Mineriada sau potemkiniada?

Un articol de IONUT VULPESCU

În spatiul nostru public bântuie, cum spunea odinioara un clasic cu barba, o fantoma. Fantoma mineriadei. Aruncata, din când în când, ca o anatema la adresa adversarilor, ca o mantra care amuteste orice replica si blocheaza orice interogatie, ea reapare ciclic în discursul public, desi nici astazi nu stim cu adevarat ce s-a întâmplat atunci, iar fiecare are versiunea sa asupra dramaticelor evenimente. Când cineva ramâne în pana de argumente, când doreste sa îsi îngroape adversarul, pe care altfel nu îl poate doborî, rosteste „Mineriada! Minerule!“. Nici macar amanuntul ca mineritul este pe cale de disparitie, în România, nu îl descumpaneste pe cel care se crede legatarul intelectualilor batuti pe strada (nu întotdeauna de mineri), în iunie ’90.
Astfel, nici nu începuse bine procesul de suspendare a lui Traian Basescu, ca o „echipa de zgomote“ a si lansat în aer acuzatia apocaliptica: „Mineriada!“. Nu conta ca o asemenea comparatie este o enormitate, care jigneste inteligenta unui copil de clasa a treia. Ca, în sine, acuzatia reprezinta un atac dur, mai dur decât bâtele mineresti, la adresa unor elemente ale democratiei (pentru a caror existenta si buna functionare au murit oameni, în decembrie ’89, si au luat bataie alti oameni, în 14-15 iunie 1990), asta nu a parut sa-i deranjeze deloc pe promotorii ideii de „lovitura de stat“.
E o întâmplare, tine de saracia de idei a multora dintre oamenii nostri publici sau este o fatalitate a spiritului nostru national, „iute la mânie si degraba varsatoriu de sânge nevinovat“, cum scrie cronicarul?
Mai întâi si mai întâi, sa subliniem ca tot ce s-a petrecut, în saptamâna care a dus la suspendarea lui Traian Basescu, s-a petrecut în interiorul unor institutii democratice, fara nici un fel de ingerinta din partea strazii. Nu au existat demonstratii care sa exercite presiuni asupra Camerelor, nici asupra Curtii Constitutionale, nu au existat amenintari de nici un fel, asupra nici unei parti. Cel suspendat, Traian Basescu, a fost parte activa la toate dezbaterile, atât prin prezenta personala, cât si prin partidul sau marioneta, PDL. Atât de netulburat a fost Basescu în manifestarile sale, încât si-a permis din nou sa jigneasca Parlamentul, iesind din sala atunci când nu i-a convenit ce auzea. Nimeni, nici Traian Basescu, nici pedelistii, nici sustinatorii lor din presa si din diferite ONG-uri, cu sau fara acoperire, nu au fost împiedicati în nici un fel sa îsi exprime opinia si nici nu au suferit vreo consecinta în urma exprimarii acestei opinii. Nu a existat cenzura la televiziune, în presa scrisa sau în spatiul virtual.
În al doilea rând, ceea ce s-a petrecut în „saptamâna despartirii“ mai prezinta o deosebire esentiala fata de mineriada din 1990. Totul s-a desfasurat fara violente fizice sau verbale, fara arestari legale sau ilegale, fara retinerea de persoane în tabere improvizate s.a.m.d. Cei care strigau ca este mineriada, o faceau pe strada, în fata camerei de luat vederi, în deplina siguranta personala. As spune chiar ca este un semn de oarecare civilizatie politica faptul ca taberele, profund separate în convingerile lor, au protestat la distanta de un carosabil una de alta, fara sa se ajunga la violente relevante. În acea Germanie care ne da lectii de democratie si civilizatie, demonstratiile simultane ale extremei stângi si ale extremei drepte duc invariabil la lupte de strada, care, la noi, din fericire, nu au existat.
Un al treilea element care diferentiaza radical suspendarea presedintelui de mineriada din 1990 este faptul ca, spre deosebire de victimele minerilor, acum suporterii presedintelui debarcat au beneficiat de un foarte solid sprijin mediatic, internautic si institutional. Chiar suspendat, presedintele îsi pastreaza prerogativele, iar cei din institutiile direct subordonate – ca SPP, STS, ca sa nu mai vorbim de Parchetul General, DNA si ANI – au continuat sa îl sprijine subteran. În fapt, acoperirea mediatica este mult mai mare decât sprijinul real de care se bucura în rândul populatiei sau decât ponderea ei politica adevarata, asa cum reiese din alegeri si din Parlament.
Dar cea mai mare impostura a celor care au strigat „Mineriada!“ o constituie caracterul celor doua confruntari, a caror apropiere s-a încercat. Mineriada din 1990 a fost o manifestare de lupta a unui grup social împotriva altor grupuri sociale, pe fondul slabiciunii statului de drept si al paraliziei institutiilor, începând chiar cu Politia. Acum nu avem de-a face cu asa ceva. Sustinatorii lui Traian Basescu nu sunt intelectualii si „elita“ natiunii, iar adversarii lui nu sunt minerii si „canalia de uliti“. Grupurile sociale sunt, cred, egal reprezentate si într-o parte, si în cealalta, cu observatia ca, dupa cum o va recunoaste Basescu însusi, grosul natiunii este împotriva lui. Iar statul de drept este la locul lui.
A existat, totusi, ceva similar între mineriada din 1990 si ce s-a întâmplat la începutul prabusirii regimului Basescu. Este vorba de acoperirea externa. Care s-a produs pe cam aceleasi canale (le-as spune securistice, daca n-as sti ca între timp Securitatea s-a fracturat si multiplicat), a implicat cam aceiasi interlocutori occidentali si a avut acelasi caracter vexant pentru România si pentru natiunea noastra.
Moment în care trebuie sa rasturnam, hegelian, analiza si sa ne întrebam: nu cumva, în mod inconstient, la asta se referea Monica Macovei atunci când arunca acuzatia „Mineriada!“? La faptul ca fortele politice pe care le sustinea ea vor încerca sa exploateze în acelasi mod sensibilitatile si ignoranta Occidentului, spre a forta, din exterior, vointa politica a natiunii?
Mie mi se pare ca e evident. „Mineriada“ Monicai Macovei a fost, în realitate, o potemkiniada. O butaforie, montata pentru ochii orbi ai Occidentului.
Ceea ce este cu adevarat grav este ca sustinatorii lui Traian Basescu nu s-au sfiit sa foloseasca recunoscute canale antiromânesti spre a-si atinge scopurile. N-are rost sa ne facem ca nu observam. N-are sens ca, în numele parteneriatului european, sa vorbim despre unii parteneri de-ai nostri cu scrupule diplomatice pe care ei nu le au atunci când vorbesc despre noi. E limpede ca aderarea României la Uniunea Europeana n-a fost întâmpinata cu unanimitate, e limpede ca din multe puncte de vedere (Schengen, dreptul la munca) suntem înca tratati, de catre unii parteneri, cu un dispret prost ascuns. Asta e situatia, trebuie sa ne obisnuim cu ea, mai ales ca nu-i exclus ca, în timp, sa dezvoltam si noi aprehensiuni fata de anumiti parteneri europeni.
Însa, folosirea acelor parteneri – parlamentari, comisari europeni, chiar guverne – care refuza, absurd, sa ne trateze drept europeni, pe post de komisari fata de Parlamentul si Guvernul de la Bucuresti, consider ca este o fapta impardonabila, iar cei care au comis-o s-au descalificat pe veci. Cu atât mai mult, cu cât au facut-o mintind si dezinformând.
Corolarul potemkiniadei bucurestene îl constituie asa-zisele cerinte ale Comisiei Europene. Din ele se vede nu numai ca, dominata de PPE, Comisia nici macar nu s-a ostenit sa asculte ce au de zis Bucurestii oficiali. Ci si ca ne considera, pe noi, cetatenii României, prosti de dam în gropi: pretinzând ca apara democratia si Constitutia României, Comisia Europeana a cerut, de exemplu, alegerea Avocatului Poporului prin… consens. În conditiile în care 1) Constitutia României nu prevede acest consens si 2) Avocatul Poporului este ales de Parlament, în care, ca în orice parlament democratic din lume, functioneaza regula majoritatii. Suna deja a Orwell, daca nu a Eugen Ionescu.
Nu m-as grabi, asadar, sa o acuz doar pe Monica Macovei de dezinformarea oficialilor europeni. E indubitabil ca, asa cum s-a întâmplat si în 13-15 iunie 1990, dezinformarea venita de la Bucuresti a gasit un pat germinativ extrem de favorabil, în numeroasele resentimente care exista, justificat si mai ales nejustificat, în Occident fata de noi. Ce trebuie sa acuzam este ca acum acest pat germinativ a fost folosit constient de catre sustinatori ai presedintelui Basescu. Fapt care arata cât de mult le pasa de tara si cât de propriile scaune.
Asadar, butaforie în fata, prejudecati în spate. Nimic care sa justifice, cât de cât, pretentia unora ca au fost victimele unei actiuni similare celei din ’90. Si, înainte de toate, nimic care sa justifice mizerabila defaimare a României. Asa cum este ea, tara noastra a fost perfect capabila sa gestioneze politic o situatie potential periculoasa, fara violenta si fara a se abate un milimetru de la traseul ei euroatlantic. Care e istoric si, vorba lui nea Misu, nu se-mpiedica de-un ciot!

Un comentariu pentru “Mineriada sau potemkiniada?”

  1. august 10, 2012 la 4:22 pm

    Felicitari!Am citit cu interes.Si nu mai am dubii..se merge pana la capat.E razboi!Vom avea invingatori si invinsi.Dar ca 5+4+1 sa devina egal cu 2/3 pentru asta e nevoie de forta sau tradare.Acum nu mai avem pe cine sa convingem,nici cu ce sa convingem.Focus pe strategie..Succes

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper