Marin Preda si cartile care cresteaza inimile

Un articol de CONSTANTIN COROIU

S-au împlinit în acest august ‘90 de ani de la nasterea lui Marin Preda. Nascut în plina zodie a Leului, marele prozator s-a stins la nici 58. Revad masivul volum „Timpul n-a mai avut rabdare“ – parafraza ce evoca acea deschidere si, totodata, acea intrare de neuitat în universul morometian – pe care criticul Eugen Simion îl publica la un an de la moartea lui Marin Preda la Editura Cartea Româneasca. Eseuri, schite de portret, documente, marturii, corespondenta, file de jurnal, iconografie, toate evocând viata, opera si personalitatea „marelui singuratic“ alcatuiesc substanta acestei carti nu doar omagiale, ci si de referinta pentru istoricul literar, pentru exegetul sau biograful lui Marin Preda. O carte-document, în cuprinsul careia sunt grupate pe genuri texte ale multor prozatori, poeti, critici, eseisti, publicisti din generatii diferite, inclusiv un interviu al semnatarului acestor rânduri cu Alexandru (Sae), fratele lui Marin Preda, realizat la solicitarea profesorului Eugen Simion.
Un text memorabil este portretul pe care i-l schiteaza lui Marin Preda, Alexandru Paleologu: „Pentru ca avea o predilectie pentru licentele de limbaj si pentru ca, într-adevar, îsi dadea uneori în petec în ce priveste «les bienséances», unii îi contestau lui Marin Preda o însusire pe care, dimpotriva, tin sa i-o recunosc si s-o subliniez: Marin Preda era un domn… Valorile pe care miza, optiunile sale în cultura si în viata publica erau ale unui domn, adica ale unuia care se simte bine numai între egali, considerându-se egalul oricarui ins realmente uman, prin inteligenta si sentiment. Se asemana mult, asa îmi pare, cu Pierre Bezuhov, cel mai desavârsit domn dintre toate personajele literaturii universale. Desigur, el se stia mare scriitor, deci posesorul unei indiscutabile superioritati, tot asa cum Pierre se stia mare senior, dar dincolo de aceste privilegii, Preda, ca si Pierre, avea simtul profund al egalitatii umane. Respectul sau pentru cultura era nesfârsit, ca si al lui Moromete, care-l admira pe Iorga pentru mintea si stiinta lui («daca vrea sa ia puterea, eu, domnule, îl sustin»). Respectul pentru cultura este o trasatura taraneasca, sau cel putin a unui anumit tip de taran, cel care a dat tarii noastre atâtia intelectuali si artisti de mare clasa. «Îmi dadeam seama, suntem tarani, nu mahalagii», spune în «Viata ca o prada» acea minunata faptura, Florica, iubita parasita a lui Ilie; ea, cea mai umila creatura cu putinta, spune aceste cuvinte cu constiinta clara a unei apartenente nobile“. În fine, scrie Al. Paleologu, omul Preda era, „plin de farmec si de constiinta“, iar intelectualul avea o mare deschidere catre filosofie „declansata de citirea în tinerete a lui Descartes si a lui Kierkegaard“ si „un imens respect pentru intelectualii cu o formatie filosofica solida“. Fara sa se compare cu ei, „avea lecturile si gândurile lui în domeniul acesta (al filosofiei – nota mea C.C.) si tinea sa le discute cu toata modestia, dar fara complexe. Avea perfecta îndreptatire, de vreme ce a creat unul din cele mai autentic filosofice personaje din literatura noastra, care în realitate fusese chiar tatal sau: Marin Preda gândea profund si avea cui sa semene“.
O caracterizare pe cât de profunda, pe atât de emotionanta este cea a criticului Valeriu Cristea. El descoperise în Marin Preda un tip aparte, cu totul aparte, de inteligenta, situata „la antipodul inteligentelor cerebrale, uscate, înguste si reci“, o inteligenta „nutrita de toate sevele vii ale trairii“, o „inteligenta existentiala“. Or, observa Valeriu Cristea: „Tocmai acest tip de inteligenta (inteligenta principala, cum i-ar fi spus Aglaia Epancina din romanul lui Dostoievski) explica greutatea cuvintelor lui Marin Preda, autoritatea incomparabila, prestigiul aproape oracular al gândirii sale. De la ceilalti oameni am asteptat si astept în general informatii, idei, puncte de vedere. Marin Preda a fost unul dintre putinii de la care am asteptat – si astept (caci opera sa va fi recitita de noi toti înca de multe ori) – revelatii“.
Tulburatoare e si aceasta scena relatata de Nichita Stanescu în stilul sau inimitabil:
„Eram la Capsa când, zarindu-l pe Marin Preda m-am ridicat în picioare, m-am dus la dânsul si i-am zis:
– Stimate maestre, din moment ce v-am aparat ca o fiara împotriva unor întrebari nemernice ce mi s-au pus în contra cartii dumneavoastra «Delirul», în Strainezia fiind, în pofida faptului ca firile noastre nu se suporta în mod reciproc dezavantajos, nu ma pot împiedica atunci când va vad sa va zic: «Buna ziua, domnule Preda!».
– Buna ziua, domnule Stanescu, si sa va spun ce ciudata întâmplare! Prietenul meu, Lucian Raicu, mi-a citit acum câteva seri din versurile dumneavoastra si, brusc, mi-am dat seama ca aveti talent literar.
– Da? L-am întrebat.
– Da, mi-a raspuns izbucnind într-un râs sardonic.
Cred ca ne-am sarutat, iar daca cumva nu ne-am sarutat, e ca si cum am fi facut-o“.
Este sarutul, fie el si virtual, a doi mari scriitori care în acea clipa auzeau – cum ar fi zis Octavian Paler – cântecul de sirena al gloriei…
Cu Marin Preda ca personaj asa-zicând real, „neascuns“ în eroii de hârtie, atât de vii, ce populeaza cartile sale de fictiune, ne reîntâlnim în „Imposibila Întoarcere“, în „Viata ca o prada“, o capodopera a memorialisticii, comparabila cu mari scrieri de acest gen, precum „Farâme de memorii“ a lui José Saramago sau „Decojind ceapa“ a lui Gunter Grass, în „Convorbiri cu Florin Mugur“ si în „Jurnalul intim“, editat de Eugen Simion si Oana Soare. Revazându-le acum, dupa multi ani de la aparitie, am început sa ma îndoiesc putin ca noua, românilor, ne-ar lipsi cu totul sentimentul tragicului. Precum publicistica lui Eminescu, amintitele carti ne revela o mare constiinta, un scriitor preocupat de drama existentiala, framântat parca de toate câte se petrec în lume, bune si rele. Sintagmele ce dau titlurile primelor doua – „Imposibila întoarcere“ si „Viata ca o prada“ – au devenit din ce în ce mai definitorii si mai emblematice pentru întreaga noastra viata sociala, pentru istoria si destinul României. O marturisire a scriitorului ar putea contrazice, la prima vedere, aceasta observatie, dar, de fapt, o confirma: „Eu nu ma gândesc niciodata decât la ceea ce am cunoscut si la ceea ce am trait direct. Consider ca numai asta are valoare. Ceea ce au trait altii are valoare numai pentru ei. Nu ma gândesc decât la tatal meu si la felul cum si-a sfârsit viata. Dupa el, pentru mine nu mai e nimic. Daca dupa el urmeaza, în lumea lui, o tragedie sau o tragicomedie, asta e o întrebare la care trebuie sa raspunda altii, cei care au trait acest dupa la fata locului, acolo unde exista mirese tinere cu miri tineri. Dintre ei trebuie sa iasa scriitorul care sa le cânte viata, sa le înfatiseze obiceiurile“.
Reflectiile lui Marin Preda, nelinistile sale, în primul rând cele privind propria creatie, surprind prin actualitatea lor acum, mai ales acum, dupa ce s-a produs o rasturnare istorica numita de unii revolutie. Este înca un semn ca marii scriitori se ridica întotdeauna deasupra evenimentialului, prevad seismele, îsi devanseaza epoca. Cine n-ar subscrie astazi mai mult ca oricând la aceste gânduri ale lui Marin Preda?!: „…autorul român se teme sa fie sincer pâna la capat; daca se va zice: i-auzi, a furat, a înselat, a fost viclean, a facut scoala de jandarmi, a primit oua, gaini… avem alta fire, ne place sa râdem de natura umana, e marea noastra distractie. Atât ar trebui, sa încerce cineva sa-si exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce râde… Pentru ca, sa reflectam, ce-ar fi sa vina un ins corupt sa faca marturisiri? Un tap basinos, o purcea sifilitica? El trebuie sa ne arate ca e cult, are acest complex, murdariile propriului suflet le varsa în capul contemporanilor. Bineînteles ca tot nu scapa, vine unul care tot îi schiteaza adevarata biografie“.
Nu vi se pare ca aceste fraze au fost scrise azi dimineata? Si ma mai întreb, contaminat de spiritul morometian: nu cumva „porcul basinos si purceaua sifilitica“ în cele din urma scapa? Oare sa vina acel cineva care sa-l pedepseasca?! Ne putem lesne imagina, recitind acest portret-robot, ce s-ar alege din „civicii“ si elitistii nostri de azi, din pseudofilosofii si cohortele de tocsoisti, daca ar intra în raza de actiune a condeiului lui Marin Preda? Dar ei, la drept vorbind, chiar au intrat, avant la lettre. Scriitorul este reconfirmat într-un mod tragicomic de realitatea acestei tari si a acestor vremuri cu asupra de masura. Numai ca trebuie sa mai si vrem sa vedem ca asa stau lucrurile, sa nu ne lasam prostiti de toti mercenarii, de toate figurile patibulare care au invadat scena publica. Si sa fim sinceri înainte de toate cu noi însine.
În scrisoarea trimisa Aurorei Cornu, datata ianuarie 1955, Marin Preda îsi priveste opera fundamentala, „Morometii“, cu o severitate de care putini scriitori români, si nu numai români, au fost sau sunt capabili: „Eu stiu acest roman pe dinafara, cu toate ca nu l-am citit niciodata pagina cu pagina pâna la sfârsit. N-am fost niciodata tentat sa fac acest lucru. Nu m-am simtit atras. Iata deci cheia care explica de ce nu l-am publicat si problema care ma nelinisteste, daca e bine sa-l public sau nu. Faptul mi se parea si mi se pare si acum ca demonstreaza viata scurta pe care o are acest roman. El a trait pentru mine doar cât l-am scris… Tot asa, m-am gândit eu, va fi si pentru cititor. Îl va citi, îi va face o bucurie, cum mi-a facut si mie când l-am scris si, dupa aceea, dupa lectura, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în constiinta, cum poarta de pilda o carte ca «Anna Karenina» sau «Moartea lui Ivan Ilici», carti care cresteaza sufletul, se împlânta în el, îl schimba si devin parte componenta a constiintei umane… Eu nu pot sa nu stiu deci ca Morometii mei nu pot produce asemenea turburari si zguduire de constiinta. De unde stiu? De-acolo ca, scriindu-l, eu însumi n-am avut, n-am trait asemenea turburare si n-am urmarit asemenea scop“.
O marturie a ceea ce as numi eroismul de a fi scriitor oricând si oriunde, dar mai ales în vremuri tulburi, vitrege, precum cele în care a debutat, s-a afirmat si si-a scris opera Marin Preda, el însusi cu adevarat un „mare singuratic“. O singuratate pe cât de dramatica, pe atât de fecunda. Însusi modul de a-i privi, de a-i pretui sau de a-i judeca pe înaintasi si pe contemporani, dar în primul rând pe sine intra în logica singularitatii si singuratatii creatorului „Morometilor“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper