Nevoia de apocalipsa

Un articol de ANA PETRACHE

Se pare ca oamenii, pe lânga nevoile clasice pe care le cunoastem cu totii, au si o nevoie ascunsa de apocalipsa. Nu ma refer la dorinta de a vedea un sfârsit violent al lumii, ci pur si simplu la faptul ca sfârsitul timpului ar fi, în fapt, o categorie universala a gândirii. Stim ca este o categorie religioasa si ca ea apare în crestinism, iudaism si în islamism, dar apocalipsa este si o categorie interpretativa asupra realitatii.
Modernitate, crestinism si apocalipsa la Bergen
Adeseori, de-a lungul istoriei, raportarea la apocalipsa a ajutat generatii întregi sa îsi dea o explicatie pentru ce li se întâmpla în contextul istoric în care se aflau. Fie ca este vorba despre epoca lui Joachim de Flore sau despre cea a lui William Blake, cu al sau „The New Jerusalem“, fie ca este vorba despre disolutia Imperiului Austro-Ungar sau despre Al Doilea Razboi Mondial, oamenii au folosit metafore legate de apocalipsa pentru a cauta explicatii pentru timpurile în care au trait. Nu doar pentru ca Biblia era cartea la îndemâna si nu doar pentru ca, facând trimitere la ea, oamenii din generatiile trecute puteau accepta mai usor un anumit mesaj. Atunci când da cele zece porunci, Biblia propune o ordine dezirabila pentru pacea din orice societate. La fel se întâmpla si când vorbim despre asumarea unei ordini a istoriei, care presupune un sfârsit, o înrautatire progresiva a tuturor lucrurilor din lume, urmata de o reînnoire radicala a tuturor celor materiale – acestea sunt cadre care înlesnesc viata si întelegerea fenomenelor sociale.
De fiecare data când raul depaseste limitele acceptabile, oamenii se raporteaza la gândul luptei finale de la sfârsitul istoriei, între bine si rau. Adeseori, singura speranta a indivizilor este o depasire a situatiei prezente, care e posibila doar prin interventie divina, o interventie ce presupune schimbarea fundamentala a legilor acestei lumi cazute. Despre aceasta structura apocaliptica a istoriei sau a modului în care noi suntem capabili sa întelegem istoria s-a discutat pe parcursul a trei zile, în Norvegia, la conferinta „Modernitate, crestinism si apocalipsa“, organizata de Universitatea din Bergen. Gasiti informatii despre conferinta si la adresa http://modernismchristianity.org/
Apocalipsa în literatura
O buna parte dintre cei prezenti la conferinta veneau din domeniul literaturii si urmareau folosirea metaforelor crestine în opere anglofone, la Joyce, T.S. Eliot, Yeats, Thomas Merton, Beckett, Lowry, Chesterton, Ezra Pond. Prima tema privilegiata a fost cea a apocalipsei, dar la concurenta cu ea apareau si tema sacrificiului sau vechea tema a teodiceei sau a nevoii de a cauta un mântuitor. Dupa stiintele politice, cucerite de conceptul de religie politica, a venit rândul literaturii sa se plaseze într-o grila de interpretare religioasa. Crestini sau nu, autorii invocati au simtit nevoia de a se raporta la elemente aduse de cultura crestina, o data din motive estetice si a doua oara pentru ca aceste motive ofereau un cadru pentru a explica fenomene politice care depaseau capacitatea de întelegere si de acceptare a omului.
Eshatologia – un concept explicativ
A vorbi despre un sfârsit al lumii puse în fata Primului Razboi Mondial pare azi absurd, dar, plasându-ne în contemporaneitatea evenimentului si fiind martori ai capacitatilor distructive ale conflagratiei, nemaiîntâlnite pâna atunci, orizontul apocaliptic devine cea mai plauzibila explicatie. Nu în sensul în care este explicatia adevarata, ci în sensul ca, gândindu-ne la evenimentele tragice ca fiind plasate pe calea ce duce catre sfârsitul lumii, putem avea atitudinea corespunzatoare în fata lor. De o parte e resemnarea, nu poti schimba ceva ce e decis de sus si stii ca se va întâmpla, de alta parte e clarificarea pozitiilor fiecaruia – omul alege cu mai multa usurinta tabara în care se va plasa, stiind ca aceasta alegere este una fundamentala, ce va face compromisul imposibil.
Eshatologia apare astfel ca o fictiune explicativa a unor fenomene istorice foarte greu de asumat si de înteles. Termenul „fictiune“ nu este în nici un fel unul peiorativ, ci este doar un instrument prin care ne este dat sa întelegem timpurile în care traim. Dat fiind ca acest instrument ne poate face sa întelegem atât caderea Imperiului Roman, cât si intrarea lui Napoleon în Jena, dar si al Doilea Razboi Mondial sau chiar anul 2012, cu criza UE si mai mica criza politica româneasca, folosirea lui nu înseamna ca timpul se va sfârsi aici, ci ca ideea apocalipsei este una universala, atât în sensul ca ea apare în toate timpurile istorice, cât si în sensul de concept-cheie, care structureaza raportarea noastra la timp.
Omul liber care crede ca timpul este infinit devine iresponsabil. La fel cum Kant spunea ca morala este baza libertatii, ca trebuie sa asumam existenta libertatii, astfel încât morala sa fie posibila, la fel trebuie sa asumam si sfârsitul timpului, ca sa putem sa dam o acoperire conceptelor de libertate si moralitate, care nu ar avea sens în contextului unui timp infinit. Suntem fortati conceptual sa credem în sfârsitul istoriei, chiar daca nu suntem crestini. (Evident, putem oricând sa optam pentru disolutia subiectului, a vointei sale si a lumii, propuse pe paliere diferite de postmodernism si de budism, dar, atât timp cât avem pretentia de a pronunta cuvântul „Eu“, trebuie sa fim gata a lua la pachet si libertatea, idealul moral si, culmea, sfârsitul istoriei.)
Eshatologia: categorie a gândirii
Avem atât o necesitate epistemologica, cât si una conceptuala sa credem în sfârsitul istoriei, ceea ce face din acest termen o categorie a gândirii, la fel de importanta ca relatia de cauzalitate sau chiar ca termenii de „substanta“ sau „subiect“. O categorie epistemologica, pentru ca a crede în sfârsitul istoriei este calea cea mai simpla spre a ne explica ce se petrece în anumite momente-cheie ale istoriei, singura forma prin care omul poate da un sens unor nonsensuri nu este un „cred pentru ca este absurd“, ci un „cred pentru ca asta este singura explicatie rezonabila“; conceptuala, pentru ca sfârsitul istoriei este un termen-limita al experientelor omului, la fel de important ca si plasarea în timp a experientelor noastre. Îmi pare rau ca nu i-a venit lui Kant ideea de a plasa, pe lânga intuitiile de spatiu si timp, si pe aceea de sfârsit al timpului. Evident, faptul ca omul are nevoie de acest concept nu înseamna apriori ca el capata fiinta în functie de nevoile omului, ci doar ca noi nu putem gândi în afara lui si, eventual, ca revelatia crestina este scrisa în termeni gânditi special pentru nevoile umane. Doar ca, deocamdata, nu prea avem ce sa facem, decât sa ne multumim sa ramânem la nivelul a ceea ce este universal pentru om.
Hegel este filosoful care a sesizat importanta sfârsitului istoriei ca o categorie universala a gândirii; în functie de acest final, toata istoria ideilor, a artei sau a politicului capata un sens. Oamenii nu au, în general, nicio problema în a accepta ca spiritul se manifesta în arta, ba chiar, poate, si în filosofie si stiinta, dar au o problema radicala în a accepta ca el se manifesta în lumea concreta a evenimentelor de zi cu zi, care constituie istoria oamenilor reali si a luptelor lor politice, pentru ca aici intervine problema raului. Dar sfârsitul istoriei si sensul istoriei sunt concepte corelative; fara sfârsit nu vezi sensul si fara sens sfârsitul nu este decât o încetare a miscarii, care nu aduce nici o întelegere asupra lumii.
Fata în fata cu literatii se plasau, la conferinta de la Bergen, teologii, majoritatea absolventi ai unor universitati din Marea Britanie, tara în care teologia se studiaza în universitatile de stat si în care studiul Bibliei este o activitate la fel de onesta si decenta ca studiul oricarei alte materii umaniste. Printre ei, câtiva istorici si filosofi care nu puteau sa îsi explice propriile domenii de studiu fara sa faca referinte la cultura crestina. Cum colocviul a avut loc la Universitatea din Bergen, sediu al Arhivelor Wittgenstein, criticul american Marjorie Perloff a sustinut, de exemplu, o conferinta despre „Wittgenstein si crestinismul“.
Spiritualizarea materiei
Discursul care mi-a atras cel mai tare atentia a fost cel al lui John Milbank, autorul cartii „Teologie si teorie sociala“, care critica existenta unui spatiu secular independent, unde teologia nu ar avea nici un motiv sa intervina. El a readus în discutie tendintele comunismului si nazismului de a se prezenta ca promisiuni ale unui viitor în care materia va fi într-un fel spiritualizata, asa cum este promis în „Cartea Apocalipsei“ si cum a fost subliniat de Joachim de Flore prin viziunea Împaratiei Spiritului. Aceasta speranta într-un viitor în care materia este transfigurata spiritual e regasita peste tot, de la gruparile New Age la comunism sau ecologism. Materialismul pur si dur nu mai este la moda, el a fost înlocuit de un idealism al materiei, în care omul sfinteste în locul lui Dumnezeu natura.
Eshatologia deja realizata
Au existat si câteva viziuni care contesta realizarea efectiva a unei apocalipse si propun o reinterpretare a termenului. Conceptul de eshatologie realizata apare într-un context al interpretarilor biblice care neaga apocalipsa si care sustin ca termenul de eshatologie nu se refera la a doua venire a lui Hristos, ci doar la interventia sa aici si acum în vietile oamenilor. Când Hristos intervine direct în vietile noastre si le transforma, situatia seamana cu cea de la finalul timpului, când materia va fi transformata si va fi spiritualizata. Termenul este folosit pentru a sugera ca modul în care Dumnezeu intervine radical în vietile noastre poate fi comparat cu o re-creare radicala a cerului si a pamântului.
Interpretarea lor este interesanta în masura în care ea compara orice interventie divina cu o creatie radicala, dar se vede destul de clar ca aceasta reinterpretare se plaseaza în contextul demitologizarii crestinismului, optând pentru un crestinsm existentialist ce exclude cât mai mult din partea de supranatural. Dar un crestinism care renunta la partea lui de supranatural, pentru a se adapta lumii moderne, este mai rau decât un sistem filosofic care nu pretinde ca este adevarat. Interpretarea existentialista are sens atât timp cât ea apare ca o complementaritate a celei supranaturele. Se pare, într-adevar, ca între eshatologie si libertatea umana exista un paralelism de actiune, amândoua intervin brusc în realitate si ambele produc schimbari radicale. Adica, într-un fel, actul liber este la fel de devastator ca eshatologia, el recreând întregul univers. În plus, orice alegere presupune o proiectie de viitor si, în functie de acel viitor ales, îti interpretezi ce faci în prezent si ce ai facut pentru acel viitor în trecut.
Exista o corelatie greu de definit între libertatea prezenta si momentul final al istoriei, iar timpul privit dinspre finalul lui catre prezent poate aduce lumina asupra alegerilor din prezent, oricât de stranie ni s-ar parea aceasta forma inversata de a te plasa pe axa timpului. E ca în fizica lui Aristotel, unde piatra aruncata este atrasa de locul ei, de acel „acasa“ al ei. Gândirea stiintifica a eliminat orice urma de teleologie, dar teologia este partial construita printr-o abordare teleologica. Deci eshatologia nu are doar efecte sociale, ci si individuale, manifestându-se în primul rând pe plan individual, dar a gândi ca eshatologia este doar o metafora aplicabila la schimbarile din propria existenta este o forma crunta de egocentrism.
Cele trei zile de colocviu, la Bergen, m-au impresionat placut, în primul rând, pentru ca au fost puse în discutie teme foarte importante pentru întelegerea culturii europene; pentru ca apocalipsa si mântuirea au putut sa fie dezbatute într-un mediu academic deschis, fara fanatisme confesionale, dar si fara respingeri corect politice ale crestinismului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper