Kitsch Express

Un articol de STEFAN BAGHIU

Alexandru Musina, Nepotul lui Dracula, Editura Aula, Brasov, 2012

 

Dupa tentativa de comedie „Dracula – Dead and Loving It“ din 1995, cu Steve Martin în rolul arhetipal al vampirului însetat de sânge dar programatic hilar, devenea tot mai clar ca o remaniere a aceleiasi povesti din debutul secolului XX – când Bram Stoker a creat mitul lui Dracula pe baza legendelor medievale legate de Vlad Tepes, însa cu modificari drastice de scenariu – nu poate fi lungita la nesfârsit.

Pentru ca deja cinematografia epuizase subiectul în tonalitatile sale sobre, iata ca încercarea lui Mel Brooks de parodiere este una din ultimele forme de loialitate fata de povestea initiala. Mai departe, daca tot este sa vorbim despre succesul literar sau, în general, artistic al vampirilor, nu putem trece peste impactul halucinant al câtorva alte povesti recente (de la „The Vampire Diaries“ la saga „Twilight“), observând un interes tot mai mare pentru astfel de SF-uri, readaptate mereu pentru a raspunde cererii unui public din ce în ce mai numeros, racordat în acelasi timp la noi si noi forme de consum estetic. Astfel, „Twilight“ mizeaza pe forme cât mai simple ale naratiunii, uneori aproape telenovelistice (alaturi de efecte speciale specifice), urmând exemplul de succes al „teen-movie“-urilor anilor 2000. Nu e de mirare ca teleportarea povestii cu vampiri pe domeniile tematice revigorante ale adolescentei din zilele noastre, sub formele cele mai sobre, devine rapid o reteta de succes. Dar înca o data, s-ar putea ca aceasta reteta de succes sa fie doar un exemplu simplist pentru arta de consum si nu un eveniment cu impact cultural major.
Alexandru Musina alege însa sa construiasca o poveste la granita dintre cele doua forme. El accepta ca o revitalizare a mitului lui Dracula nu poate fi facuta decât prin intermediul comicului, dar în acelasi timp îsi propune sa pastreze o oarecare distanta solemna în fata unor probleme istorice (desi pâna si acestea sunt luate uneori „la misto“). „Nepotul lui Dracula“ este, de fapt, o poveste usor de îngurgitat si o remodelare kitsch (a se citi „burlesc“) a celui mai secatuit arhetip literar. Steve Martin s-ar potrivi de minune în rolul principal, unde chiar daca nu toate glumele sunt bine facute, câteva gesturi si o bufonerie nimerita ar transforma povestea într-o comedie „catchy“, cu laitmotivul obsesiv: „Profesorul FAD a zâmbit larg, aratându-si gingiile rosii-rosii si dantura usor îngalbenita de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decât normal.“
Însa Alexandru Musina ramâne putin deasupra acestor exercitii ieftine. Chiar daca formulele kitsch si carnavalescul se împletesc uneori în cele mai nefericite formule posibile, poetul, deja cunoscut pentru capacitatea de a se dedubla permanent între ironie si „stoicism“, lasa impresia unui autor care se joaca cerebral, lucid, dar totodata (constient) riscant „de-a povestea“. Asta nu numai pentru ca fiecare actiune e gândita sa functioneze stereotipic, dupa modele hollywoodiene neflexibile, ci si pentru ca povestea în sine nu este decât o permanenta reinventare a propriilor personaje. Desi autorul le ofera o structura solida (atât de solida ca uneori ramân rigide si evident fabricate), autonomia fiecaruia vine din permanenta fortare a povestii în lipsa unui plan narativ. Comedia se va naste inevitabil din actiuni prostesti, diferentieri intelectuale catastrofale si personaje schimonosite, însa nu din vreo ironie subtila. Faptul dezamageste, în fond, desi Musina tot încearca fara succes sa provoace ironia inteligenta prin paralele aparent naturale cu lumea româneasca actuala. Ca atmosfera, ne simtim mai mult într-o „Filantropica“ la patrat din unghiul exagerarilor constructive ale „visului românesc“: studente întretinute care conduc Ferrari si platesc taxe de protectie la politie pentru a putea bea la volan, indivizi care ajung regi peste noapte si, poate, rapper-ul baladist din Sibiu. Însa personajele stângace si mecanica povestii nu lasa loc de câstiguri majore. Într-adevar, cartea în sine e savuroasa, însa savoarea nu este întotdeauna un câstig literar. Povestea curge si e usor de asimilat pentru ca e cu adevarat facila, construita sa placa si sa nu deranjeze, iar notele de umor sunt de un „FAD“ total (vorba textului, unde FAD este porecla lui Fifi, personajul principal): „Fifi s-a uitat la ceasul de pe noptiera: 8.30. La ora asta, doamna Eufrosina Angelescu Draculea ar fi trebuit sa fie la piata. Cu miscarile agile, a deschis usa camerei si a ascultat cu atentie: liniste. Apoi, cu pasi de felina, doar în sosete, a inspectat tot apartamentul. Era singur. S-a întors, a luat coroana lui Tihomir si s-a dus în baie. În fata oglinzii, si-a pus-o pe cap. Coroana era prea larga si i-a alunecat, pe urechi si pe nas. Nu mai vedea nimic. Era-n întuneric, de parca-l legase cineva la ochi. A scos cu grija coroana de pe cap, a asezat-o pe masina de spalat, si-a dat cu apa rece pe fata, apoi s-a asezat pe W.C.: „Fiziologia ajuta gândirea“ era una din devizele lui favorite, extrasa din cartea profesorului Adolphe Bidet Schweitzer despre filosofia lui Marcel Proust. Într-adevar, dupa zece minute si o excretie reusita a venit si solutia“.
Povestea, de fapt, nu iese din tiparele romanului românesc citadin. De altfel, Musina însusi a demonstrat convingator pâna acum ca este un poet al urbanului, trimiterile biografice având si ele locul lor în constructia textuala. Personajul principal, Fifi, este profesor de literatura la Facultatea de Litere din Brasov. Locuieste cu mama sa si duce o viata destul de monocroma între literatura, filosofie si teorie literara. Însa, tine sa ne atentioneze Musina, „înca n-a ajuns un simplu prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual, el ramâne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui“. Povestea ajunge prin insertii – repet, hollywoodiene – transmutate vesnicei Românii institutionalizate stupid, unde stereotipurile copiilor cu bani si ale profesorilor umiliti înca functioneaza din plin, pâna la a experimenta finalul apoteotic al încoronarii lui Fifi. Fara sa am intentia de a fi „spoiler“-ul romanului, pot devoala, pe lânga finalul cel putin ciudat, câteva momente ceva mai reusite. Si asta pentru ca, desi sunt putin deranjat de maniera – repet – facila si kitsch în care sunt povestite scenetele „dumb“, câteva tentative de reproducere a jargonului adolescentin umanizeaza si naturalizeaza peisajul – dar si asa e mult spus atâta timp cât exagerarile „slang“ au rolul lor, iar uneori Musina îsi ridiculizeaza personajul pentru autismul lui intelectual: „ – Sânge?/ – Care sânge? Ca nu mai e virgin./ – Nu asta… Muscaturi, ceva…/ – No chance! As fi vrut eu… Glumesc! Fifi si dupa ce bea sânge e tot politicos, manierat, baiat finut./ – Cool! Deci nu-i vampir?/ – O fi, dar nu cu mine. Ti-am mai spus ca-i dresat./ – O.K., O.K… Marime?/ – 14-15./ – Numai atât? Eu credeam ca…/ – Hi,hi,hi! Nu-i proportionala cu dintii./ – Nu? Lugu-lugu?/ – 9,5. – Cool! Nu credeam ca… La cât pare de scortos. Texte?/ – 10. – Cool! Nu-i degeaba prof. Ceva Proust?“, „E ca-n bancul cu Radio Erevan: «Se poate sa faci dragoste la mare distanta?» «Da, daca… puncte-puncte… e mai mare decât distanta» s…t – Interesanta poanta, da. Semiotic e o glisare neasteptata de sens… Totusi, e trist ca n-ai reusit sa te vezi cu el“.
Fifi este un soi de Woody Allen mai putin rafinat. Glumele sale proaste, felul transant de a le trata pe ale celorlalti, rigiditatea si maniera rudimentara de a cuceri studente (deplângerea situatiei umane, provocarea milei si clamarea unei asceze închipuite) trimit la felul în care Harry („Deconstructing Harry“) îsi analizeaza propriile probleme pe baza raspunsurilor celor din jur. Iar pentru anumite femei toate handicapurile devin deodata „cool“: „ – Scuzati-ma! Nu pot. Nu acum… E trist, e mult prea trist. Viata, în general, e trista. Omul e o fiinta slaba, supusa greselii. Existenta are meandrele ei, iar noi suntem robii fatumului inexorabil. Nu noi ne alegem drumul, desi vrem sa credem asta. Totul e foarte trist.“.
Dincolo de aceste aspecte, povestea, desi savuroasa, ramâne una facila si putin pierduta în carnavalesc. Categoric, acestea pot fi intentiile autorului, însa, chiar si asa, dincolo de o poveste usor de citit, ridicola ca epopee si usor „pop“ ca atitudine, nu prea mai ramâne nimic din romanul „Nepotul lui Dracula“. Este evident însa ca Alexandru Musina s-a distrat scriindu-si romanul si ne-a servit constient si prietenos (departe de un sepuku literar „involuntar“) rezultatele unui exercitiu cu ecouri înspre literatura de consum.

Un comentariu pentru “Kitsch Express”

  1. octombrie 29, 2012 la 8:14 pm

    Din teama că teama că David Lodge nu are progenituri și în județul de munte cu sensuri giratorii și panseluțe, iată că universitarii brașoveni au părăsit orfelinatul cultural al optzecismului (prima generație fără genealogie, picată din cer, superbă și irepetabilă) spre a se conecta la indispozițiile și acrelile propriului job, scriind compuneri otrăvite sub adăpostul îngăduitor al ^^literaturii^^ . Autorii și victimele lor, studenți sau colegi, se află, desigur, în complicitate, în beneficiul ^^prozei de calitate^^ și al ^^ umorului suveran^^ și dacă nu ai ști pe cutare și pe cutare pitulați sub anagrame destul de transparente este posibil să te mulțumești cu umorul mediocru și cu un soi de pastișă dez-isterizată la ^^Filantropica^^. ^^Nepotul…^^, cu un titlu agățătoare (nu mai zic de copertă) de calitate îndoielnică, nu va fi citit (și nici cumpărat) de vreun adolescent sângeros și nici de vreun pasionat de vampirologie și hallowinism, ci va circula, ca un caiet de amintiri otrăvit pe circuitul catedra de literatura română, cea de limbi moderne, cea de limbă română, studenți integraliști și restanțieri, masteranzi și doctoranzi, cam cincizeci în total.
    ing. Neagu Petre, Pucioasa

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper