Inventarea tenisului (4)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Si astazi tot despre mingi si uluitoarea lor poveste în materie de tenis. Cu toate ca e un fel de a spune „tenis“, caci în realitate, în acest moment al relatarii, Jean-Christophe Piffaut vorbeste exclusiv despre saga „preistorica“ a jocului de tenis, fidel cercetarii sale „arheologice“. Asadar, înca o data, mingile, obiect al fascinatiei, dar si pretext al confruntarii agonale, într-o disputa nesangvinara orientata exclusiv de reguli mereu în prefacere si perfectionare.
Pila trigonalis latina trece în Imperiul Carolingian si apoi în prelungirile sale franceze, spre satisfactia curtenilor dornici de distractie si efort fizic nesângeros. Totul se învârte în jurul notiunii de jeu de paume, acel sport ce consta în lovirea mingii cu palma. Cum arata în epoca medievala si în zorii Renasterii stramoasa mingii de tenis? Ea era umpluta cu vata, câlti sau rumegus ori cu diferite obiecte moi, din tesatura, uneori fiind chiar o basica de porc miniona, iar suprafata era constituita din piele cusuta. În acea vreme se numea esteuf. Adica, gramajoara adunata de stofa sau ou zburator. Este nevoie de interventia salutara a monarhului Ludovic al XI-lea, care da o lege ce reglementeaza compozitia si duritatea mingii acestui nobil joc, exact în ratiunea de a evita accidentele grave. Daca a fost nevoie de asa ceva, este indubitabil ca la originile sale medievale noul sport a produs un numar citabil de raniti si decedati ca urmare a impactului cu mingea. Este evident, nu iese fum fara foc, iar suveranul, el însusi practicant al jocului cu palma, a dorit sa evite transformare inofensivei mingi în proiectil letal…
Cum suna decretul regal? Textul este delicios, trebuie sa-l degustam împreuna:
„Sa fie clar în atentia tuturor mesterilor fabricanti de esteufs ca ei sa faca lucruri de calitate, sa realizeze mingi just împanate cu vata si corect legate în piele, evitând acestia sa puna înauntru nisip, creta, pilitura metalica, var, resturi dure de piele (resur), rumegus, cenusa, muschi animal, praf de pulbere sau pamânt, sub amenintarea pedepsei penale si a popririi tuturor esteufs-urilor necorespunzatoare, ce vor fi arse si distruse pentru a nu mai putea fi folosite vreodata ca sa produca stricaciuni firii practicantilor nobilului jeu de paume“ (Ordonanta Regala din 24 iunie 1480).
Iar daca a existat o lege atât de detaliata si precisa, formulata într-un limbaj tehnic atât de clar, cum va fi aratat pâna la urma mingea utilizata de împatimitii jocului cu palma de la curtea suveranului parizian?
Ei bine, o minge din frumoasa epoca invocata era cam pe acest calapod: un nucleu din pluta înfasurat judicios în fâsii de pânza ce erau tinute laolalta prin ferme legaturi de sfoara, aceasta „compozitie“ fiind învestmântata în pâsla. Cel putin aceasta este mingea luata ca model de Diderot în celebra „Enciclopedie“ la nivelul articolului ce fixeaza procedeul de fabricatie.
Dragut, ce spuneti? Dincolo de anecdota si poate caragioasa atentie acordata chiar de catre rege jocului cu palma si mingii în discutie, cred ca un aspect se cuvine subliniat – anume, importanta extrema care era acordata la cel mai înalt nivel unui sport-joc de societate. Acest lucru are un tâlc indubitabil. În rafinata societate franceza a veacului al XV-lea confruntarea nesangvinara si consumul de energie fizica erau deja tinute la rang înalt, iar pasiunea pentru sportul ce mai târziu va fi numit alb nu putuse fi evitata nici macar de capul încoronat…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper