Harry Eliad, un copac care a murit în picioare

Un articol de JEAN ASKENASY

Ramas de mic copil orfan de tata, cunoaste neajunsurile materiale si morale inerente acestei conjuncturi familiale tragice, împreuna cu fratele sau, fapt care îi dezvolta o sensibilitate pentru suferinta semenilor sai. Atractia pentru teatru este înnascuta în el.

Înca de la frageda vârsta de sase ani îsi lasa fratiorul sa bata mingea cu ceilalti copii de seama lor, în timp ce el, care descoperise o modalitate de a se urca tiptil în podul teatrului de la Craiova, de a se piti si de a privi vrajit, printr-o despicatura, actorii, ascultându-le peroratiile si certurile dintre ei si regizor, fara a le întelege pe de-a întregul. Nu scapa nici o miscare si din ascunzatoarea sa este fericit sa observe gesturi ale artistilor facute în spatele regizorului, pentru ca acesta sa nu le vada. Doar el le vedea si era mândru de a fi complicele lor necunoscut. Încet, încet, se împrieteneste cu masinistii, cu plasatoarele, cu baietii care montau decorul si devine o prezenta obisnuita a teatrului din Craiova. Nimeni nu se mai mira când îl vedea, un fel de copil de trupa, o parte integranta a acestuia. Aceasta a fost gradinita si prima scoala a lui Harry Eliad. La maturitate, întrebat la un interviu care a fost prima sa dragoste, a raspuns „teatrul de la Craiova“.
Copilul teatrului devenit absolvent al liceului „Fratii Buzesti“ din orasul sau natal, cum era de asteptat, se înscrie si absolva cu brio studiile la Conservatorul Cornetti. Debuteaza la vârsta de 21 de ani în piesa lui Victor Eftimiu „Însir-te margarite“, prin care se face remarcat la Teatrul din Craiova. La 26 de ani, recomandat de Toma Caragiu, este angajat la Teatrul de Stat din Ploiesti. Ca regizor, avid de teatru, traieste o perioada prolifica de regizor, pentru un debutant. Dupa plecarea lui Toma Caragiu la Bucuresti si la propunerea lui, devine directorul teatrului, pâna în 1989. Realizeaza treizeci de spectacole si aduce în distributia scenei ploiestiene pe marii actori bucuresteni Margareta Pogonat, Stefan Banica, Dumitru Furdui, Adela Marculescu, Roman Bulfinsky, Ion Manolescu, Elvira Godeanu, Dan Pop Martian, George Storin si Toma Caragiu. Actori pentru care respectul si stima sa sincera îi transforma cu timpul în prieteni apropiati. Are ocazia de a colabora cu dramaturgii Aurel Baranga, Victor Eftimiu si Paul Everac. Înca de când era la Ploiesti începe colaborarea cu televiziunea si cu filmul, precum si stabilirea unor relatii intentionale. Este perioada sa de entuziasm tineresc, perioada marcata si de numeroase spectacole muzicale al caror autor este. În paralel îndeplineste cu fervoare functia de conferentiar la clasa de regie a Scolii de Arte Populare Ploiesti si în calitatea de pedagog foloseste experienta acumulata, începând cu „gradinita“ din Craiova. Harry este constient ca relatia regizor/actor, ca si relatia profesor/elev impun pastrarea unei anumite distante care impun crearea unei punti compensatoare. Harry crede ca reusita crearii acestei punti dintr-o tesatura de dragoste si respect este cheia succesului regizoral. Actorii si elevii, daca nu îl simt pe regizor sau profesor, ci doar stiu ca este regizor/ profesor, nu pot progresa.
În decembrie 1989 este numit director al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucuresti, teatru în limba idis cu o traditie de o suta treizeci de ani, spre deosebire de milenara existenta a teatrului românesc. Aceasta numire a însemnat pentru Harry Eliad o provocare, si reusita depindea de repunerea pe linia de plutire a unui teatru în deriva. Schimba provincia cu capitala, dar schimba si limba sa natala cu limba idis si devine conducatorul scenei Teatrului Evreiesc al României situata lânga biserica Sfântul Nicolae Udricani si fosta manastire de maici, datând de mai bine de trei sute de ani. Înaintea ochilor sai vede câteva case vechi si neglijate, între care teatrul era o cladire de culoarea unui gri închis, pe care era batuta o placa bilingva, româneste si idis, pe care scria: „Între anii 1941-1945 în aceasta cladire a functionat Teatrul Evreiesc Baraseum, pastrând vie flacara culturii evreiesti“. S-a instalat în biroul de la etaj, încapere cu piese izolate de mobila stil, cu peretii încarcati cu afise, o vitrina cu semne traditionale evreiesti si rafturi încarcate cu un numar impresionant de volume asezate într-o ordine obsesiva.
Porneste la treaba si reuseste cu sprijinul Primariei sa renoveze sediul teatrului. Se hotaraste sa egaleze valoarea teatrului idis cu extraordinara valoare a teatrului românesc, deziderat pe care reuseste sa-l vada împlinit în momentul în care tineri actori, cuceriti de farmecul teatrului evreiesc îsi însusesc cu interes si dragoste limba idis. În acest locas de cultura, între anii 1989-2012, pe parcursul a douazeci de ani, aproape un sfert de secol, directorul Teatrului Evreiesc din Bucuresti (TES), Harry Eliad, impune cu mândrie si demnitate orizontului românesc tripla sa identitate de om, român si evreu. Ca o dovada a apartenentei la teatrul românesc devine regizorul pieselor lui Caragiale. Pentru a-si dovedi ca serveste teatrul evreiesc preia repertoriul lui Avram Goldfaden si, pentru a dovedi ca este om, reia piesele lui Anton Cehov si Nikolai Gogol. Aceste trei optiuni au ca numitor comun umorul.
În teatrul condus de Harry Eliad au convietuit într-o armonie perfecta repertoriul clasic si contemporan în slujba culturii iudaice, românesti si universale si au coabitat oameni de diferite culturi si apartenente religioase diverse. Omul se dovedeste a fi un vizionar al globalizarii reusind sa transforme TES-ul într-o institutie de interculturalitate teatrala. În zecile de turnee efectuate în strainatate este reprezentant al repertoriului în limba idis, în spiritul dramei si comediei muzicale evreiesti, dar teatrul sau are un pronuntat spirit folcloric national românesc. Ca director al Festivalurilor Internationale de Teatru Idis din 1991 si 1996, în Israel, Ucraina, Canada, TES joaca, danseaza si cânta în idis si în româneste.
Orice întâlnire între mine si Harry, la Bucuresti sau Tel-Aviv, începea, în loc de „buna ziua“, cu cântarea refrenului „Pic, pic, pic se cerne iar ploaia“. Acest refren apartinea primului music-hall realizat de Harry la vârsta de saptesprezece ani, spectacol prezentat în mansarda în care locuia în Craiova anilor 1942. Music-hall-ul avea menirea sa înveseleasca pe cei zece spectatori care traiau sub teroarea legionara a Craiovei si care abia încapeau în mansarda. Refrenul principal era cântat de o foarte netalentata prietena a lui Harry, regretata Angelica Teodoru, amintire care ne dadea buna dispozitie de fiecare data.
Înalta tinuta a repertoriului si a calitatii regizorale o obtine datorita colaborarii sale cu regizorii Catalina Buzoianu, Dominic Dembinsky, Grigore Gonta, Horea Popescu, Ion Cojar, Alexandru Dabija, Alexander Hausvater, Radu Afrim, Mihai Maniutiu, Iosif Satz de la Chisinau, Moshe Yassur de la New York si regizorii de la Habel Theater din Berlin. Harry Eliad a fost posesorul unei memorii remarcabile, impresionanta prin exactitatea ei. El avea darul de a simplifica lucrurile complicate si de a reda esentialul sofisticat în cuvinte simple, lesne de înteles pentru oricine. Daca filosoful Andrei Marga si cardinalul Lustiger considera iudeo-crestinismul ca fiind o entitate religioasa, Harry Eliad parafrazeaza aceasta idee în fraza „sunt o combinatie de oltean cu evreu“. Fraza pe care o spune cu un zâmbet larg în piesa „Foc la Vacaresti“.

Omul Harry este preocupat de problema evreiasca si de realitatea antisemitismului în tara sa natala, obsedat de întrebarea: este oare posibil sa fie considerat Mihai Eminescu xenofob, când cu ocazia primelor spectacole ale teatrului evreiesc, condus de Avram Goldfaden, poetul scrie în cronica sa teatrala „începuturile teatrului românesc se întrepatrund cu începuturile teatrului evreiesc, influente reciproce care au avut drept urmare… doua mari culturi teatrale“?
Teatrul evreiesc, prin gama expresiva diversificata a stilului sau metaforic, reda autenticitatea robusta a etniei cu ajutorul umorului ei traditional utilizând rafinamentul teatrului modern. Am amintit ca umorul este domeniul care realizeaza trasura de unire între teatrul idis si teatrul românesc, între Harry Eliad si Ion Luca Caragiale. Umorul ca parte integranta a personalitatii sale se dezvaluie si prin atractia pentru textele lui Woody Allen, jucând împreuna cu Radu Gheorghe „Cum se cuceresc femeile“.
„Firul de Aur“ tesut de Avram Goldfaden în teatrul idis a fost preluat si continuat cu stralucire în spatiu si timp de catre Harry Eliad. Avram Goldfaden este cel care a pus bazele music-hall-ului idis la teatrul „Pomul verde“ din Iasi în anul 1876. Utilizând talentatul sau condei de jurnalist, a transformat imaginea evreului în aceea a unui om simpatic, mucalit, simplu, optimist si plin de umor. Dupa moartea sa a fost considerat de urmasi drept „Shakespeare al idiskeitului“. Profesiunea de credinta a acestui teatru, de a mentine vie, prin spectacolele sale, flacara limbii idis, este respectata si propagata de Harry Eliad. Aceasta limba nu poate sa dispara, ea îsi asteapta noii vorbitori, noii spectatori, noii iubitori de idiskeit. Ea este un tezaur al mintii omenesti.
Între marii actori ai teatrului Baraseum se numarau Sevilla Pastor, Dina König, Mauriciu Sekler, Lia König (astazi prima Doamna a teatrului israelian), Samuel Fischler, Tricki Abramovici, Mano Rippel si Seidy Glück. Astazi, la teatrul TES îi mentionam pe Leonie Waldman-Eliad, Rudy Rosenfeld, Maia Morgenstern si Roxana Guttman. În repertoriu se afla piese dramatice de Shalom Aleichem, I.L. Peretz, Mandele Moher Sfarim, S. Ansky, Jacob Gordin. Dintre autorii clasici si moderni au fost interpretati Ibsen, Molière, Balzac, Brecht, Lessing, Feuchtwanger, Dürrenmatt si Max Frisch. Turneele în Statele Unite, Canada, Israel, Germania, Austria, Rusia, Elvetia si Franta, ca si participarile la doua festivaluri internationale în anii 1991 si 1996 s-au bucurat de un rasunator succes. Cu piesa muzicala „An die Musik“ realizeaza în anul 2000 turneul de forta în orasele Nancy, Avignon, Salzburg, Zürich, Londra, Berlin, Copenhaga si Rotterdam.
„Înaintasii sai au fost credinciosi acestei limbi chiar când au fost singuri, în ghetouri, au râs, au plâns si s-au rugat, iar noi am preluat odata cu aceasta mostenire culturala si cultul pentru limba idis“, spunea Harry Eliad. Om de vaste relatii internationale, leaga prietenii cu Avi Hoffman de la Paris si Shamul Atztom-Wirzer din Tel-Aviv.

„Prostii din Helem“ (de Moshe Gershensohn, în regia lui Dan Tudor) si „Teibele si demonul ei“ (de Issac Bashevis Singer, în regia lui Szabo K. Istvan), jucate la festivalul de la Montreal, în interpretarea lui Leonie Waldman Eliad (Janine Sutto), Geni Brenda si Marius Calugarita, au demonstrat viziunea regizorala moderna, eliberata de orice decor, bazându-se numai pe jocul actorului si subtilitatea regizorala împletite cu comicul popular si toate gagurile posibile.
Leonie Waldman Eliad, partenera de o viata a lui Harry, ramâne sa pastreze vie torta aprinsa a testamentului cultural lasat de sotul ei la care a avut o participare activa.
Un îndragostit al genului muzical, adora opera, baletul, muzica clasica. Chopin si Mozart sunt compozitorii sai preferati. Asemenea înclinatii iau forma concreta la acest fiu al teatrului universal în inspiratele sale versiuni „Scripcarul pe acoperis“ si „Cabaret“. Dedicat proiectului „Integrala Salom Alehem“, regizeaza spectacole transformate în muzicaluri pe melodii folclorice evreiesti, cum au fost cele de mare succes „Vânzatorii de haloimes“ si „Romanul unui om de afaceri“.
Scrie numeroase articole si studii despre arta actorului si a regizorului, scrie piese de teatru, organizeaza simpozioane, concerte, ateliere, lecturi si întâlniri evocatoare ale repertoriului clasic, dar si ale celui modern-contemporan. A fost prim vice-presedinte al Fundatiei Culturale „Avram Goldfaden“ si membru în Consiliul de Conducere al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România. În anul 2002, Presedintele României l-a decorat cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler. Este premiat de UNITER; Gala Minoritatilor Teatrale si TVRI.
Pasiunea pentru teatru însemna pentru el studiul aprofundat cu rigurozitate si seriozitate a rolului, efortul muncii fiind observat numai sub masca umorului. Harry si-a respectat totdeauna angajamentele si s-a abatut o singura data de la acest credo, atunci când a „mintit“ ca va participa la urmatoarea editie a festivalului teatrelor idis de la New York, în 2013.
Dupa o suferinta ascunsa cu discretie si îndurata cu mult curaj, Harry Eliad se desparte de  teatrul românesc si de teatrul idis ca un om fericit de a-si fi trait viata dialogând de pe scena cu semenii sai de pretutindeni.

 

Autorul acestui articol omagial este profesor neurolog la Universitatea Tel-Aviv. Dupa ce si-a petrecut copilaria cu Harry Eliad la Craiova, i-a ramas timp de 74 de ani, prieten, sfatuit si sfatuitor.    

5 comentarii pentru “Harry Eliad, un copac care a murit în picioare”

  1. august 23, 2012 la 3:55 pm

    Mi-a placut articolul in mod deosebit.
    Prin intermediul d-lui Prof.Askenasy am avut deosebita placere sa-l cunosc personal pe d-l
    Harry Eliad intr-o seara la Bucuresti.Un om deosebit,o personalitate, cu simtul umorului si cu un vocabular foarte bogat,al limbii romane.In incheiere cum se obisnuieste la noi spunem „Dumnezeu sa-l aibe in paza”.
    David

  2. august 23, 2012 la 5:29 pm

    Dumnezeu sa-l aiba in paza! Sa speram ca TES va avea si in viitor un director de talia lui Harry Eliad.
    Foarte emotionanta evocarea Prof. Askenasy. Oamenii de caracter nu „ruginesc” odata cu inaintarea in virsta.

  3. august 23, 2012 la 5:34 pm

    Cine putea sa-l evoce mai convingator pe cel disparut decit o somitate din lumea stiintei, care l-a cunoscut indeaproape? In actualul context publicistic aproape insalubru, este minunat ca revista Cultura permite unei diversitati de glasuri care chiar au ce spune sa se exprime.

  4. august 24, 2012 la 7:35 am

    Exista oameni pe care ii cunosti din copilarie si ii urmezi cu uimire pana la implinirea finala a unui destin national sau universal; si nu poti sa-ti opresti admiratia fata de ei. Harry Eliad era asa un om. Se simte ca evocarea d-lui Prof. Askenasy e scrisa nu numai de un intelect al faptelor, ci si „cu sangele inimii”. Ca valoare literara, cat si ca marturie istorica, e o piatra pretioasa care merita si trebuia sa fie publicata.

  5. august 25, 2012 la 8:56 pm

    Ilustrul profesor neurolog Jean Ashkenazy ne ofera o data mai mult certitudinea vocatiei sale de literat. Un portret Harry Eliad viu, teribil de bine documentat. Un articol scris cu emotie si obiectivitate.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper