O personalitate emblematica a muzicii contemporane române[ti (I)

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Remus Georgescu în dialog cu Ion Bogdan Stefanescu

 

 

Maestrul Remus Georgescu, de curând onorat cu Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor pentru întreaga activitate, dirijor cu o cariera impresionanta, este deopotriva recunoscut si respectat de public, de breasla muzicienilor si de locuitorii cetatii unde locuieste, motiv pentru care a primit titlul de Cetatean de onoare al orasului Timisoara.

Ion Bogdan Stefanescu: Maestre, sunteti un artist care a excelat pe doua paliere de activitate: pe de o parte, aveti o opera valoroasa în domeniul creatiei, pe de alta parte, va puteti lauda cu o discografie impresionanta si o remarcabila cariera ca dirijor. V-ati apropiat de muzica datorita mediului familial sau, pur si simplu, ati ales singur acest drum?
Remus Georgescu: Familia mea m-a ajutat foarte mult. Niciodata nu a existat vreo îndoiala în legatura cu alegerea drumului meu în viata. De mic copil am fost preocupat de muzica si chiar compuneam. Am studiat vioara, dar nu eram prea încântat de sunetele pe care le scoteam, asa ca am trecut la pian, unde am evoluat foarte rapid, beneficiind de niste profesori deosebiti. Familia m-a încurajat, chiar în perioadele grele pe care le-a traversat dupa instalarea comunismului, când tatal meu a fost dat afara din seviciu. Au venit chiar sa-l aresteze, dar, spre norocul lui, se afla internat în spital. Slava Domnului, a trait pâna la 97 ani!

I.B.S.: Si dânsul va dorea muzician?
R.G.: Probabil ca ceva mi s-a transmis de la tatal meu. El si-a dorit foarte mult sa studieze muzica. Avea talent în compozitie, a scris multe lucrari în acord cu moda vremii, chiar i s-au publicat câteva tangouri si romante. Si-a dorit sa studieze la Conservator, dar parintii lui s-au opus si l-au îndrumat catre Drept.

I.B.S.: Dupa „moda vremii“…
R.G.: Când trebuia sa faci o facultate serioasa. Tatal meu, totusi, a reusit sa studieze în paralel si violoncelul, la Conservator, unde profesori erau Castaldi si Kiriac, dar nu si-a terminat studiile muzicale. Probabil ca a existat un transfer de interes catre mine, daca ma gândesc ca vocatia mi se întrezarea de mic copil. Am fost nevoit sa urmaresc cariera în magistratura a tatalui meu, astfel încât am avut o copilarie relativ itineranta. Eram la Craiova când se înfiinta prin decret regal Filarmonica, în acelasi timp cu Filarmonica din Timisoara. O coincidenta.

I.B.S.: Erati elev?
R.G.: Eram elev la Colegiul „Carol I“ din Craiova si fugeam de la scoala ca sa asist la repetitiile orchestrei abia înfiintate. Îi urmam peste tot, ei neavând un sediu pe atunci: fie la Palatul „Jean Mihail“, fie la Conservatorul „Cornetti“, fie la vreun cinematograf. Orchestrantii ma considerau un copil de trupa.

I.B.S.: Interesant. Astazi, tinerii urmeaza cu mare pasiune o echipa de fotbal, dumneavoastra însa însoteati o orchestra.
R.G.: Nici tatal meu nu a avut înclinatii sportive. Era un om de cabinet. A contat si faptul ca de mic a trebuit sa port ochelari. Nu am putut nici sa înot, nici sa schiez, astfel ca placerile mele se manifestau diferit. Am avut sansa cu aceasta orchestra sa ascult muzicieni mari, care, ulterior, mi-au devenit profesori: George Georgescu, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Constantin Bugeanu. Apoi, una dintre bucuriile enorme din acea perioada a fost sa descopar în biblioteca tatalui meu o serie extraordinara de partituri comandate la Leipzig: simfonii de Beethoven, „Recviemul“ de Mozart, lucrari de muzica de camera s.a.m.d. De asemenea, serile de muzica de camera organizate în familie, unde îl însoteam pe tatal meu, eu cântând la pian, el la violoncel, împreuna cu un coleg al meu, Titus Bajenescu, care cânta la vioara, sunt de neuitat. Am avut o adolescenta încarcata de muzica.

I.B.S.: Asadar, mediul familial conteaza foarte mult.
R.G.: Conteaza enorm. Aveam o pianina în casa care a scapat de toate urgiile ce au urmat: razboi, bombardament, rusi. Apoi am traversat momente dure, când eram muritori de foame, fiindca tata nu mai avea voie sa ocupe niciun post în tara aceasta si am trait din vânzari: casa, mobila, haine etc. Pianina mea a fost singurul obiect ferit de vânzare. Studiam zi si noapte. Îmi amintesc ca puneam niste fulare între ciocanele si coarde ca sa nu-mi deranjez familia. Astfel puteam sa compun la orice ora. Traiam, pur si simplu, prin muzica.

I.B.S.: Va perpelea ceva sufletul de compuneati noaptea?
R.G.: M-ati prins! Aveam o idila cu o fata careia i-am dedicat acele lucrari. Din pacate, nu reusesc sa dau de urma lor. Habar nu am pe unde or fi ajuns. Erau lucrari interesante. De fapt, erau un fel de studii de stilistica, fiindca atunci descopeream si eram încarcat de muzica lui Schumann. Am scris variatiuni pentru pian în stilul lui Mozart sau Beethoven, variatiuni pentru doua piane, inspirate de Brahms. Am scris mazurci si valsuri à la Chopin.

I.B.S.: Dragostea v-a împins la studii de stilistica.
R.G.: Gasisem împreuna cu prietena mea un loc placut în cimitirul din spatele parcului Bibescu, la Craiova. Mergeam acolo si singur, pentru a studia tot felul de partituri sau pentru a citi carti împrumutate de la Biblioteca Amann. Acolo am descoperit poezia lui Blaga. A ramas poetul vietii mele.

I.B.S.: Linistea facea parte din atmosfera de studiu. Aveti nevoie si acum de liniste pentru a compune?
R.G.: Am avut o viata foarte solicitanta prin atâtea repetitii si concerte. Multi ani am fost director al Filarmonicii din Timisoara. Chiar în doua reprize: si înainte, si dupa Revolutie. Îmi ramânea prea putin timp pentru lucrarile mele. Tot timpul eram cu partiturile altora în mâna. E drept ca eram foarte interesat de muzica scrisa de contemporanii mei români – Stefan Niculescu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah –, compozitori de la care am învatat foarte mult si a caror muzica o promovam cu foarte mare placere în tara si în strainatate.

I.B.S.: Un gest extraordinar. Sunteti unul dintre cei mai valorosi promotori ai muzicii românesti, ai creatiei colegilor dumneavoastra, de fapt.
R.G.: E drept, si a contat faptul ca în calitate de dirijor am avut alaturi, timp de patruzeci de ani, Orchestra Filarmonicii din Timisoara.

I.B.S.: O viata de om. Si unde gaseati acele oaze de liniste benefice creatiei?
R.G.: Întotdeauna am fost o „pasare de noapte“. Asteptam sa se linisteasca copiii si apoi ma apucam de lucru, târziu în noapte. Sunt orele regasirii de sine, intime. Dimineata muncesti, repeti, alergi peste tot; seara ai concert sau activitati de familie, astfel ca îti ramâne doar noaptea ca sa te concetrezi asupra creatiei tale. De fapt, si în perioada studentiei, tot noaptea îmi gaseam linistea pentru a compune. Probabil si din cauza faptului ca am avut foarte multe de tras de pe urma dosarului meu. Eram dat afara din camin, de la cantina si o buna perioada de timp mi-am petrecut-o în Gara de Nord, în Cismigiu sau Herastrau. Cvartetul pentru scoala l-am scris pe masa restaurantului din Gara de Nord. Nu aveam unde dormi. Amintiri înspaimântatoare, pe care e bine sa le uitam.

I.B.S.: Aveati deja dosar?
R.G.: Mi s-a spus ca la douazeci si cinci de ani aveam un dosar la fel de gros ca al unui criminal de razboi. De ce?… Nu stiu, pentru ca pe mine nu ma interesa altceva decât muzica. De pe urma familiei, care a suferit si ea foarte mult.

I.B.S.: Ati avut „fani“ care vi l-au încarcat!
R.G.: Am avut parte de ei toata viata, pâna la vârsta de-acum. Tot timpul am simtit în ceafa rasuflarea aceasta malefica.

I.B.S.: Dar s-ar putea spune ca tot acest zbucium are si o parte frumoasa. Cum e sa scrii în Gara de Nord care, pe vremea aceea, era spatiul boemei, la orele târzii din noapte? Era totusi un loc aglomerat, galagios.
R.G.: Restaurantul închidea la o anumita ora si ramâneau, vara, multe mese afara. În timp ce femeile spalau cu furtunurile pavajul din jurul meu, eu scriam cvartetul. Când esti tânar si ai pasiune pentru ceea ce faci, treci mult mai usor peste vitregia situatiilor.

I.B.S.: Dar la Conservator ati studiat de la bun început compozitia si dirijatul?
R.G.: Pâna sa ajung la Conservator, le-am studiat pe toate în paralel, fiindca împreuna întregeau interesul meu pentru muzica. Abia la Bucuresti am constatat ca sunt sectii diferite si, mai mult decât atât, sunt considerate incompatibile. Nu puteai sa urmezi si compozitia si dirijatul.

I.B.S.: Complet ilogic.
R.G.: Am dat examen si am fost admis la ambele sectii, dar a trebuit sa optez pentru una dintre ele. Realitatea a fost ca în urma examenelor mi s-a spus ca as fi putut sa ma prezint direct la absolventa. Nu sunt vorbe goale, ci au o acoperire foarte serioasa. Studiasem la Conservatorul Cornetti din Craiova, o institutie particulara, unde am avut sansa de a o avea profesoara de pian pe Eugenia Constantinescu, cu ajutorul careia am progresat enorm. Ca mentor l-am avut pe compozitorul Mihail Bîrca, provenit din scoala ruseasca. Ani de zile mi-a dat lectii gratuit, data fiind situatia financiara a familiei. Cu el am studiat temeinic disciplinele compozitiei: armonie, contrapunct, orchestratie etc. Acestor oameni le pastrez o recunostinta fara margini.

I.B.S.: Dar profesorii de la Conservatorul bucurestean au fost pe masura asteptarilor dumneavoastra?
R.G.: Va spuneam ca pus în fata unei alegeri am optat pentru compozitie, unde îi aveam colegi pe Aurel Stroe, Stefan Niculescu, muzicieni de la care am avut foarte mult de învatat. Pe la catedrele noastre au trecut mari maestri: Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Martian Negrea, Theodor Rogalski, iar mai târziu George Georgescu si Constantin Silvestri.

I.B.S.: Cum era Silvestri ca profesor?
R.G.: Nu era un profesor, era un mare maestru, un artist genial, de la care trebuia sa furi meseria. Analizele partiturilor pe care le studiam erau foarte profunde, asemenea celor de la sectia de compozitie. Nu era preocupat de manualitatea noastra, el însusi avea o gestica pe care orchestrantii o comentau. Nu a fost agreat de orchestrele noastre pâna când nu si-a consolidat reputatia în strainatate. Asistam la repetitiile lui cu partitura în mâna si apoi discutam totul. Silvestri avea o oarecare simpatie pentru mine. Marturisiri târzii ale lui Alexandru Pascanu si Doru Popovici confirma parerile bune pe care le avea în legatura cu mine. Eram la New York când am aflat ca a murit Silvestri. Cu putine saptamâni înainte îi trimisesem o scrisoare în care îi povesteam despre mine: ca eram casatorit, ca aveam doi gemeni, ca ma aflam la studii în America si ca orele petrecute sub îndrumarea lui erau de neuitat pentru mine.

I.B.S.: Dar George Georgescu cum era?
R.G.: George Georgescu nu era un om de analiza. Era un om de orchestra.

I.B.S.: Adica avea „spiluri“?
R.G.: Da, si chiar daca repetitiile erau mai modeste, concertele, în schimb, erau întotdeauna bune. Cu Silvestri, care era un tip analitic, repetitiile erau mai grele. Întâmpina de multe ori rezistenta orchestrei, comentarii deplasate, necivilizate, din partea unor membri mai „simpluti“…

I.B.S.: Deci exista aceasta atitudine si pe vremea aceea? Noua ni se spune astazi ca orchestrele acelor vremuri erau mult mai educate si ca mentalitatea orchestrantilor s-a deteriorat.
R.G.: E drept, s-a deteriorat. A ajuns sa aiba un aspect sindical, prost înteles, caci sunt clamate drepturile, dar nu se recunosc si obligatiile.

I.B.S.: Apropo, care perioada de directorat a fost mai dificila pentru dumneavoastra, cea din timpul comunistilor sau cea de dupa Revolutie?
R.G.: Îngrozitoare a fost perioada anilor ’80, când s-a pornit asupra noastra o urgie, un taifun, prin decretul auto-finantarii institutiilor de cultura. A fost o aberatie. Am avut ghinionul ca în Timisoara sa avem un zbir – Eugen Florescu –, care s-a ocupat cu îndeplinirea acelor masuri. Un om de trista amintire. Ca sa intre în gratiile lui Ceausescu, era în stare sa faca orice. Dumnezeu sa-l ierte, caci oamenii nu cred ca-l vor putea ierta vreodata. Însa dupa toata acea decimare a personalului Filarmonicii, eu am reusit la final de mandat sa ies cu un om în plus în orchestra. Din cor, în schimb, am pierdut cincisprezece oameni, dar dupa Revolutie, în mandatul urmator, am recuperat posturile si am obtinut înca alte cincisprezece pentru orchestra.

I.B.S.: Foarte interesant! Dumneavoastra, asadar, v-ati preocupat de organigrama institutiei, în timp ce la Filarmonica din Bucuresti am înteles ca abia dupa Revolutie, de curând chiar, s-au pierdut vreo treizeci si cinci de posturi prin faptul ca nefacându-se noi angajari, Ministerul Culturii si Cultelor a considerat ca nu erau necesare orchestrei, asa ca le-a eliminat din schema sau le-a transferat la un alt minister.
R.G.: Este o politica manageriala complet gresita, dar vina este a celor din ministere care au amestecat lucrurile. Au considerat o orchestra simfonica totuna cu o întreprindere. Au ramas valabile acele grozavii care circulau pe vremea comunistilor: de ce e nevoie ca o Filarmonica sa aiba patru flautisti? Nu se gândeau ca asa a cerut Enescu în partiturile lui, spre exemplu. „Sa cânte doi, dar sa cânte mai tare“, asta era mentalitatea „ministresei“ de atunci. Oamenii de la conducere fac rau pentru ca nu dau importanta cuvenita culturii. Enescu a scris în partitura „Rapsodiei I“ doua harpe si, în afara de Bucuresti, nu exista Filarmonici în tara cu doua harpe, asa ca se cânta doar cu una. Deja este un compromis. În „Simfonia a III-a“, tot Enescu solicita douazeci de instrumentisti la compartimentul vioara I, optsprezece la vioara a II-a s.a.m.d. Rigoarea în muzica e maxima, compromisurile n-au ce sa caute.

I.B.S.: Relatia dintre dirijor si orchestra se schimba în clipa în care dirijorul devine si managerul institutiei?
R.G.: Managerul trebuie sa aduca bani. La Opera din Viena, Ioan Holender era managerul, dar directorul artistic era Seiji Osawa, marele dirijor. Este firesc ca dirijorul sa conduca, fiindca, la urma urmei, orchestra este cartea sa de vizita. Dirijorul permanent formeaza orchestra, nu cei invitati. Aici este marea problema, caci exista dirijori creatori de orchestra si dirijori care mai mult beneficiaza de avantajul unei bune orchestre, nepreocupându-se sa consolideze valorile reale ale acesteia, cum ar fi sunetul, omogenitatea si expresivitatea. În general, orchestrele devin superficiale din cauza dirijorilor. Am vazut, la Bucuresti, orchestra lui Celibidache de la München. Ce minune s-a produs atunci! A sunat ca nicio alta orchestra din lumea asta. Deci e clar ca orchestrele se formeaza de catre acei dirijori care stiu ce sa ceara, cum si cât sa repete. Altii beneficiaza doar de munca predecesorilor lor, preiau orchestre formate.

I.B.S.: La noi cum e?
R.G.: La noi e o mare criza de dirijori, iar mariajul prelungit între un anume dirijor si orchestra se uzeaza. Dirijorii, la noi, sunt cumva alesi pe viata.

I.B.S.: Mi se pare nociv.
R.G.: Nu e sanatos, iar uzura intervine mai cu seama daca nu exista valoare foarte înalta de partea dirijorului. Toti marii sefi de orchestra de astazi s-au perindat pe la diferite formatii. Exceptia, desigur, este Karajan. Din pacate, noi nu ne putem lauda cu prea multi dirijori, fiindca scoala nu prea mai produce personalitati. Preocuparea pentru muzica a scazut foarte mult în scoli si în licee. Din nou, muzica a ajuns sa fie considerata mai mult o treaba de amatori.

I.B.S.: Dar în plan pedagogic aveti satisfactii?
R.G.: Amintindu-mi de cursurile mele din facultate, am încercat sa fac analiza cu studentii de la sectia de Interpretare muzicala, cu cei ce aspira la zona înalta a performantei. Gasesc ca nu sunt pregatiti pentru asa ceva. În mod uimitor, secolul XX, epoca a unei noi renasteri, a atâtor schimbari în plan muzical, pare sa fi trecut ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

I.B.S.: Dar credeti ca, spre exemplu, contemporanii lui Mozart realizau ce se petrece chiar sub nasul lor?
R.G.: Sigur ca nu. Mozart scria cu aceleasi mijloace ca oricare altul, numai ca el avea har de la Dumneazeu. Acelasi lucru se întâmpla si astazi în creatia muzicala si în plan interpetativ. Am încercat prin cursurile mele sa înlatur acea prejudecata conform careia fenomenologia e o „pastila amara“ despre care vorbeste toata lumea, dar nimeni nu stie ce înseamna de fapt. Marturisesc ca nu mi-a reusit experimentul, pentru ca studentii nu erau pregatiti pentru o asemenea analiza de partitura, valabila în secolul XXI. În timp, s-au schimbat foarte multe în domeniul analizei – sintaxe, morfologii, gramatici –, pe care acesti tineri nu le stapânesc. Cei cincizeci de ani de comunism ne-au aruncat la periferie si e foarte greu de revenit. Învatamântul nostru nu e adus la zi. La urma urmei, nu e nici o diferenta între studentii de la Universitatea din Timisoara si cei de la Julliard sau de la Santa Cecilia. Este numai o problema de practica, de cultura, de educatie.

I.B.S.: Totusi, cunosc doi tineri compozitori foarte buni prin ceea ce scriu – Gabriel Almasi si Gabriel Malancioiu –, care mi-au marturisit ca si astazi, dupa câtiva ani de la absolvire, asista la cursurile dumneavoastra de orchestratie, de instrumentatie si înca învata foarte mult. S-a gândit cineva sa va invite în marile centre universitare din tara, sa tineti conferinte, profitând astfel de experienta si cultura dumneavoastra polivalenta?
R.G.: Nu sunt un teoretician al muzicii, nu scriu tratate.

I.B.S.: Tocmai. Puteti vorbi din prisma interpretului.
R.G.: Am devenit profesor abia când s-a reînfiintat Facultatea din Timisoara, dupa ’90, când s-a facut un pas gresit, fiind o replica nostalgica a vechiului Institut de trei ani care fusese desfiintat de Ceausescu, unde nu existau decât trei sectii: Pedagogie, Instrumente si Canto. Adica lipseau sectiile mari: Compozitie, Dirijat, Muzicologie. Motivul ar fi fost ca nu exista corp didactic pregatit, dar eu nu cred. Slava Domnului, tara e plina de doctori în muzica! Eu n-am avut o practica de profesor, dar am facut-o cu pasiune si am considerat ca prin contactul cu tinerii aveam eu însumi de învatat. Ati amintit doi compozitori care au studiat cu mine aceasta disciplina, desi nu exista sectie la noi, în Timisoara. Cursurile de compozitie le-am tinut la mine acasa. Uneori ne apuca noaptea si sotia mea venea sa ne aduca de mâncare. Ore întregi analizam si discutam partituri, ascultam împreuna foarte multa muzica. La Conservator nu le puteam oferi nimic. S-au dovedit niste tineri foarte valorosi si au reusit partial sa-si completeze lacunele din scoala, unde nu se faceau cursuri serioase de armonie, contrapunct sau orchestratie. Prin mine, practic, si-au descoperit vocatia de compozitori. Daca Mihail Jora ar fi lucrat cu astfel de tineri, ar fi pretins cel putin sase ani pentru a traversa cu ei prin teoria muzicii. Eu am gasit solutia sa plec de la Debussy încoace si au progresat foarte rapid. Ei reprezinta satisfactia mea pedagogica. Din pacate, nici dupa douazeci si doi de ani nu exista o sectie de compozitie la Universitatea din Timisoara.

I.B.S.: Trist.
R.G.: Mare pacat! Orasul este important si e normal ca Timisoara sa fie o lavra, cum se spune în lumea ecleziastica, adica acea manastire importanta care are sub aripa ei diverse metocuri. Brasovul profita de profesorii de la Bucuresti, Oradea de cei din Cluj, dar Timisoara ramâne departe de aceste centre universitare, un metoc fara o lavra când ea însasi ar fi trebuit sa fie o lavra.

I.B.S.: E departe de restul tarii, dar e foarte aproape de Europa.
R.G.: E adevarat. S-a facut o mare nedreptate orasului, dar nu se gaseste nimeni care sa repare aceasta gresala enorma. Gânditi-va ca Timisoara este un oras universitar important în plan muzical: exista o Societate Filarmonica de peste o suta de ani, exista o Filarmonica prestigioasa, Opera si Teatru National, dar este un oras fara compozitori. Cei doi tineri amintiti sunt unul din Brasov, celalalt din Curtici. Daca orasul va sti sa-i pastreze, vor ramâne aici, daca nu, vor fi tentati sa plece.

I.B.S.: Va au pe dumneavoastra.
R.G.: Nu ajunge. Un Conservator este ca un magnet care atrage valori. Când s-a reînfiintat Conservatorul din Iasi, o serie de compozitori, cum ar fi Pautza si multi altii din Timisoara, din Banat, s-au dus la Iasi. Eu nu sunt profesor angajat la Universitate, sunt doar invitat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper