Între verde si albastru

Un articol de EUSEBIU STEFANESCU

Eram studenti într-un regim totalitar, care dadea semne de dezghet. Se decretase ruptura de doctrina stalinista, se
eliberasera detinutii politici, se publica poezie legionara, whisky-ul se vindea în alimentara la un pret modic.
Localizati din memorie cafeneaua „Albina“, pe strada Academiei.
Stateam la o sueta cu colegul meu Vali Oteleanu, prieten cu care aveam afinitati. Noi  – bursieri la stat –, comandaseram din ultimii zece lei doua romuri „Jamaica“ românesti. Deodata, un domn cu o statura impozanta, ras în cap, îmbracat într-un trenci cenusiu, care mirosea a haina statuta, s-a apropiat de noi cu o mina joviala si ne-a întrebat:
– Îmi permiteti sa sprijin si eu cafeaua la masa dumneavoastra?
– Va rog, am raspuns.
Si s-a asezat tacticos, începând sa compuna un fel de ritual de degustare. Se vedea ca e un bautor împatimit de mirosul cafelei. În acelasi timp ne asculta cu atentia unui interlocutor discutia noastra aprinsa despre catharsis si sentimentul tragic la greci. S-a amestecat abrupt în discutie:
– Baieti, stiti care este conditia personajului tragic si la Shakespeare, si la clasici, dar mai ales la greci, care au inventat tragedia? N-o spun eu, o spune Kierkegaard: personajul tragic comite actul abominabil, crima, în deplinatatea facultatilor morale; vezi „Oedip“, „Othello“, „Hamlet“. Asta-i cheia: toti ceilalti, chiar si Nietzsche au stat la portile tragediei si au privit-o din toate partile, cum privim noi piramidele de mii de ani, fara sa le întelegem.
Ne-a pus pe gânduri interventia si am mai comandat un rom mare, pe care sa-l împartim în doi, ca sa ne încadram fara bacsis în cei zece lei. Chelnerul ne cunostea si stia ca de câte ori luam bursa îl recompensam boiereste.
Domnul cu trenci second-hand a vazut zbaterea noastra de a iesi cu demnitate din penuria în care ne aflam.
– Baieti, ne-a abordat dupa ce am achitat nota. Am o rugaminte la voi. Îmi place cum gânditi, dar mai ales cum va aprindeti. As vrea sa ofer si eu un rând, ca sa întârzii placerea de a ma acomoda cu gândirea în libertate. Am facut vreo doisprezece ani de puscarie politica.
Brusc, mirosul de haina statuta s-a întetit si un vânt rece a început sa bata înspre noi, cei care am trait pâna atunci în spaima parintilor nostri mereu amenintati de Securitate.
–  Nu va speriati, ne-a ghicit batrânul gândurile. Sunt reabilitat. Tovarasii ma cultiva. Uite, va marturisesc de ce trebuie sa fac cinste astazi. Eu sunt economist. Am fost pe vremuri, câteva luni, ministru de Finante si am dat bursa viagera de poet lui Bacovia. Azi i-am dat o lectie de economie – cui credeti? – lui Alexandru Bârladeanu, ministrul vostru. Am primit dimineata un telefon de la cabinetul lui în acest scop. Am spus: „Excelenta (asta e apelativul de reverenta pe care noi îl respectam si în puscarie fata de fostii ministri), nu ma pricep decât la economia României capitaliste, pâna în ’38-’40. Dupa acesti ani n-am mai practicat.“ „Chiar asta ma intereseaza“, mi-a raspuns el. „Te astept la mine pe la ora 17,00“. M-am prezentat punctual. M-a primit cu un coniac „Milcov“, foarte bun. Eu sunt connaisseur. „Courvoisier“ e biet copil fata de el. I-am dat toate reperele într-o jumatate de ora. Atât a durat întrevederea si m-am ridicat. Mi-a întins un plic. L-am primit, dar n-am îndraznit sa-1 deschid pâna când n-am ajuns aici. Adineauri, m-am dus la toaleta si i-am numarat. Sunt 2.000 de lei (doua lefuri de actor stagiar). Asa ca îmi pot permite sa ofer si eu un rând de rom.
Apoi ne-a aratat urmele de lant deasupra gleznei, de la izolare, unde – pentru ca era socotit periculos, recalcitrant –, a trebuit sa stea legat cu mâinile de picioare. Ne-a invitat peste doua zile, într-o duminica, la Biserica Rusa, unde se tinea un „Te Deum“ pentru Basarabia, cu participarea lui Alexandru Bârladeanu si Corneliu Manescu, unde urma sa tina si Domnia Sa o dizertatie. N-am putut participa la acel eveniment si nu l-am mai vazut o perioada buna de timp.
Am plecat în armata, apoi la Teatrul National din Timisoara. Nu stiam cum îl cheama, nici cine era, pâna când Ovidiu Codrus mi l-a recomandat. L-am revazut dupa câtiva ani prin zona Salii Palatului, la „Turn“, la braseria „Athénée“, la „Cina“.
Fiindca i-am amintit întâlnirea noastra din perioada anonimatului, se apropia de masa noastra, folosind aceeasi deschidere: „îmi permiteti sa-mi sprijin si eu cafeaua la masa dumneavoastra?“.
– Domnule Petre Tutea, raspundeam eu, privind ostentativ ceasul de la mâna (era o malitie acceptata de el, ca un joc permanent între noi), daca iar îmi aratati scrisoarea de la Emil Cioran, în care va decreteaza geniu national, sa stiti ca am citit-o saptamâna trecuta. E subliniata cu verde.
– Domnule Eusebiu, eu nu am nici o vina; Emil Cioran, acest derbedeu sublim, nu înceteaza sa ma numeasca geniu national. Priviti!, scotea ca un magician, din buzunarul de la piept, o alta scrisoare. Aceasta e subliniata cu albastru!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper