O cronica întârziata: Lacul de la malul marii

Un articol de VIVIA SANDULESCU

N-am apucat sa vad în toamna trecuta premiera spectacolului „Lacul lebedelor“, una dintre cele trei programate în cadrul Festivalului Muzicii de Opera si Balet si nici cele câteva reprezentatii ulterioare din stagiune, de la sediu. Am aflat ca a avut mare succes mai apoi în turneul pe care actuala Companie de balet a Teatrului National de Opera si Balet „Oleg Danovski“ îl întreprinde cu regularitate în spatiul german de trei decenii, adica de pe vremea când era o institutie independenta, condusa de cel al carui Lac a tinut afisele în tara o jumatate de secol.
Stiind însa ca ceea ce iese din mâna lui Mihai Babuska e facut cu profesionalism, am insistat sa vad o înegistrare video, asa lipsita de viata salii cum e orice înregistrare. Ceea ce a fost chiar un lucru bun, fiindca am putut s-o revad iar si iar si sa gust detaliile adaptarii sale dupa coregrafia celor doi mari maestri rusi ai secolului XIX, Marius Petipa si Lev Ivanov si sa urmaresc mai atent elementele originale introduse în libret.
În versiunea lui Babuska se întâlnesc (si se împaca) cele doua ipostaze în care publicul iubitor de balet cunoaste (si de multe ori confunda) lebedele: soloul „Moartea lebedei“ pe muzica lui Saint-Saëns si cele din baletul lui P.I.Ceaikovski. În Prolog, Siegfried copil asista la un recital împreuna cu Regina si este profund marcat de femeia-pasare, care îsi da jos parura de pene dupa ce primeste omagiile princiare, redevenind o balerina din carne si oase. În desfasurarea spectacolului, dupa petrecerea de majorat a Printului, alunecam în lumea visului, unde se întâmpla actele II-IV. Ne vom da seama de aceasta abia în final când, dupa ce pânza lacului înghite toti protagonistii, Siegfried se trezeste si o salveaza pe Odette, care îsi scoate din nou parura de lebada, pasind alaturi de el în lumea reala…
Impresioneaza din capul locului calitatea coregrafiei lui Mihai Babuska, o adaptare libera, unde întâlnim în procente diferite materialul initial si contributia sa. Desenul e clar, în ansamblurile si dansurile de grup sunt folosite mai mult succesiunea si alternanta decât simultaneitatea, perspectivele si diagonalele se multiplica, regasim fugitiv imagini si combinatii de pasi, care se pierd imediat în altele originale.
Coregraful reviziteaza chiar si segmentele tabu (actul II, inclusiv „Lebedele mici“), nepastrând din varianta consacrata decât cele doua evolutii majore ale cuplului prim-solistic din actele II si III iar rezultatul e atât de „în stil“ încât spectatorul neavizat probabil ca nu sesizeaza diferenta. Sunt redistribuite multe secvente sonore, dar solutiile noi sunt inspirate iar miscarea pare organica.
Locul Bufonului este luat de catre doi Companioni ai Printului carora le sunt atribuite o serie de interventii solistice – spre exemplu în „Pas de trois“ din primul act, care capata o formula variabila, insolita. De altfel, e remarcabila abilitatea cu care Babuska face ca un colectiv aflat  la limita sa numerica sa umple scena, imaginând formatii variate, cu respect pentru maniera si fara sa distoneze.
Un personaj cu totul special este Rothbart – diabolic manager de lebede, cu miscari retinute si taioase, poruncitor fara emfaza, ascunzându-si cu abilitate setea de putere –, a carui prezenta Siegfried nu reuseste sa o depisteze atunci când se afla pe terenul lui, simtind-o doar ca pe o forta malefica.
Înregistrarea sonora este una de calitate, pe alocuri destul de alerta, ceea ce adauga ritmului sustinut al desfasurarii spectacolului. O surpriza sunt inserturile din actul III (în fapt „Dansul rus“, care nu figura în varianta Danovski si pe care Odile îsi etaleaza aici puterea de seductie asupra barbatilor de la Curte) si IV – un duet „de împacare“ între cei doi tineri îndragostiti.
Plasarea evenimentelor din Prolog la începutul secolului trecut (Mihail Fokin a creat „Moartea lebedei“ pentru Anna Pavlova în 1905) justifica optiunea pentru o scenografie mai moderna decât se obisnuieste. Costumele create de Adriana Urmuzescu pentru doamnele de la Curte sunt fluide si usoare, domnii poarta tunici scurte sau redingote, tutu-urile sunt moi, iar Rothbart a renuntat la traditionala imagine de zmeu pentru un costum sobru, întunecat. Culorile sunt reci, stelare, doar materialele au un luciu bogat.
Decorul Adrianei Urmuzescu e genial de simplu, dominat pe fundal de o luna imensa, a carei imagine e înjumatatita de reflectia sa în apa lacului. Temei i se adauga variatiuni în fiecare act (o fereastra ce obtureaza partial luna, un cer spuzit de stele, o pereche de aripi mari albe si câtiva stâlpi sustinuti de Atlanti). Sugestiile sunt directe iar scena e degajata caci dimensiunile ei îi obliga oricum pe dansatori sa-si calibreze amplitudinea miscarilor.
În distributia de la premiera, prim-solistii Operei bucurestene Adina Tudor (cu brate lirice si picioare temperamentale, ocolind excesele tehnice), Ovidiu Matei Iancu (un danseur noble cu o gestica temperata si executie curata) au detinut rolurile principale, alaturi de Horatiu Chereches – un Rothbart poate prea chipes pentru un personaj odios. Companionii Adrian Mihaiu si Sergiu Dan, Aliss Tarcea si Amalia Mândrutiu în „Pas de trois“, ca si toti interpretii rolurilor solistice au completat imaginea unui colectiv care-si tine rangul cu dintii, razbind prin furtunile de tot felul. Ansamblul, strunit de Corina Dumitrescu si Monica Chereches – ele însele Lebede cu o bogata experienta –, în rol de asistenti-coregraf, a fost prompt si versatil, dansând cu vizibila placere.
Noua montare a Operei constantene este înca un exemplu al faptului ca reusita unui spectacol nu este neaparat proportionala cu costurile lui. Felicitari se cuvin si conducerii baletului si teatrului, îndreptatite sa se mândreasca cu un „Lac“ demn de orice mare companie din lume.

Un comentariu pentru “O cronica întârziata: Lacul de la malul marii”

  1. octombrie 2, 2012 la 10:42 am

    Sunt absolut consternata ca o revista prestigioasa ca aceasta poate publica o recenzie eleborata dupa vizionarea unei casete video!!! Astfel este incalcata flagrant deontologia criticii de specialitate, in dispretul total al publicului. Pe de alta parte, nu ma pot pronunta in privinta calitatii spectaolului aflat in discutie, deoarece nu l-am vazut, in schimb pot sa-mi exprim indoiala privind obiectivitatea judecatii de valoare a Viviei Sandulescu! Un „personaj” dat afara de la Ministerul Culturii in urma reclamatiilor si memoriilor intocmite impotriva sa, a traficului de influenta exercitat in calitate de Consilier al MCPN si a luarii de mita(bani sau sejururi platite in strainatate).

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper