O personalitate emblematica a muzicii contemporane romanesti (II)

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Remus Georgescu în dialog cu Ion Bogdan Stefanescu

I.B.S.: Sunteti un promotor al creatiei românesti. Ati facut sute de prime auditii ale lucrarilor colegilor dumneavoastra. Dar cum priveste dirijorul Remus Georgescu propria creatie, atunci când chiar o interpreteaza la pupitrul orchestrelor?
R.G.: S-a întâmplat foarte rar. Sunt un muzician retras. Nu caut sa-mi pun opera în valoare si sa fiu mereu prezent în stagiunile românesti. Cred ca nu am acest pacat al trufiei sa îmi imaginez ca voi mai fi cântat si dupa ce nu voi mai fi. Stiu însa ca atunci când am scris aceste lucrari, în linistea camerei de lucru sau pe la mânastiri, am fost foarte fericit. Acesta este cel mai mare dar de la Dumneazeu. Ca interpret, sa-ti traiesti viata daruind muzica este o binecuvântare. Sa compui însa, sa smulgi din neant o lume sonora pe care o creezi, o lume efemera, evanescenta, pe care o daruiesti apoi oamenilor este, poate, forma cea mai înalta de iubire. Pentru acea picatura infinitezimala de har îi multumesc lui Dumnezeu. Nu stiu daca este o muzica apreciata si de altii, dar cu siguranta ma reprezinta pe mine. Unul dintre sfaturile pe care le dau studentilor de la compozitie, chiar si interpretilor, este sa fie ei însisi. Pare o vorba mare, dar este un adevar. O muzica în care nu simti prezenta compozitorului sau a interpretului e o muzica fara Dumnezeu.

I.B.S.: Eu cred foarte mult în dicteul divin. Cum ar fi putut altfel Mozart sa scrie atât de mult si perfect? Când dumneavoastra scrieti, urmariti acel flux al inspiratiei pâna la epuizare sau aveti etape în elaborarea unei lucrari?
R.G.: Depinde. Spre exemplu, lucrarea „Exorcism” am scris-o într-o singura noapte. Mai sunt si altele pe care le-am scris în timp scurt.

I.B.S.: Consider „Exorcism” o lucrare esentiala pentru repertoriul flautistic universal. Ati împins limitele instrumentului la maximum. Rar se întâlneste o lucrare atât de bine scrisa, pâna în cele mai fine detalii. Dar cum de ati asociat ideea de exorcism flautului, care poseda prin excelenta un sunet delicat, incantatoriu, dar care, în aceasta remarcabila lucrare, se transforma total, regasind în interiorul sunetului o tensiune de o incandescenta coplesitoare. Si totul a fost conceput, iata, într-o singura noapte!
R.G.: Si n-am schimbat nicio nota dupa aceea. Recomand tinerilor compozitori sa-si urmeze inima în clipa în care compun si nu sa scrie dupa anumite mode sau curente, iar studentilor de la interpretare le sugerez exact drumul invers: începutul studiului lor sa porneasca tocmai de la minte, sa analizeze, sa urmareasca pas cu pas, ca o recurenta, gesturile compozitorului. Analiza presupune dialogul interpretului cu compozitorul, este modul de a te apropia de muzica respectiva, sunt infinite subtilitati care trebuie scoase la iveala. A cânta nu înseamna a transforma semnele partiturii în sunete, ci a transforma sunetele în muzica.

I.B.S.: Muzica trebuie decantata prin filtrul personal.
R.G.: Sigur ca da. Muzica este apofatica prin definitie, e dincolo de cuvinte.

I.B.S.: Ce parere aveti despre avangarda din muzica timpului nostru?
R.G.: Nu mai stiu daca este vorba de avangarda. Tot vorbim de post-modernism. A existat avangarda înainte, dupa Primul si dupa Al Doilea Razboi Mondial, când au aparut o multime de curente artistice. Cum era firesc, muzicienii si poetii, cei mai sensibili oameni, au reactionat în consecinta. A fost, pe de o parte, o încercare de a arunca peste bord multe dintre traditiile împamântenite, pe de alta, muzica si-a urmat cursul ei. La urma urmei, de la Monteverdi încoace, muzica îsi urmeaza drumul ei, care treptat-treptat a devenit o „sosea”. Daca Monteverdi avea multe iesiri dintre care unele s-au înfundat, prin Bach sau Mozart s-a creat acea „autostrada” temeinic consolidata, care ajunge pâna la noi prin Sostakovici, Prokofiev, Stravinsky. Acestia nu pot fi cantonati într-o avangarda, în coada unui curent, a unei mode.

I.B.S.: Curentele totusi au coagulat, în jurul ideilor promovate, artisti foare valorosi care s-au influentat unii pe altii.
R.G.: Poti sa preiei ceea ce te intereseaza dintr-un anume curent. Stravinsky a scris muzica dodecafonica si poate ca este mai interesant decât toti dodecafonistii. Lutoslavsky a scris muzica aleatorica, a folosit tot felul de tehnici moderne, dar le-a trecut prin filtrul personal. Pâna la urma, tot ceea ce aduc nou avangardele sunt probleme de tehnica din care un compozitor înzestrat cu geniu alege ce îi este lui favorabil. Acestia sunt adevaratii compozitori, pe ceilalti îi consider niste victime nefericite: imita, scriu ca altii, fara nici un fel de personalitate. Asadar, cred ca aceasta perioada a post-modernismului înca nu si-a limpezit aporiile.

I.B.S.: Asteptam un alt Boulez?
R.G.: Nu trebuie sa fiu un fan al lui Boulez, nu toata muzica lui ma intereseaza, dar îl consider un sacerdot al zilelor noastre, îi recunosc meritele de a fi încurajat muzica, de a fi creat institutiile pe care le-a creat, având si sansa de a fi nu doar compozitor, ci si interpret. Este unul dintre marii binefacatori ai muzicii contemporane, un element catalizator. Poate ca, asa cum spunea Camus despre sinuciderea filosofica, ceea ce traim acum este vremea sinuciderilor în plasa post-modernismului a unor oameni înzestrati.

I.B.S.: Aveti un repertoriu predilect ca dirijor?
R.G.: Iubesc mult muzica contemporana, lucrarile de valoare. Pentru mine Bach, Mozart, Beethoven sunt compozitori vesnic actuali. Am câtiva compozitori aproape de suflet, cum ar fi Messiaen, dar cele doua lucrari de capatâi pentru mine ramân „Matthäus Passion” de Bach si „Le Sacre du Printemps” de Stravinsky. Aceste partituri au fost cele doua „romane politiste” care m-au însotit înca din timpul studentiei si pâna astazi.

I.B.S.: Dar George Enescu ce loc ocupa în sufletul dumneavoastra?
R.G.: Am petrecut mult timp analizând partiturile lui Enescu. Sunt realmente fascinat de lumea lui sonora: partea a II-a din „Cvartetul al II- lea” de coarde pentru mine înseamna esenta ideii de cvartet; sunt momente admirabile în „Simfonia a III-a”. Cândva am petrecut o noapte întreaga acaparat de o partitura pe care o descoperisem în podul Uniunii Compozitorilor si pe care am prezentat-o în prima auditie absoluta la Timisoara: este vorba de „Voix de la nature”, o lucrare neterminata de Enescu. Sa mergi pe urmele pasilor lui Enescu e un parcurs initiatic. E un drum pe care nu se poate pasi oricând si, în orice caz, nu o poate face oricine. Pentru mine, Enescu este compozitorul ideal, de mare substanta. E drept ca muzica lui nu trece usor rampa, nu fascineaza imediat. Nu ma refer la „Rapsodii”, care au succes oriunde în lume, ci la „Simfonia de camera”, spre exemplu, sau „Dixtuorul”, „Octuorul”, „Simfonia I”. Toate aceste lucrari m-au facut sa-mi dau seama ca într-adevar ne aflam în fata unui muzician care cred ca a fost fericit scriind.

I.B.S.: Cum considerati Festivalul Enescu?
R.G.: Nu cred ca lui Enescu i se face un bun serviciu prin felul cum este organizat festivalul. E un fel de a prezenta o tara goala, cu un singur compozitor. Enescu pentru mine nu este ca un copac frumos crescut în pustie, ci, neaparat, înconjurat de o padure superba, cu copaci de esenta nobila. Tara mea are sansa de a avea slujitori ai muzicii de o valoare cu totul exceptionala. Din pacate, la noi sunt neglijati si ajung sa fie mult mai cunoscuti în strainatate. Mihail Jora, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Stefan Niculescu, pentru a-i aminti pe cei care nu mai sunt, creeaza un mediu extrem de favorabil muzicii. De aceea, neglijarea muzicii contemporane românesti – prin accesul ei pe usa din dos a festivalului – este ofensatoare, o grava greseala.

I.B.S.: Am avea ca model Polonia.
R.G.: Festivalul „Toamna varsoviana” a adus beneficii uriase Poloniei. Prin acest festival muzica poloneza contemporana a devenit o prezenta respectabila în lume, lansându-se astfel compozitori de o valoare incredibila. Or, la noi, Festivalul Enescu, asa cum este gândit, ignora tocmai compozitorii români. Suntem o tara saraca si totusi ne permitem sa organizam cel mai scump festival din Europa. Nu e rau ca se întâmpla asa. La urma urmei, daca esti mediocru în restul lucrurilor, macar sa ai un domeniu în care excelezi. Pacat ca beneficiaza numai cele câteva mii de spectatori din Bucuresti, ca nu se gaseste o forma institutionala de a aduce muzica în sufletele oamenilor din întreaga tara. Dar este revoltator sa ignori creatorii români.

I.B.S.: Pe lânga Enescu, avem multi compozitori exceptionali.
R.G.: Sigur ca da: Jora, Silvestri, Rogalski, toata generatia de aur pe care am amintit-o mai sus. Cum moare vreun compozitor, nu se mai cânta în veci. Daca nu noi, atunci cine sa cânte muzica româneasca?

I.B.S.: Eu cred ca cei care organizeaza festivalul ar trebui sa impuna orchestrelor invitate, prin contract, sa cânte muzica româneasca nu numai în Festivalul Enescu, dar, mai ales, în stagiunile lor. În felul acesta compozitorii români ar fi prezenti în stagiunile din întreaga lume.
R.G.: Exact. Verifica cineva daca, dupa ce se încheie festivalul, cei care au fost invitati si obligati sa ne cânte tot noua anumite lucrari, mai cânta Enescu si la ei acasa? La noi nu exista o forma institutionalizata de difuzare a muzicii. Comunistii, prin „Cântarea României”, au promovat muzica de amatori sau cea cu tenta politica, dar astazi nu mai avem nimic organizat sau, daca mai exista ceva tentative, sunt la un nivel foarte provincial. Acesti domni care conduc cultura ar trebui sa înteleaga ca muzica se poate exporta. Spre exemplu, în anul centenarului Bartók–Enescu, ma aflam într-un lung turneu prin Europa. Peste tot am întâlnit afise cu Filarmonica din Budapesta, care cânta programe întregi Bartók. N-am vazut niciun afis cu Filarmonica din Bucuresti, care ar fi trebuit sa cânte Enescu.

I.B.S.: Mai mult decât atât: pe lânga faptul ca nu ni s-a organizat niciun turneu de promovare a muzicii lui Enescu, nici în stagiunea din Bucuresti cred ca nu s-a cântat mai mult de o simfonie.
R.G.: Nu vreau sa folosesc cuvinte grave, dar, în tot acel an, au fost programate, pe ici, pe colo, mici aranjamente din muzica lui Enescu. Cred ca ceea ce ne defineste pe noi este obsesia metocului: spunem, spre exemplu, ca Bucurestiul este „Micul Paris”, adica o suburbie. Timisoara este considerata „Mica Viena”. De ce Micul Paris si nu Marele Bucuresti? E specific mentalitatii românesti aceasta umilinta si lipsa de importanta pe care o acorda culturii. În schimb, avem un mare interes pentru sport. Aud ca pe perioada Olimpiadei de la Londra unele statii de metrou vor purta numele unor sportivi români. E un gest foarte frumos. N-am auzit ca pe perioada Festivalului Enescu sa împrumutam si noi statiilor din Bucuresti numele unor mari compozitori români.

I.B.S.: În felul acesta, în subcostientul calatorilor s-ar inocula nume ca Anatol Vieru, Aurel Stroe, Mihail Jora…
R.G.: Bineînteles. Noi avem un complex ancilar. Bucurestiul nu va fi niciodata Paris, Timisoara nici atât Viena. Uitati-va în ce hal arata cladirile, peste tot. Florin Calinescu a numit Timisoara unul dintre cele mai urâte orase. Asa a ajuns, pentru ca nu s-a facut nimic.

I.B.S.: E drept ca e din ce în ce mai cazut si parca pe strazi s-a instalat o mare tristete.
R.G.: E un oras din care se pleaca tot mai mult.

I.B.S.: La Viena, în jurul Operei, în statiile de metrou, pe trotuarele din centru, calci pe stele care poarta numele marilor compozitori, muzicieni, oameni de cultura care au locuit sau au trecut prin Viena. Afise imense, de câtiva metri înaltime, sunt la tot pasul, pe cladiri, pe autobuze, anuntând expozitii van Gogh, Matisse, concerte cu Abado, Lang-Lang, spectacole de opera, orchestre invitate, cei mai de seama cântareti de jazz etc. Aceste postere creeaza o anumita atmosfera, încarcata de cultura.
R.G.: Ati vazut cum arata afisajul din Timisoara?

I.B.S.: E deplorabil. În Bucuresti se întâmpla acelasi lucru.
R.G.: E criminal! Astea sunt Primariile! Se adânceste sentimentul de provincializare pe care îl ai tot mai mult în tara asta, care se scufunda pe zi ce trece. Din punct de vedere cultural, tara e din ce în ce mai sugrumata. Nu se astupa gropile din asfalt, dar nici nu se repara vreo fatada de cladire. Adica îti rupi picioarele pe trotuare si, în acelasi timp, îti cade si o caramida în cap. Probabil ca „tara ne vrea prosti”, mai usor de manipulat. Este un principiu al NKVD-ului: nimic sa nu functioneze. E o prabusire mult prea omogena, ca sa nu fie controlata. Am fost naiv când am crezut ca, dupa ’90, acele domenii neglijate de comunisti – sanatatea, educatia, cultura – vor deveni prioritatile acestei tari. Pentru ca restul, daca exista vointa politica, se face. Din pacate, toti s-au preocupat sa faca averi cât mai repede.

I.B.S.: Revolutiile produc o anarhie bine întretinuta, din care unii profita.
R.G.: Dar macar daca am merge din rau în mai bine, dar, an dupa an, e mai rau. Ne prabusim!

I.B.S.: De-a lungul timpului ati primit cele mai importane distinctii ce se pot oferi pe teritoriul României, atât pentru activitatea interpretativa, cât si pentru compozitie. Va afecteaza aceasta prabusire în demersul dumneavoastra creator?
R.G.: Este adevarat ca am primit numeroase semne de pretuire din partea oficialitatilor si confratilor mei: Ordinul „Meritul Cultural clasa I”, Premiul National de Creatie, Premiul Uniunii Compozitorilor, Premiul „George Enescu” al Academiei Române, Premiul Criticii Muzicale, Premiul Opera Omnia pentru întreaga activitate, culminând, anul trecut, cu Marele Premiu pentru întreaga activitate, oferit de Uniunea Compozitorilor. Creatia mea cuprinde aproape toate genurile muzicale, de la lucrari solo sau camerale pâna la cele corale sau pentru orchestra mare – oratorii, simfonii. Încerc sa desprind din vâltoarea vietii acele momente de liniste benefice creatiei, retragându-ma pentru o vreme la Mânastirile Neamt sau Tismana… Ma consider un rasfatat al vietii, pentru ca am avut mari bucurii ca interpret, dar îi sunt recunoscator lui Dumnezeu pentru acea picatura de har pe care mi-a dat-o, de a scrie muzica.

I.B.S.: Ati vrea sa va cititi dosarul?
R.G.: Desigur. În toata aceasta viata am trecut prin multe: am fost dat afara, am dormit prin gari, prin parcuri, mi s-a facut un dosar nefiresc de greu, dar nu am resentimente, nu port pic de ura. Probabil ca m-as întrista. Cu oamenii care m-au turnat ma întâlnesc pe strada sau la concerte. Încerc sa nu-mi amarasc sufletul. Am o familie superba, care mi-a oferit cel mai bun refugiu.

I.B.S.: Vad pe biroul dumneavoastra un volum în curs de aparitie: „Gânduri despre muzica”.
R.G.: Da, urmeaza sa apara în mai.

I.B.S.: Un volum inedit. Contine întreaga dumneavoastra experienta artistica? Poate fi un demers esential pentru generatiile urmatoare.
R.G.: E si rodul sperantelor si al dezamagirilor mele ca profesor. Ma duceam la curs cu speranta ca voi decoperi în ochii tinerilor studenti dorinta de a cunoaste, curiozitatea. Veneam uneori acasa dezamagit, împutinat, saracit.

I.B.S.: Aceasta carte este un tratat?
R.G.: Nu, nu se pot scrie tratate de interpretare. E un subiect gingas. Daca se asaza altcineva la pianul lui Glenn Gould, care suna aproape de perfectiune, nu mai e acelasi lucru. E vorba de geniul lui Glenn Gould care conteaza. Dumnezeu îti da talent, dar nu-ti baga si în traista.

I.B.S.: Talentul trebuie educat.
R.G.: Categoric. Daca nu citesti poezie, filosofie, daca nu asculti muzica, daca nu te educi, în general, nu ai ce cauta în meseria asta. Profesorul te învata, îti da solutii de moment. Magisterul este cel care îti deschide drumuri, care îti creeaza îndoiala, te pune pe gânduri, dar numai în momentul în care exista interes pentru cunoastere. Spre exemplu, o analiza de partitura naste o infinitate de interogatii. Toscanini, la optzeci de ani, statea în cabina cu creionul în mâna asupra „Simfoniei I“ de Beethoven; un orchestrant îl întreaba cum e posibil asa ceva, tinând cont ca a dirijat-o de sute de ori; iar el îsi ridica privirea din partitura si, foarte senin, îi raspunde: e drept, dar niciodata nu am înteles-o ca acuma. Fiecare vârsta, fiecare moment al analizei îti dau senzatia ca acela este momentul adevarului, evolutia ta ca artist, însa te contrazice cu fiecare etapa a devenirii tale. Toata cartea mea se bazeaza pe întrebarea: se mai poate spune ceva nou într-o sonata de Beethoven, dupa atâtea interpretari de referinta?
I.B.S.: Sigur ca se mai poate.
R.G.: Fiecare generatie are alta solutie, fara însa a renunta la maxima rigoare. În frazare se regasesc solutiile cele mai incredibile. Aceasta analiza fenomenologica, pe care o facea Celibidache, e valabila numai la interpeti. Reproduc în carte o analiza realizata de Stefan Niculescu, în urma repetitiei lui Celibidache cu „Simfonia a IV-a” de Brahms, la care a avut sansa sa asiste. Astazi, dirijorii nostri nu mai lucreaza asa, nu se preocupa de sunet, nu îi deranjeaza faptul ca, spre exemplu, clarinetul 2 e mai tare decât primul sau faptul ca alama ataca dur sau ca timpanistul face un crescendo nefiresc, de-ti sparge urechile, chiar la sfârsit de fraza. Asadar, când se cânta prost este numai vina dirijorilor.

I.B.S.: Bine, dar dumneavoastra percepeti altfel muzica decât un simplu meloman.
R.G.: Bineînteles. Ascult analitic, simt stridentele, sufar când fraza e conceputa aiurea.

I.B.S.: Analizându-va însa viata, parcursul dumneavoastra artistic – ati trecut prin razboi, prin comunism, prin acest capitalism turbat –, credeti ca avem vreo sansa de recuperare?
R.G.: Pe cei de la conducere nu îi intereseaza nimic. Este o barbarie ceea ce se întâmpla astazi. Sunt preocupati doar sa faca averi. Foarte putini mai fac ceva si pentru tara. În general, ceea ce se întâmpla acum este total descurajant. Când desfiintezi scoli pe care nu le-ai înfiintat tu, când desfiintezi spitale pe care nu le-ai creat tu, într-o tara care e crunt deficitara în domeniul educatiei si al sanatatii, e teribil de grav. Eu sunt monarhist, m-am nascut în Regatul României. În fata bancii mele de la scoala era fixat pe perete portretul unui rege tânar si frumos, care reprezenta pentru noi un model. Ceea ce traim noi astazi este tocmai lipsa de modele. Cred ca cineva a blestemat aceasta tara. Din punct de vedere al culturii nu se va schimba nimic cât timp nu se întelege ca nu se pot coordona dupa aceleasi principii cultura si astuparea gropilor. Cultura a fost sustinuta întotdeauna de un mecena, în cazul nostru, statul. Suntem totusi nevoiti sa ne pastram sperantele.

I.B.S.: As vrea sa încheiem într-o nota care sa sune mai fericit. La publicarea acestui interviu, cartea dumneavoastra, unica în viata muzicala româneasca, va fi fost deja publicata. V-as ruga sa-mi spuneti câteva „gânduri despre muzica”, pentru a-i incita pe interpreti sa o parcurga.
R.G.: „Muzica se naste din tacere, se dezvaluie treptat, se împlineste în timp si se stinge din nou în tacere… Nu poti întelege sensurile, daca nu depasesti forma. Scriind, construiesti un adapost gândurilor, dorurilor tale, este o de-limitare a zonei tale de investigatie. O partitura este un act de vointa al compozitorului, este o casa, o pavaza a trairilor sale, a iubirii sale. Este o clipa de eternitate împrizonierata, încremenita, arestata, iar misiunea de interpret al muzicii este în egala masura sacerdotiu si apostolat. Creatia muzicala este, probabil, forma cea mai înalta a iubirii de oameni si ea nu poate exista decât împartasita fiind.”

I.B.S.: „Si lumina se facu!”

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper