrimoniului National, nici Institutul Cultural Român nu sunt echipate cu cele necesare pentru a oferi acest ajutor. Îmi aduc aminte ca, în urma cu cinci ani, a fost imposibil sa gasesc solutia legala prin care România sa acorde un sprijin de 5.000 de euro UNESCO, pentru câtiva bursieri africani. În bugetul Ministerului de Externe nu exista bani prevazuti pentru proiecte culturale în strainatate, cu scuza ca de aceste lucruri se ocupa Ministerul Culturii si ICR. Banii pe care îi are Ministerul Culturii pentru plata unor proiecte în strainatate sunt utilizati doar pentru ceea ce se considera ca este semnificativ si, eventual, grandios; si, în orice caz, se prefera tari din Vestul continentului. ICR nu are reprezentante în tari cum sunt Bulgaria, Serbia, Grecia, Croatia, Bosnia, Macedonia, Muntenegru, Albania si Slovacia si nici nu exista negocieri pentru deschiderea lor. S-ar spune ca România nu are o strategie pentru a face cunoscuta cultura româna în aceste tari (sau, daca are, ea nu a produs, pâna acum rezultate notabile). Poate ca, peste doar câtiva ani, vom regreta. Aceste tari vor reusi, mai devreme sau mai târziu, sa iasa din incertitudinile economice (si politice, în unele cazuri) în care se zbat acum. Probabil ca atunci va fi prea târziu, pentru România, sa mai capteze atentia vecinilor mai mult sau mai putin îndepartati. Una dintre aceste tari va fi, cu siguranta, Bosnia si Hertegovina – o tara care, înca, este frânta, dar care este locuita de oameni care accepta mai degraba moartea decât înfrângerea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper