Ghid practic de calatorit la Sulina

Un articol de CATALIN STURZA

E deja amiaza, si pe drumul prafuit aerul trece de 40 de grade. Daca te iei dupa descrierile de pe Internet, drumul asta ar trebui sa fie „în stare acceptabila“. La fata locului, „acceptabil“ e ceva vag, între drum de tara presarat cu pietre ascutite si o duna de nisip în care se împotmolesc rotile bicicletelor. Abia am trecut de Cardon, si suntem acoperiti de praf din cap pâna-n picioare. Ne uitam dupa fiecare piatra din drum – o pana de cauciuc, în pustietatea asta, nu e tocmai cel mai placut lucru. În Cardon am vazut vreo patru case acoperite cu stuf, si doi copii care se jucau lânga o balta. Ulterior, vom afla de la cârciumarul/ vânzatorul/ candidatul-la-primarie din C.A. Rosetti ca aceia sunt singurii copii din Cardon. Nici urma de magazin, apa e pe sfârsite, si pâna la Letea Sat mai sunt cel putin 16 kilometri.
Pe drum
Ca sa ajungi la Sulina trebuie sa-ti planuiesti o zi întreaga numai pentru drum. Daca vrei sa mergi pe modul „adventure“ e nevoie sa-ti pregatesti si un buget de rezerva, pentru neprevazut. Prima oprire e în Tulcea, la intrarea în Delta, unde se cam termina si caile de acces pe uscat. De data asta ne hotarâm sa mergem cu trenul, din doua motive – poti sa dormi tot drumul (sau asa ne facem noi calculele) si e mai comod sa-ti transporti bicicletele. Cum din Bucuresti sunt doar doua trenuri pe zi care ajung la Tulcea, plecam cu cel de dimineata, de la 5.45.
Teoretic, trenul ar trebui sa faca 5 ore si jumatate, pe o distanta de 330 km. Asta înseamna o viteza medie de 60 km/ ora. În fapt, pe canicula, trenul face peste sase ore, deoarece, asa cum ni se explica la televizor, sinele „se dilata“. Dupa un concert Guns n’Roses si o noapte nedormita de împachetat bagaje, ne prezentam, la 5 si jumatate, la casierie si cerem doua bilete dus-întors, pentru Tulcea. Biletele au o valabilitate de douazeci de zile, ni se spune, timp în care putem sa ne întoarcem când vrem. „Va rezerv si locuri la întoarcere?“, ne întreaba casierita CFR-ului. „Locurile se dau separat?“, întreb. „Da, se dau separat, si costa atât“. Ok. Mai încolo, ne vom da seama ca aceasta conversatie avea sa ne coste exact 150 de lei – pretul biletului de întoarcere. Pentru biciclete, nu se pot cumpara bilete de la casa. Trebuie facut un „aranjament“ în tren.
La peron gasim o sageata albastra, cu spatiu berechet pentru biciclete. Îl anuntam pe „nas“ ca avem cu noi un „bagaj voluminos“, cum defineste CFR-ul bicicleta, si ne parcam vehiculele pe holul trenului, unde nu încurca pe nimeni. Spatiul e foarte încapator, si pe holul acela ar încapea vreo 20 de biciclete, parcate regulamentar. Asteptam cuminti nasul, cu biletele în mâna, sa vedem care e aranjamentul. Pai, simplu: 1,9 lei/ kg ori 15 kg/ bicicleta, rezulta ca avem de platit 60 de lei doar pentru un drum, ca sa ajungem cu bicicletele, pe tren, la Tulcea. Nasul citeste un text scris marunt, în coada unei foi mototolite, pe care a scos-o din buzunar – chipurile, un regulament CFR. „60 de lei în plus, pentru doua biciclete, într-un tren care merge cu 50 km/ h?!“. „Pai, sigur, dom’le, ce, vi se pare mult?“, ma apostrofeaza nasul. „În alte tari e mai rau!“. Ma gândesc sa-i explic ca, în alte tari, caile ferate încurajeaza transportul intermodal si ca obiectivul companiei nationale de cai ferate ar trebui sa fie tocmai acela de a-i ajuta pe oameni sa mearga cu bicicleta. Îmi dau seama la timp ca nu-l am în fata mea pe ministrul Tansporturilor, ci ca stau de vorba cu un nas, care nu ia spaga doar pentru ca e speriat de „supracontrolul“ iminent, de raul caruia ni se vaita.
Despre cât de comod e sa-ti transporti bicicletele cu CFR-ul ne-am lamurit rapid. Despre cel de-al doilea avantaj, acela cu dormitul, dupa noaptea de concert si împachetat bagaje, aveam iarasi sa ne lamurim repede. Mergând cu 50 la ora, sageata albastra n-are cum sa fie altceva decât un tren de navetisti. Desi nu e aglomerat, trenul nu este suficient de mare pentru a cuprinde întreaga gama de bune maniere ale pasagerilor sai. Pret de trei statii, un gigolo de gara zbiara în telefon ba la o amanta, ba la alta, trimitându-le afectuos la origini. Conversatia o aude toata lumea, din primul pâna-n ultimul vagon. O femeie la vreo 40 de ani vorbeste cu „sefu’“, explicându-i în gura mare toate afacerile firmei. În România, un detectiv particular care traieste din amorurile si businessurile altora are o viata usoara: tot ceea ce trebuie sa faca e sa-si cumpere un bilet la CFR.
Nu-i bai, vom recupera somnul la Sulina, pe plaja, ne consolam noi. Totul e sa prindem în Tulcea „rapida“ privata de ora unu, care face pâna în Sulina doar o ora si-un sfert. Alternativa e „pasagerul“ de stat, care face patru ore – o perspectiva nu tocmai placuta, în conditiile date. La firma privata de nave rapide, teoretic, se fac rezervari. În practica, e foarte greu sa prinzi pe cineva la telefon, ca sa faci o rezervare, cu câteva zile înainte. Când în sfârsit reusesti sa dai peste o operatoare, sansele sunt mari ca aceasta sa-ti raspunda, acru, ca nu mai sunt locuri.
Taman asa am patit si noi, prin urmare ne grabim, pedalând de-a lungul falezei din Tulcea, sa ajungem la cheiul rapidelor. Suntem salutati, de patru ori, în engleza de localnici si ademeniti la „a trip in the Danube Delta“. Excentricitatea de a ajunge cu bicicleta la Tulcea nu o au, probabil, decât strainii inconstienti. La cheiul rapidelor, dupa o dimineata lunga, ne surâde, pentru prima oara, norocul. Gasim doua bilete, care ne dau acces la sauna. Rapidele sunt niste barcute închise, nu tocmai noi; în ciuda pretului piperat al biletului, confortul pasagerilor e ultima prioritate a patronilor. Scaunele sunt mici si incomode, oamenii stau calare peste bagaje, iar temperatura trece de 40 de grade. Prin geamurile crapate si murdare, care au suportat, se pare, rigorile multor ierni, cu greu poti descifra ceva din frumusetile Deltei. Dar tot ceea ce conteaza e timpul în care ajungi la Sulina: platesti de doua ori mai mult decât la NAVROM numai ca sa n-ai de-a face cu navele lor, si cu cele 4 ore în care ele reusesc sa parcurga cei 70 de km de brat navigabil.
Simply Sulina
Farul Comisiei Europene a Dunarii; Cimitirul Comisiei, în care se gasesc doua morminte de pirati; plaja înca salbatica si foarte încapatoare, unde nu auzi – înca – muzica house din trei surse, simultan; canalele din jur, cu multe vestigii din vremurile de glorie ale Sulinei, care adapostesc – înca – nuferi albi si o colonie permanenta de pelicani; peste din belsug, si în restaurante, si în balta, pentru pescarii amatori; si, nu în ultimul rând, orasul, care, cu toate ranile comunismului (în special sub forma de blocuri în ruina si fabrici devastate), cu tot abandonul din ultimele opt-noua decenii, pastreaza ceva din farmecul portului comercial prosper de la începutul secolului trecut.
Sulina din 2012 e departe de a fi un oras mândru. În prezent, e un orasel oportunist, care se agata cu greu de statutul de urbanism. Cu cele cinci strazi, numerotate unu, doi, trei, patru, cinci, pe partea dreapta a Dunarii, spre varsare, dintre care doar faleza si prima strada sunt asfaltate (pe partea stânga nu e nici urma de asfalt, si nici urma de vreun magazin de unde sa iei fie si o sticla de apa), cu casele sale de tara care se întind în spatele caselor mândre, negustoresti, de pe faleza, Sulina nu se deosebeste prea mult de o comuna ceva mai rasarita. Dupa ce toate fabricile s-au închis, iar locurile de munca la stat s-au redus drastic, locuitorii au luat-o de la zero. Tot ce au ei acum sunt valurile de turisti, care vin doar câteva luni pe an, din mai pâna pe la sfârsitul lui septembrie. În aceste luni, cei mai întreprinzatori localnici încearca sa puna deoparte pentru tot anul, pregatindu-se de iernat – în anii rai, când Dunarea e bocna, oraselul e complet izolat, iar la Tulcea mai poti ajunge doar cu spargatorul de gheata.
Comportamentul oportunist al localnicilor e, asadar, o adaptare la conditiile de mediu. O tehnica de supravietuire. „În oras, din 3 500 de oameni, cât mai suntem, cei mai multi sunt pensionari. O parte – putini – muncesc înca la stat, ce se mai gaseste, la port, la navigatie“, ne spun gazdele noastre, tanti Rodica si nea Vali, la care tragem de câte ori poposim la Sulina. Tinerii au plecat aproape toti – la Tulcea, la Constanta sau la Bucuresti. Fiica gazdelor este studenta la Stomatologie în Constanta si mai vine acasa doar în vacante. Toti localnicii au reducere la transportul pe Dunare – iar studentii si pensionarii au reduceri si mai mari. În majoritatea cazurilor, oamenii din Sulina apeleaza totusi la „pasager“; chiar daca fac bani frumosi din turism, vara, nu are rost sa-i iroseasca pe biletul scump la compania privata. „Ascultati-ma pe mine, sa n-aveti încredere în astia cu rapidele lor. Daca ati sti câte am patimit cu ei“, ne avertizeaza un localnic pe care îl întrebam daca gasim pe undeva un birou al companiei (exista doar un banner cu un numar de telefon – unde suni si iar suni, în gol).
Cu portile deschise
Oportunist e, totusi, un cuvânt greu pentru acest orasel. E adevarat, cum pui piciorul pe chei, esti asaltat – ca peste tot pe Litoral, în plin sezon – de oameni care îti ofera ba cazare, ba excursii pitoresti în Delta. Unii, mai discreti, îti dau o carte de vizita, zâmbind politicos. Daca nu ti-ai facut din timp un plan, poti alege, la fata locului, între multe optiuni. Poti sta la una dintre pensiunile mai scumpe de pe faleza – care se înmultesc în fiecare an – sau poti sa mergi la un localnic, acasa, la un pret mai mult decât decent. A doua optiune prezinta si avantajul unor mese de peste gatit de gazda în stil „de delta“. Oraselul e mic, asa ca oricine are o camera cu un pat si o masa, în curte, pe care e dispus sa puna o ciorba de peste, pentru turisti, face deja parte dintr-o „retea“. E o întreaga economie care functioneaza pe baza de întelegeri nescrise si de prietenii vechi, legate între localnici în seri îndelungate, în fata carafelor de vin – si cât de lungi trebuie sa fie serile de iarna, în orasel!
Si aici intervine farmecul unic al Sulinei. „Toata lumea stie în oras pe toata lumea“, ne spune Cristi, un fotograf-pictor-ghid-turistic pe care îl întâlnim pe plaja. „Furturi nu exista – daca cineva fura, se face, imediat, de cacao. Au mai fost unii care au furat, dar toata lumea a aflat a doua zi“. Îl privim pe Cristi cum picteaza niste pesti „asa, mai ska“, apoi, din vorba în vorba, ne mutam la o bere. Între retelele turistice – pictorul nostru, absolvent de arte plastice, e conectat, se pare, la mai multe retele – exista o concurenta blânda. Oamenii par, în general, sa reuseasca sa nu se calce pe bataturi. Veteranii se respecta între ei; Cristi, care are putin peste 30 de ani, ne spune ca face, deja, pe ghidul turistic de 17 ani, dar ca treaba „nu prea mai merge“. Se gândeste sa se mute din Sulina într-un oras mai mare, unde are o „gagica“.
Locuri de cazare se gasesc, asadar, din belsug. La fel si excursiile pe canale – mai lungi, mai scurte, cu nuferi galbeni, cu nuferi albi, cu sau fara pelicani. Când calci prima data pe chei, te simti oarecum agasat de asaltul ofertelor de cazare; mai târziu, când te plimbi prin oras, iarasi ai impresia ca toata lumea vrea sa îti vânda ceva. Însa te obisnuiesti repede, cumperi ceea ce îti place, refuzi ceea ce îti e de prisos. Mai greu e sa te obisnuiesti cu usile descuiate si cu bicicletele lasate pe strada, pe care nimeni nu le leaga. În primele zile, avem tentatia sa încuiem tot timpul usa. Pe la mijlocul saptamânii, gazdele noastre au plecat la Tulcea o zi întreaga, sa-si cumpere haine pentru o nunta la care vor fi nasi. Au lasat usile si poarta deschise, iar curtea era pazita doar de catelul Flocea (un maidanez flocos si batrân, putin mai mare ca o mâta). Precaut, am încuiat si am descuiat poarta toata ziua, de câte ori am avut treburi pe acasa, nu fara a ajunge sa am un oarecare sentiment de ridicol.
În sfârsit, preturile nu sunt mari, dar cum tentatiile sunt multe, o excursie la Sulina nu va fi, în mod obligatoriu, foarte ieftina. Trebuie sa mai iei în calcul si neprevazutul: data trecuta, când am facut o excursie cu bicicletele de-a lungul bratului navigabil, prin Partizani-Vulturu-Gorgova, încercând sa ajungem, pe pamânt, cât mai aproape de Sulina, am fost nevoiti sa angajam de doua ori câte o barca a unor localnici – si cum aceste barci consuma multa benzina, ele nu sunt deloc ieftine. Daca nu prinzi rezervare la „rapida“ si pierzi „pasagerul“ de la sapte dimineata, excursia ta la capatul Deltei nu va mai fi una „de buget“.
Spre padurea Letea – o aventura
Zilele la Sulina trec lenese pe plaja aproape goala, unde închirierea sezlongurilor e optionala, si nici un difuzor nu te deranjeaza de la programul citit-baie-somn. În mare înaintezi usor, pe o panta lina de nisip, iar apa, desi tulbure, e curata si dulce, din cauza Dunarii care se varsa în mare (unii zic ca Marea Neagra miroase a balta, în zona aia, însa cert e ca nici nu te ustura ochii, de la sare). Seara, daca rezisti insectelor de pe plaja, poti vedea cum sclipesc, în bataia lunii, krillii – asta spun, cel putin, localnicii ca ar fi crustaceii fosforescenti care înoata în apa calda, foarte aproape de tarm.
Prea multa lenevie strica însa, chiar si pe plaja din Sulina. În primele zile, ne-am holbat la minunatia de iaht englezesc de lux, frumos intitulat Marjorie Morningstar (la fel ca filmul celebru), devenit repede subiectul fierbinte de bârfa al orasului; cica doar întretinerea sa, pe o luna, ar costa 1 milion de euro! În drumul spre plaja aflata la 2 km de Sulina am vizitat cimitirul si am salutat o veche cunostinta – piratul al carui mormânt e marcat cu un cap de mort, si la picioarele caruia localnicii aduc, periodic, flori (asta ca sa nu spunem ca posteritatea n-ar onora tâlharia si crima; sau poate piratul asta o fi fost unul decent si-o fi ajuns chiar primar în oras?). Ne-am plictisit de berea cu lamâie si am gustat din tot ce poate oferi, în materie de peste, orasul – inclusiv din sturionii (ilegali?) de la restaurantul cu aer comunist din centru. Si am numarat chiar taxiurile din Sulina – sunt, cu totul, zece, pentru doua strazi asfaltate; la începutul anilor ’90, în Sulina erau doar doua masini, iar acum autoturismele, în special cele hârbuite, se înmultesc ca ciupercile.
E timpul, asadar, pentru o ciorba lipoveneasca de peste în Letea Sat. Primul pas: suim bicicletele într-o barca veche, pescareasca, ce face legatura între malul drept si malul stâng al bratului Sulina. E singurul mijloc de transport între cele doua parti ale orasului; nici vorba de vreo perspectiva pentru un pod, în viitorul apropiat.   Un barbat taciturn trage la vâsle, pâna pe malul celalalt, si nu comenteaza când, peste doua minute, îi cer sa ma treaca înapoi: e bine de stiut ca pe malul stâng, de unde începe drumul spre Letea, nu exista chiar nici un magazin, si n-ai de unde sa iei nici un strop de apa.
Pâna la Cardon întâlnim o singura femeie, care coseste, de una singura, în mijlocul unui petic de pamânt îngradit. La întoarcere, dupa apusul soarelui, o vom gasi tot acolo, muncind. Femeia ne anunta ca n-am parcurs decât un sfert din drum. O padurice, la Cardon, si apoi numai câmp, soare, si din când în când mari cirezi de vaci lenese, pe marginea drumului. În C.A. Rosetti, pustiu. La ceea ce pare a fi magazinul/ cârciuma satului, identificabil dupa mesele pe care le vedem printr-o gaura în geam, în spatele unei perdele murdare, e pus lacatul. Când, într-un sfârsit, trece un batrân cu caruta, ne dumirim: pâna la patru nu se deschide nimic. Putem sa încercam, totusi, la celalalt magazin, vizavi de scoala. Aha! Trebuie sa fie casa unde ni s-a parut noua ca am vazut niste postere cu bere la pet. În afara de postere, nici un semn distinctiv de activitate comerciala, dar e bine si asa: avem apa pâna la Letea!
Drumul pâna în Letea Sat e cel mai prost de pâna acum si, cu toate ca nu are decât vreo 5 km, parca ar fi 20. Ne împotmolim în petice de nisip si trebuie sa ne dam jos, iar si iar, si sa împingem bicicletele. În Letea Sat se termina si pietrisul; de acum, se merge doar pe duna de nisip. Încercarea noastra de a pedala prin Padurea Letea pare, dupa doi kilometri de târât prin nisip, utopica. Reusim sa atingem marginea padurii si o luam, bucurosi, înapoi, împingând din greu la biciclete. În sfârsit, la pensiunea în stil brasovenesc din sat, ne asteapta borsul lipovenilor. Cu cinci feluri de peste, cântarind peste doua kilograme, la un loc, scaldate în mujdei si zeama de legume si încununate de clatite cu zarzare, e cel mai bun – si mai ieftin – bors din toate timpurile.
Pedalam în viteza pe drumul de întoarcere, ca sa apucam ultima cursa a barcagiului din Sulina, la noua si jumatate. Pierdem totusi o ora în C.A. Rosetti, unde nu putem sa refuzam berea si povestile patronului de magazin cu posterele pe perete. O viata de roman, zece ani lucrati pe tir, în jurul Europei, un accident, si iata-l pe omul nostru patron peste doua magazine, în fundul pustietatii. Si candidat la primarie în Rosetti – din partea PRM! De la el aflam ca în Cardon exista doar doi copii (i-am vazut pe drumul încoace), care vin, zi de zi, la scoala, 10 km dus, 10 km întors, în C.A. Rosetti, prin mijlocul pustiului. Tot de la el aflam ca fostul primar, musteriu fidel al magazinului, a promis ca va face drumurile din comuna în primul mandat; pentru ca n-a facut nimic din ce-a promis, l-a câstigat si pe al doilea, iar pe al treilea l-a pierdut la mustata, „în fata unei fatuci“.
Un câine frumos, negru, ne urmareste cea mai mare parte a drumului, pâna în Sulina. Sunt câini însotitori, care se iau dupa turisti, sperând, probabil, la o recompensa comestibila. E uimitor cum reuseste sa tina pasul cu bicicletele, pe canicula. Încerc sa-l alung, dar fara succes. Tot ce ne-a mai ramas în rucsacuri e niste ciocolata amaruie – si nu pare interesat.
CFR-ul nu se
dezminte/ iahtul bate tot
Peisajul Deltei ne hipnotizeaza, si nu-l putem refuza pe Nea Pamfil, ghidul nostru prin labirintul de canale, care ne propune sa ne mai arate, într-o zi, Lacul Rosu, si în cealalta pelicanii de la varsarea Dunarii („sa dam noapte buna la colonia de pelicani!“). Ne întoarcem cu o zi întârziere, fata de program. Si cum locurile pe care le-am vazut ne-au furat sufletu’, Caile Ferate Române s-au gândit sa fie în ton, si sa ne fure, de-a dreptul, banii. Biletele noastre de întoarcere, valabile 20 de zile, nu mai sunt bune. De ce? „Pai, vad ca v-ati rezervat locurile de întoarcere“, ne spune acru functionara de la ghiseu. „Bine, bine, dar CFR-ul vinde biletul separat, si locul separat. Am pierdut locurile, vreti sa spuneti, nu biletul întreg“. „Ba nu, ati pierdut biletul. Asa zice regulamentul“, îsi recita functionara placa, pe un ton la fel de acru. „Dar, uitati, biletul e neatins, nu l-a compostat controlorul, cum e posibil sa-l fi folosit? Si, daca nu l-am folosit, de ce l-am pierdut?“. „Nu conteaza controlorul“, ne raspunde functionara. Logica imbatabila.
O cale mult mai confortabila de a calatori între Sulina si Bucuresti este autocarul. Daca cereti bilet la un autocar mare, veti constata ca si bicicletele încap, foarte bine, în cala de bagaje. Si ca nimeni nu va avea pretentia sa vi le taxeze în plus. În autocar putem dormi linistiti, în timp ce vecinii nostri tasteaza, elegant, pe laptopuri si asculta muzica în casti. Si, pentru prima data dupa o saptamâna, ne amintim ca pe lume s-a inventat aerul conditionat, ca sa combata canicula. Veti spune ca asta e reclama pe fata la autocare; din pacate, e doar realitatea din teren, în razboiul dintre CFR si companiile private de transport.
Pe care-l câstiga detasat masina personala, în caz ca aveti una. Pe care o bate, la rândul ei, elicopterul lui Dan Petrescu, unul dintre faimosii rezidenti de weekend, proprietar de vila impozanta, în Sulina. Care elicopter nu stiu daca ar face fata concurentei cu Marjorie Morningstar, iahtul a carui întretinere costa un milion de euro. Pacat doar ca patronul lui Marjorie, un milionar octogenar, n-a reusit sa faca mai mult de doi pasi pe faleza Sulinei. Si ca a plecat total ignorant de acolo – fara sa afle nici de borsul din Letea Sat, nici de piratii îngropati în cimitir cu onoruri, nici de ultima colonie de pelicani.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper