Mutilari

Un articol de GEORGE NEAGOE

Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securitatii: 1949-1989, Bucuresti, Editura Humanitas, 2012, 206 p.

 

Ca si alte lucrari similare consacrate perioadei 1948-1989, o istorie a exilului literar românesc nu are dreptul sa ignore dosarele aflate în posesia C.N.S.A.S., oricât de anevoioasa ar fi trierea adevarului de mistificari. Studierea fondurilor fostei Securitati este necesara din ratiuni democratice, postmoderne chiar. Trebuie sa largim prisma prin care privim fenomenele culturale din comunism. Trebuie sa-i dam cuvântul si partii incriminate. Daca am dosi acele materiale, am recurge la arma predilecta a oricarui totalitarism: cenzura prin dezinformare.
Avantaje si carente metodologice
Cu atentie sporita la datele vehiculate de agenti si de ofiteri, ne sta în putinta sa împacam contrariile, tinzând catre o abordare ampla, lipsita de omisiuni semnificative. O atare metodologie impune doua avantaje, contrabalansate de câteva carente. În primul rând, îi da cercetatorului posibilitatea semnalarii abuzurilor privind viata scriitorilor. Constatarile lui Dorin Tudoran referitoare la faptul ca Securitatea i-a confiscat identitatea, fabricându-i o existenta paralela, i se potrivesc si Monicai Lovinescu: „documentele Securitatii redau, dincolo de detaliile meschine ale urmaririi informative, o biografie mutilata. Nu avea alte acuzatii decât dorinta de normalitate, de viata traita în acord cu propria constiinta. Nu avem siguranta unor date elementare, care ar fi trebuit sa reiasa neechivoc din dosarele unei institutii menite sa asigure securitatea statului. Nenumarate sunt variantele referitoare la data nasterii Monicai Lovinescu, la numele sau, al parintilor sau al rudelor, covârsitoare inexactitatile si erorile biografice“ (p. 10). Iulia Vladimirov se straduieste sa compenseze deficitul de rigoare din arhivele consultate cu apelul la memoriile Monicai Lovinescu din „La apa Vavilonului“ si la cronicile radiofonice adunate în „Unde scurte“. Numai ca, procedând asa, autoarea nu face decât sa povesteasca unele fragmente din respectivele volume. Ca atare, lucrarea tinde sa devina o compilatie neconvingatoare. Trimiterile bibliografice ar fi fost suficiente si destul de concludente. Intentia cercetatoarei a constat în scoaterea la iveala a exactitatii memorialisticii semnate de angajata „Europei Libere“, prin comparare cu pasajele false elaborate de lefegiii M.A.I. Totusi, însemnarile autobiografice nu reprezinta totdeauna izvoare credibile. Ele ascund sau interpreteaza tendentios anumite întâmplari.
În al doilea rând, parcurgerea actelor intrate în custodia C.N.S.A.S. da senzatie de obiectivitate, prin prezentarea faptelor în ordine cronologica, fara interventii de natura analitica. În consecinta, Iulia Vladimirov nu poate fi acuzata de manipularea informatiilor. Ea întocmeste o monografie în stil bibliografic, în care faptele nu sunt escortate de interpretari. Munca s-a orientat catre devoalarea în premiera a câtorva aspecte neexplorate pâna azi. Lucrarea câstiga prin ineditele pe care le contine în cele 18 anexe: „Volumul de fata nu urmareste o abordare exhaustiva a subiectului, ci marcarea unor aspecte relevante; nu tintim sa devoalam, cu prioritate, identitatea informatorilor si nici sa-i judecam pe cei care au ales varianta compromisului. Sunt însa cazuri în care detaliile prezentate în document conduc, destul de transparent, catre anumite persoane, (sic!) sau institutii când identitatea surselor este dezvaluita în rapoartele interne ale Securitatii“ (p. 11). Atitudinea nejustitiara va fi salutata de multi cititori. Din punctul meu de vedere, refuzul afirmarii culpei (indiferent de gravitatea acesteia) înseamna eludarea problemei. Nu suntem datori sa iertam pe nimeni. Nu suntem îndreptatiti sa condamnam pe nimeni. Suntem obligati sa marturisim ceea ce reiese limpede. Prezentate ca într-un fisier din care oricine este invitat sa aleaga binele de rau, hârtiile nu aduc mari beneficii personalitatii Monicai Lovinescu. Totusi, dupa cum excelent sesizeaza însasi Iulia Vladimirov într-un pasaj consistent, dihotomiile sunt inoperante în catalogarea relatiilor cu Securitatea: „Privind retrospectiv, din 1949 – momentul în care îi este refuzata prelungirea pasaportului – pâna 1960 – momentul mortii mamei -, putem vorbi despre o perioada care s-a desfasurat sub spectrul urmarii constante în vederea «apropierii» obiectivului. De la surse «conformiste» (C. Olariu), care respecta întocmai directivele trasate, la agenti cu «spirit de initiativa» (B) sau cu pulsiuni umane (Popescu), Securitatea Republicii Populare Române aduna informatii care construiesc un singur argument: necesitatea racolarii Monicai Lovinescu. Este, de altfel, singura perioada când slujbasii Securitatii puteau spera la o astfel de varianta: mirajul «înrolarii» devenea posibil, în ochii lor, prin exploatarea legaturii puternice dintre mama si fiica“ (pp. 68-69).
S-ar fi impus încadrarea criticului român stabilit la Paris în contextele politice ale intervalului pus în dezbatere. As fi înteles reticenta Iuliei Vladimir în a se pronunta asupra chestiunii, daca ar fi reprodus în totalitate fondurile studiate. Atunci, „Monica Lovinescu în documentele Securitatii: 1949-1989“ ar fi devenit un instrument care sa faciliteze viitoarele studii. Rezultatul obtinut acum cuprinde rare momente de interes. Ori de câte ori întrezarim vreo explicatie ne lovim de formulari împiedicate, de reluarea aproape mot à mot a ceea ce fusese transcris din arhiva C.N.S.A.S. Asa se întâmpla cu „Hotarârea“ (sic!) din 5 martie 1955, emisa de Directia I a M.A.I., de deschidere a dosarului individual cu numele de cod „Steluta“, în vederea racolarii ca informator a Monicai Lovinescu (pp. 39-40). În special partea a doua a cartii – „Europa Libera si rapoartele Securitatii române“ – tradeaza gâfâiala de a strânge un numar rezonabil de pagini. Finalul este lamentabil. O exegeza lipsita de concluzii certifica fusereala.
Tehnici securistice
Volumul devine interesant când Iulia Vladimirov descrie traiectoriile alese de M.A.I. în supravegherea „obiectivului“ Monica Lovinescu. Astfel, istoricul literar observa ca autoritatile din România au cautat sa o convinga pe scriitoarea din exil sa se înregimenteze în rândul informatorilor din strainatate. Detalierea metodelor de lucru folosite de Securitate arata cum actioneaza aproape orice serviciu secret în conditiile unei dictaturi. Selectarea candidatilor de peste hotare, care sa ajunga agenti ai puterii, tinea cont de abilitatile lor intelectuale. Un bun propagandist în Occident era identificat cu speta umanistului, capabil sa masluiasca discursuri elogioase pentru regimul de la Bucuresti. Daca „alesii“ nu acceptau propunerile politiei politice, preferând sa atace public masurile represive si abuzurile culturale, primeau catalogarea de „dusmani ai poporului“, inamici de tip militar ai institutiei care garanta siguranta statului român: „sistemul comunist utiliza doua tactici fundamentale: într-o prima etapa se înscriau încercarile de ademenire si racolare, dupa care, în situatia în care acestea dadeau gres, urmau actiunile de intimidare, denigrare si chiar lichidare a «obiectivului»“ (p. 27).
Ramâne de stabilit daca monitorizarea Monicai Lovinescu îsi afla cauza exclusiva în atacurile adresate administratiei comuniste sau daca s-a bazat si pe o eventuala colaborare a ei cu agenturile din SUA. Cu siguranta, si americanii ar fi fost interesati sa o recruteze pe crainica Europei Libere, întrucât ar fi dirijat-o în operatiunile de înfierare a extremei stângi. Tacticile Razboiului Rece sunt prea diversificate ca sa decantam raspunsuri univoce. Deocamdata, imaginea Monicai Lovinescu se lumineaza prin prisma calomniilor proferate de Securitate. Investigatii mai largi vor lamuri cândva unele hiatusuri biografice. Sa ne multumim sa evidentiem ca, printre punctele forte ale cercetarii efectuate de Iulia Vladimirov, se numara si tratarea precauta a presupusilor membri din reteaua informativa care nu furnizau note olografe sau care nu semnau cu nume conspirative. Pe de o parte, unele materiale se dactilografiau la câteva zile de la desfasurarea discutiilor, fiind interpretate, îndeobste, în functie de comandamentele ideologice. Rastalmacirile si consemnarile tendentioase abunda. Pe de alta parte, unele persoane erau manipulate, transformându-se, fara stirea lor, în surse ocazionale: „Nu redam pasaje din acest raport pentru a-l judeca, în vreun fel, pe scriitorul Teodor Mazilu, a carui relatare face obiectul documentului. Dincolo de declaratiile, socante, poate, ale acestuia – în masura în care sunt redate corect –, ramâne reactia de recul în fata angrenajului care genera astfel de marturisiri“ (p. 103-104). Cred ca s-ar deschide o pista aglomerata daca ne-am gândi la mecanismele de prelucrare în favoarea Securitatii a bârfei si a invidiei din breasla scriitoriceasca. În dese rânduri, pentru salariatii M.A.I., zvonistica si râcile sfârseau prin a se confunda cu adevarul.
Proiectul Iuliei Vladimirov este binevenit, însa contine pretentii nefondate. S-ar cuveni revizuirea drastica a lucrarii.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper