Generatia 2000. Trei ipostaze poetice

Un articol de IULIAN BOLDEA

Preliminarii. Postmodernismul de dupa comunism
Postmodernismul are, cum se stie, un aspect paradoxal, contradictoriu. Pe de o parte, e refractar oricarui canon, oricarei intentii de ierarhizare, de uniformizare a esteticului, preferând aderenta la o perspectiva relativista, multiculturalista si centrifuga. Pe de alta parte, se face simtita nevoia unor valori recente de a fi incluse în zona canonicului. Se poate afirma ca, de la generatia ’80 încoace, s-a produs, în literatura româna, o schimbare neta de paradigma literara, cu consecinte multiple în planul scriiturii. De la scriitura ingenua, ce privea lumea cu detasare si fara o constiinta a propriei conditii, s-a trecut la o scriitura dialogica, plurala, implicata atât în reflectarea structurilor realului, cât si în articularea propriei identitati. Postmodernismul românesc e, asadar, pe o latura a sa, ironic si parodic, e fantezist si cinic, e subiectiv cu masura si lipsit de prejudecati, iar pe o alta latura, e profund, autentic, atent nu la jocul combinatoriu al cuvintelor, ci la tragicul existential, cu vocatie etica si cu amploare ideatica. Singura prejudecata pe care si-o asuma scriitorii postmoderni e, vorba lui Ioan Grosan, realitatea. Literatura de acest tip reia tema autenticitatii, tinzând sa devina o oglinda extrem de mobila, „activa“, nu una inerta, a realitatii, oglinda ce se manifesta prin prezenta unor scriituri de o deconcertanta diversitate si mobilitate, ce valorifica tipuri de discurs diferite, demitizeaza cu nonsalanta si-si traiesc la modul parodic propria aventura textuala.
Ostentatia e modul natural de a fi al scriitorului postmodern, o ostentatie însa temperata de ironie si prelungita în spatiul intertextualitatii. Firescul si elaborarea, cotidianul si  elevatia spre transcendent, gravitatea – trucata la rându-i – si neseriozitatea, apelul la traditie si tentatia experimentului, instinctul ludicului si exprimarea neconcesiva la adresa poncifelor de orice fel – toate aceste trasaturi sunt ingrediente ce alcatuiesc individualitatea postmodernismului românesc. Experimentul ca forma de viata e optiunea fundamentala a postmodernilor români. Între viata si text, cu alte cuvinte, nu exista separatie. Textul e trait cu nedisimulata fervoare, dupa cum viata e fictionalizata, rescrisa de constiinta postmoderna, o constiinta de o luciditate extrem de disponibila, dar relativizata, în acelasi timp, de ironie si impuls parodic. Pe de alta parte, se mentin, fireste, vizibile distinctii între scriitorii optzecisti, cei nouazecisti si cei douamiisti, atât în privinta optiunilor estetice adoptate, cât si în ceea ce priveste scriitura asumata. Strategiile literare sunt diferite si datorita împrejurarilor în care au scris/ scriu reprezentantii celor trei generatii; daca optzecistii au scris într-o epoca dominata de dogmatism si de aberatia totalitarismului, fiind siliti adesea sa recurga la practici scripturale ascunse, aluzive, subversive, într-un demers de supravietuire spirituala, dar si sa-si asume modelul unei exemplare solidaritati, scriitorii nouazecisti si cei douamiisti s-au afirmat dupa 1989, în conditiile unei totale libertati de expresie, ce si-a pus amprenta si asupra modalitatilor estetice, asupra strategiilor scriiturii ori asupra posibilitatilor de asumare a realului si a propriei conditii.
Nicolae Manolescu distinge, în poezia postcomunista, doua orientari, macar aparent opuse, „optzecismul întârziat“ si „generatia 2000“, în care regaseste nu putine elemente tributare avangardei si experimentalismului1. De altfel, primii ani de dupa 1989 pot fi pusi sub semnul unei dificile tranzitii, care îsi pune amprenta si asupra evolutiei si receptarii poeziei: „Primii ani literari dupa 1989 sunt tulburi. Apele s-au asezat greu. Cei mai multi dintre scriitori sunt patrunsi de febra militantismului. Chiar daca nu fac numaidecât politica de partid, sunt prezenti în presa si la televiziune de câte ori se petrece un eveniment. Iar evenimente se petrec destule. Publicistica si polemica pe teme sociale si politice sunt la ordinea zilei. Chiar si lansarea unei carti de poezie capata alura unei manifestatii publice“2.
Generatia 2000 îsi decanteaza structurile si revelatiile scripturale situându-se între un set de asteptari si entuziasme cu caracter imperativ, ce au cautat sa se concretizeze în „initiative creative inovatoare si substantiale, trecând de la simpla frenezie la vocatia libera a creativitatii“3. Pe de alta parte, Nicolae Manolescu surprinde cu eficienta emergenta poeziei douamiiste, subliniind mecanismele si strategiile textuale care îi exprima individualitatea creatoare: „Generatia 2000 îsi face o aparitie exploziva (dar, vai, de scurta durata!) în acest context de sovaieli si întârzieri în adaptare. Câtiva poeti reactualizeaza «scandalul»  de tip avangardist antebelic, câtiva romancieri se cred inovatori în materie de libertati tematice si de expresie, repetând însa romanele generatiei ’27. Particularitatea noii literaturi pare sa fie nu pur si simplu absenta memoriei literare, dar un dispret suveran fata de trecut. (…) Toti declara în cor ca nu sunt interesati de literatura dinainte. Problemele generatiilor ’60 si ’80 nu mai sunt si ale lor. Întorcând spatele unui trecut colectiv pe care nu-l cunosc, se fac adeptii unei experiente personale, mai mult sau mai putin semnificative, si ai unor maniere provocatoare de a le pune pe hârtie. Când, unii, se cumintesc, dupa o carte sau doua, nu mai prezinta niciun interes sau nu mai scriu.“4
Postmodernismul generatiei 2000 a împrumutat câteva fete identitare distincte, oarecum contradictorii: experimentalismul si postexpresionismul, orientarea mizerabilista si cea minimalista, lirica biografista, cea calofila sau aceea milenarista, toate având o tenta agonica sau o nuanta apocaliptica, mai mult sau mai putin bine precizate. Pentru a reda cât mai pregnant relieful acestei generatii poetice, am considerat ca e util sa interpretam textele a trei poeti semnificativi pentru geografia acestui spatiu înca prea putin explorat de critica literara: Marius Ianus, Dan Coman si Livia Rosca. Am apelat, în demersul nostru, la text si la context, cu scopul de a sublinia emergenta lirismului douamiist în imanenta sa, dar am recurs si la reflexele socialului, la amprenta Istoriei asupra articulatiilor inefabilului poetic.
Fracturism si iconoclastie
Primul volum al lui Marius Ianus se intituleaza, agresiv programatic, „Manifest anarhist si alte fracturi“. Trebuie precizat ca versurile volumului aveau de ce sa scandalizeze. Toate asteptarile, poncifele, normele estetice, regulile moralei ori ale bunului-simt sunt dinamitate cu ingenua luciditate. Poetului i se instrumenteaza, chiar, scandaluri si procese pe motiv de insulta si insurgenta antipatriotica: „Înainte chiar de a exista, numele lui a fost trecut, cu rosu definitiv, în catalogul de nomina odiosa. Fie deliberat, fie doar prin fatalitatea temperamentului, ce reparcurge ceva din «anarhismul» si negativismul junetii ionesciene, debutul sau cade spectacular tocmai când poetul e subiectul unui scandal hilar montat“5. Nimic nu scapa ochiului demitizant al poetului, pentru care realitatea nuda e singura norma estetica ce ar avea sorti de validitate. Nici macar cuvântul sacru al tarisoarei nu scapa vervei sale corupatoare, dezagregante.
Cu toate impulsurile sale iconoclaste, cu toata verva lui desacralizanta, dedesubtul careia ghicim poetica optzecista ori pe cea a generatiei beat, în ciuda tuturor gesturilor sale de inclementa si de fronda, Marius Ianus are capacitatea – rara – de a-si doza fervorile si de a-si calcula efectele poetice. La el, spontaneitatea si luciditatea intra cu egala îndreptatire în procesul facerii textului liric. La limita dintre experiment si postavangarda, poemele lui Ianus ne aduc în fata ochilor realitatea asa-cum-este-ea, fara pic de transfigurare ori de edulcorare. Realitatea nu e aici nici prejudecata, nici slogan; ea e pur si simplu, în aceste poeme nervoase, iuti, în care imaginarul adasta, totusi, dincolo de cuvânt, într-un halou abia ghicit, abia presimtit. Avem a gasi în versurile lui Ianus un amestec de nedesfacut de revolta anarhista si de candoare, de sila neprefacuta si beatitudine camuflata a trairii într-o lume cu sensuri dezafectate, cu un relief absurd. Un poem ce ar ilustra un astfel de aliaj e „Numai iubirea unui ursulet maro“:
„Mintea fierbe matele te seaca pleoapele/ te dor iata concluzia unei nopti fara somn/ dar daca m-ai lasat macar o data/ sa trec prin fata blocului tau cu/ ursuletul pe care-l iubeam în copilarie/ agatat de degetul mic… pe care/ mama l-a facut cadou fetitei de la doi/ când eram prea mare ca sa mai dorm/ cu el si eu i-am tras lui frate-su/ doua palme pe scara Daca/ m-ai fi lasat sa-i sucesc capul/ Oanei ca-n Breban comme il faut daca/ nu ai fi asteptat-o ca un prost în Racadau/ la penultima la alimentara pâna/ se aprindeau becurile si tu Ianus/ uitasei ce cautai acolo si/ mergeai la Luci sa bombardati geamurile/ vecinilor sa va holbati cu telescopul la stele sau/ mai târziu te duceai într-o crâsma muncitoreasca/ si scriai poeme cu sinucigasi   4 Daca/ nu ai fi dormit prin gari halucinat în drumul/ tau catre iubite care te parasisera în vremuri de mit/ ca sa le reciti apoi din Nichita sau/ sa le dai iarba carti floricele daca/ ti-ai fi bagat mâna între pulpele Mihaelei/ si ti-ar fi placut Cristina macar/ atât cât sa nu i-o duci plocon lui/ Gabi sa o fi legat pe Anca de tine cu/ o curea când jucati strippoker în Berceni daca/ nu ai fi uitat mereu sa le spui ceva/ f.f. important Ceciliei, Magdei/ daca nu si nu si nu// Acum doua circumvolutiuni de-ale/ sfeclei tale se ciocnesc si se cânta/ «Notre amour bibelot de porcelaine»/ de câteva ori“. Dusman si al abstractiunii, si al „poeziei lenese“, Marius Ianus e, adesea, mai reflexiv decât i-ar placea sa para si mai ingenuu decât ar vrea. Spatiu al tensiunilor existentiale, al angoasei si al contingentei, al închiderii în sine si al revarsarii spre ceilalti, poemul sau seamana cu o întrupare pura, dar deloc simpla, a durerii de a fi, de a iubi si a scrie într-un univers lipsit de noima; el, poemul, seamana cu o recluziune în vers a unei minti ce-si asuma drama surparii identitatii spiritului cu lumea si cu el însusi.
Perceput cel mai des ca poet insurgent, anarhist si iconoclast, Marius Ianus e, înainte de toate, o natura lirica autentica, debordanta, pentru care rostirea poetica nu e decât un alt registru al trairii. Alexandru Matei subliniaza, de fapt, originalitatea exploziva a lui Ianus: „Declarandu-se «comunist» într-o sedinta de cenaclu, în 1998, Marius Ianus anticipeaza excelent statutul de opozitie al literaturii, opozitie fata de o societate de consum înca in nuce, fata de atitudinile conforme ale functionarului interesat sa castige si sa aiba – care devenea si care este, astazi, omul urban – fata de globalizarea vazuta ca un proces de indiferentiere, de rationalizare si dozare a «economiei libidinale» din care se hraneste capitalul. Marius Ianus redescopera, pentru uz intern, existentialismul si avangarda deodata si face lizibila configuratia sociala a orchestrei urbane în care traim noi astazi: literatura ca voce ragusita, patetica, originara si urgenta totodata în concertul unor voci majoritar utilitariste, înmatriculate si comandate de sistem, aparent diverse, colorate si emancipate, dar al caror scop esential este sa faca auzite oferte“6. Fervoarea dictiunii, spasmul senzorial, fractura ontica sunt note definitorii ale acestor texte situate la confluenta dintre iluminarea senzoriala si refuzul cerebralitatii. Volumul „Strumfii afara din fabrica“ aduce cu sine siguranta si precizie în mânuirea afectelor, cuvintelor si imaginilor. Textul poetic, cu geografia lui imprevizibila, nu face decât sa transcrie, cu impecabila precizie, relieful sinuos al starilor afective, într-o scriitura crispata si tandra, locvace si laconica, atroce si melancolica, în acelasi timp, dupa caz. De fapt, între toate aceste antinomii se precizeaza fizionomia scriiturii lui Marius Ianus, o scriitura greu de prins în vreo definitie, disponibila si alerta, decomplexata, lipsita de orice fel de inhibitii, refuzând cu promptitudine sublimitatile fara acoperire, decompensarile imaginarului sau refularile afectelor. Mobilitatea discursiva e, de altfel, o caracteristica incontestabila a acestor versuri, ce mizeaza, rând pe rând, pe tandrete si meditatie, pe abulie si angoasa, pe disperarea travestita în spasm vizionar, pe reflex agonic si revelatie întoarsa. Rezumate ale ororii cotidiene, depozitii ale neantului ascuns în cutele fiintei, poemele lui Ianus cauta, de cele mai multe ori, sa recupereze un fragment de timp, un gest ireversibil, o amintire coplesitor de reala, într-un registru al naturaletii dezinhibate, în notatii fulgurante, care stiu sa capteze fara gres irepetabilul. Alteori, poetul surprinde instantanee ale trairii, întâmplari cu aura tragica, din care razbate o unda de candoare autentica, de traire liminara. Pe pânza poemului ramân doar tusele de traire pura, de sensibilitate fulguranta, necontrafacuta.
Pierderea, cautarea, gasirea sau regasirea identitatii reprezinta toposuri recurente ale acestei carti. Si, în general, ale poeziei lui Ianus. Delirul secundelor, vertijul provocat de falia dintre trecut si prezent, regasirea constiintei proprii la limita fragila dintre mirajul absolutului si sevrajul trairii cotidiene, jocul de oglinzi paralele al poemului ce nu cunoaste restrictii de metabolism ori recuzari ale referintei, toate aceste marci ale constiintei identitare sunt asumate de poet cu o sinceritate necomplezenta, la care se adauga, fara îndoiala, reverberatiile parodicului, ca si exigentele unei luciditati sceptice. Multe poeme au alura unor autoportrete trucate, în care îl recunoastem si nu-l prea recunoastem pe poet. Mirajul fictionalizarii si retusurile afective ilustreaza, în astfel de versuri autoreferentiale, nevoia unei radiografii în care exactitatea e sacrificata în favoarea unei mitizari nu lipsite de unele resorturi recuperatoare, precum în poemul „De o parte si de alta a cerului“: „tu scrii poeme despre doamne sfinte,/ eu scriu poeme doar despre mine/ toti ochii amicilor nostri/ sunt atintiti asupra noastra/ sa nu-i mai asculti/ tu esti nascuta în vremea iubirii necugetate/ eu sunt nascut în timpul prorocit dragostei./ tu esti dorinta/ eu sunt dragoste pentru oameni./ am biciuit  ipocritii prin locuri,/ am scris doar despre mine,/ dar sunt dragoste pentru oameni./ nu te mai ascunde sub pres!/ nu mai asculta mici amici fara destin/ si fara imaginatie!/ esti iubire necugetata si vraja./ sunt dragoste fixa, curata“. Discordante fata de atitudinea dominanta, întâlnim în „Strumfii afara din fabrica“ si un fel de revers al cinismului si scepticismului lui Ianus: versuri delicate precum o reverie sublimata, caligrafii temperate ale starii de gratie, notatii sumare ale candorii, precum într-un „Cântec elementar (3)“, unde perceptia ludica si spectaculara a existentei e dominanta, ca si înregistrarea drastica a faliei dintre gravitatea lumii adulte si relieful utopic si ludic al lumii infantile. În opozitie cu poemele în care sunt scanati „pixelii neretusati“ ai vietii sau cu limbajul nesublimat prin care sunt desemnate acte si gesturi fiziologice, gasim în cartea lui Ianus câte un poem tulburator prin notatia precisa si sugestiva, prin suflul vizionar concentrat în pliurile impalpabile ale metaforei gratioase („Nu e nici o floare/ atât de frumoasa/ ca brândusa de toamna/ deschisa întrebator/ peste covorul/ de frunze moarte“ – „Tanka: fotografie“). Chiar daca impulsul iconoclast si-a mai temperat din ardoare (sau, poate, tocmai de aceea), Marius Ianus ni se reveleaza, în acest recent volum, ca un poet ce a câstigat mult în siguranta si maturitate a simtirii si notatiei. Gravitatea subtextuala a poemelor, ponderea lor ontologica, priza sigura, necenzurata a propriei conditii, toate fac parte din atuurile unei poezii de incontestabila originalitate, ce si-a pastrat, fara îndoiala, statutul nonconformist, aerul de utopie negativa, ca si scenariul deceptiv al unei cotidianitati abulice.
Corpul poetic si aporiile lui
Discursivitatea e însusirea de capatâi a poemelor lui Dan Coman. Versurile sale au, dincolo de o anume retractilitate a imaginarului, o arhitectura sinuoasa, indiscutabile marci ale oralitatii si însemne ale narativitatii. Al. Cistelecan stabileste, într-un text critic comprehensiv, genealogia lirismului lui Dan Coman, dar si tectonica lui: „Dan Coman se trage din damnati si, cu precadere, din spasmatica materialitatii lui Ion Muresan, din angoasele duse pe pragul nebuniei si din febra intensificata pâna la fulguratia suprarealista a acestuia. E de admis însa si o lectie de scenografie expresionista, desprinsa de la Nichita Danilov. Cu atât mai mult cu cât multe din poemele lui Dan Coman sunt construite ca scenografii ale entropiei, ca medii ale angoasei. Picturalitatea se sloboade în grotesc, imaginatia sare în viteza suprarealista si decorul aluneca într-o parabola terifianta, calmata doar de ritualitatea dictiunii“7. Exista în ele însa si un orgoliu al propriei identitati, asumat cu transanta apodictica a rostirii lirice: „tulbur peste masura. Nu cunosc pe nimeni care sa-mi reziste./ sunt un barbat cum nu va puteti imagina./ ca sa nu plesnesc de spaima ma izbesc de o mie de ori de peretele camerei./ însa nu va arat. Nu arat nimic nimanui./ sunt un barbat teribil. Sunt un barbat cum nu va puteti imagina./ bat ca descreieratul din inima si mai ceva ca un descreierat rezist acestui râs înabusit./ începe delirul si odata cu el bucata cu bucata trupul meu/ cade în mine si ma umple de groaza./ nu ramâne nimic în afara respiratiei naucitoare: inspir. expir. expir. expir./ forta mea ma încânta într-atât încât fac spume./ la zeci la sute de kilometri în jur nimic altceva/ decât spumele acestea gata sa pulverizeze pamântul./ într-adevar: tulbur peste masura. Nu cunosc pe nimeni care sa-mi reziste./ însa nu va arat. Nu arat nimic nimanui“. Critica literara a remarcat amestecul de frison expresionist si de contorsiune suprarealista, a subliniat usorul manierism ce se instaureaza în poezia lui Dan Coman, dar si caracterul repetitiv al imaginilor. Are dreptate Andrei Terian când sugereaza ca poetul „se foloseste aici din plin de tehnica «serigrafiei» pentru a realiza un minutios studiu de caz asupra angoasei si tenebrelor“.
Dan Coman e, în fond, un poet al aporiilor corpului, al tenebrelor adapostite în filigranul trupului, caligrafiind relieful abscons al fiintei, traumele carnii, revelatiile abominabile ale terestritatii: „la patru dimineata jumatate din trupul meu începe sa alunece / încet-încet dintre bratele ei si aluneca asa în vreme ce/ aburii tâsnesc din el ca dintr-un vitel proaspat./ o jumatate de trup numai si numai barbat./ (cealalta jumatate înca pluteste cu burta în sus/ prin transpiratia acestei femei triste)./ jumatatea mea numai si numai barbat începând de la patru dimineata/ si alunecând neîncetat pâna spre sase.// si aproape de sase soarele cel nou gata-gata sa faca/ doua-trei rostogoliri printre cei vii.// si dupa sase jumatatea mea numai si numai barbat/ alunecând iar dintre bratele ei/ atârnând în afara încaperii si înca alunecând si nu mai departe de opt/ ca o momeala proaspata spânzurând peste marginile lumii// facându-i pe vii sa înghita în gol“. E fara nici o îndoiala faptul ca versurile însceneaza, în notatii sugestive, într-o arhitectura imagistica debordanta revelatiile întoarse ale thanatos-ului. Fiorul mortii, presimtirea nimicului, spaima de gol, sugestia neantului, toate aceste figuratii ale disparitiei fiintei nu sunt decât tot atâtea alibiuri ale fiintei, travestiuri stângace ale unei constiinte ultragiate. Imaginarul poetic este, aici, unul terifiant si aglutinant, cu detururi si digresiuni, cu fracturi ale imaginilor si adaosuri aluvionare, cu învolburari metafizice si retransari în spatiul oniric. Nu întâmplator, Mircea Martin crede ca „Dan Coman (…) face poezie dintr-un delir de grandoare. Ceea ce nu înseamna câtusi de putin ca la originea acestei poezii s-ar afla grandomania. E o maladie anume provocata, spre a fi explorata în poezie. Iar proba controlului artistic e data nu de autoironia prezenta uneori, ci, paradoxal, chiar de excesul însusi al grandorii“8. Obsesia trupului, a reificarii si a alienarii se înscrie, cum am si sugerat înainte, între toposurile privilegiate ale cartii lui Dan Coman. Nemiscarea, postura eleata, pare sa poarte în sine conotatii ale culpei morale, reverberatii ale spaimei. Exista, la Dan Coman, poeme în care biografia e transcrisa în registru usor ipocrit, într-o tonalitate aparent neutrala, nelipsita însa de accentul expresionist abia voalat sau de relevanta metaforelor austere si abrupte: „sunt la bistrita de treizeci de ani. nimic nu mi-a luminat trupul/ asa ca acum cântaresc cu 80 de kilograme în plus: ca un porc/ umbra mea scormoneste prin mine si mi se freaca de oase.// sunt la bistrita si aici în fiecare dimineata un soare nou/ se desprinde din tavan si dupa ce loveste scurt aerul încaperii/ scârtâie ore în sir printre pereti./ si ghinga aplecându-se cât sa nu depaseasca statura unei pisici si/ plimbându-se asa aplecata toata dimineata./ mustind între bratele ei trupul meu pocneste iute din capete/ ca din o mie de bice.// de treizeci de ani aici ca un lemn lacuit:/ frigul nu ma face sa tremur puterea luminii e neînsemnata/ iar când vorbesc zgomotul nu depaseste pielea mea./ din toti acesti ani nici unul în care sa misc altfel decât purtat în bratele ei.// si tot ca un lemn lacuit ea izbindu-se noaptea de mine/ speriindu-i cu exactitate pe vii“. Senzatia de uscaciune, de monotonie ce le-a fost reprosata poemelor lui Dan Coman e, mai degraba, metodica decât congenitala. Tine de o tehnica asumata launtric, si nu de un defect de fabricatie a poemului. E, cum sublinia un critic, un mod de a suplini golurile, faliile, interstitiile dintr-o lume iremediabil „cazuta“, o cale de a revela amenintarea neantului, agresiunea nimicului, recrudescenta ororii. Poemele lui Dan Coman, cu arhitectura lor repetitiva cu tot, sunt imagini ale unui eu pentru care efigia identitatii are aromele traumei si culorile lipsite de fast ale reculegerii scrâsnite.
Tragicul eufemizat
Icoane si oameni, papusi si cadavre, scrisorele de amor si întâmplari anodine întâlnim în poemele Liviei Rosca. „Ruj pe icoane“ (2006) e o carte a revelatiilor memoriei si ale trupului, în care eul nu se dezice de extazele sale dezafectate, de impulsurile sufletului ravasit de febrele adolescentei, de tristetea de mecanism hârbuit a trupului. Alex. Goldis observa ca „originalitatea si viitorul scrisului ei sunt de cautat în abilitatea paradoxala de a crea senzatii abisale, jucând exclusiv pe suprafete stilistice“9. Livia Rosca e o poeta ce se complace într-un dualism al trairii si rostirii: e si poeta a visceralitatii, de o cruzime acuta, dar si poeta a trairilor delicate, extragând din  detaliile unui real imund reverii desuete si recrudescente caligrafice. Chiar tragicul e, în versurile acestea gratioase si agresive, eufemizat, prin doza de teatralitate ce i se inoculeaza. Ajunsa la scadenta imaginarului, reveria thanatica capata un efect de recul neîndoielnic, prin apelul la detaliul precis, în care corporalitatea se stravede, prin grila anamnezei, ca prin pâcla unei amintiri deposedate de adevarul trairii. Mircea A. Diaconu remarca faptul ca „poemele ei (ale Liviei Rosca – n.m. I.B.) cu adevarat convingatoare se gasesc în primele doua cicluri. Desenul abia schitat, notatia nesofisticata, nelinistea calma din perceperea lumii, totul are legatura cu o viziune asupra timpului. Existã în aceste poeme de început o candoare si o inocenta care muta concretul într-o percepere mitica, senzatiile trec în cosmic, iar umilinta de care aminteam mai devreme dezvaluie un mod natural de a fi“. Dincolo însa de aceasta „candoare si inocenta“ poate fi înregistrat si un anume cinism prin care poeta se detaseaza de propriul trecut; un cinism care e, într-un fel, contrariat de revelatiile memoriei, prin care fulguranta clipei de atunci e mereu privita prin dioptriile unui prezent devalorizat. Se încearca astfel restaurarea unui trecut cvasiarhetipal, gestul de acum si cel de altadata brodeaza un spatiu al interferentelor si suprapunerilor, al trairii si, mai ales, al re-trairii: „aerul în care a stat/ miroase înca a «Expose»/ în cana a mai ramas/ un deget de cafea/ caut urme de ruj/ pe marginea canii/ exact acolo sa-mi lipesc buzele“ („Tocmai a plecat“) sau: „se zguduiau de râs/ se asezau în jurul gâtului/ în timp ce râdea spre motanul meu lungit pe jos/ corpul i se lasa pe spate/ se sprijinea de perete/ Acum o ora râsul ei/ mi se lovea de piept/ puternic precum masajul de surescitare“ („acum o ora buclele ei“).
Atenta la tribulatiile trupului, dar si la avatarurile unui destin provizoriu, Livia Rosca îsi alcatuieste poemele din detalii si trairi fulgurante, din reflexe ale trecutului si ipoteze neverificate ale prezentului. Din frustrarile unei iubiri ilicite si din fracturile unui imaginar iremediabil desuet: „De la 20 de ani stii discretia cu care trebuie sa iubesti/ un barbat însurat/ gustul cafelei într-un OMV/ geanta cu haine pentru o noapte/ cumparaturile facute împreuna/ pentru familia lui// de ce un barbat doar pentru tine/ si depresiile tale/ când verigheta/ îi sta ascunsa în torpedou/ când/ cumpara tot din florarie/ pentru tine si/ colegele tale studente// Sufletul tau/ Apa Oltului primavara/ plina de pesti morti/ cu burta alba în sus“. Însemnele sacralitatii sunt dispuse, în poemele Liviei Rosca, într-un plan al corporalitatii. Sugestiile trupului si ale umanului strabat versurile ce deseneaza spatiul hieratic al bisericii, dupa cum alternanta/ opozitia celor doua elemente ce confera o coeziune dihotomica volumului (rujul si icoanele) împrumuta versurilor o alcatuire contrastanta, dinamizata de confruntarea insidioasa a luminii si întunericului. Spatiul sacralitatii si acela al profanului cotidian se întregesc unul pe celalalt, într-o unduire armonica a ritmurilor universale, în care senzorialitatea si adierea divinului fac parte din acelasi desen inefabil al lumii. Marile izbânzi ale acestei poezii sunt acelea legate de captarea sensurilor si senzatiilor intimitatii; poezia de atmosfera, de iatac, îi reuseste cel mai bine Liviei Rosca. Revelarea celor mai fine cute ale sentimentelor, trasarea, cu penel delicat, a senzatiei celei mai imperceptibile, sondarea unei trairi camuflate în gestul nedus pâna la capat, redarea în relieful inconstant al unui vers retractil, a capcanelor si ispitelor epidermei, acestea sunt, de fapt, atuurile poeziei sale.
Erosul ce se desprinde din aceste poeme este unul aflat la granita instabila dintre frenezia simturilor si ardenta trairii interioare. Dintre imanenta fiorului cu arhitectura imateriala si exterioritatea gestului dictat de recrudescenta patimii carnale, precum în „Fara sa astept nimic în schimb“: „am sa încerc din nou/ sa fiu o femeie frumoasa/ Am sa-mi încarc parul cu balsam/ si corpul/ sa-l ung de sus pâna jos// În crema aceea frumos mirositoare/ ti se îneaca simturile/ îmi scoti trupul din rochie/ si conturul nostru devine incert// Gura se crapa sa guste/ torsul umezit al barbatului/ Ca el sa-si strecoare între buzele mele/ respiratia“. Nu toate poemele Liviei Rosca au, însa, aceeasi intensitate si acelasi firesc al notatiei; uneori, desenul senzatiei e trasat cu oarecare stângacie. Alteori, sentimentul e dezamorsat mult prea repede ori nervul poetic se transforma într-o poanta fara suficienta expresivitate lirica, ca în „Stiu fiecare linie din“: „trupul nervos al camerei/ în coltul careia ma înghesui perfect/ Pe zid decupez o inima rosie/ apoi o umplu de ruj“. Sau e prea aproape de banalitatea mai mult sau mai putin agresiva: „La 20 de ani/ meriti mai mult decât/ propriile mâini încalzindu-ti sexul/ îmi zici ca/ orice barbat e în final/ plictisitor/ prea usor de înlocuit unul cu altul“. Fara sa evite capcanele ori tentatiile biografismului, dimpotriva, extragând din el tot ce îi poate fi de folos, alternând notatiile alerte cu insertiile meditativ-ironice, tratând cu calm aparent angoasa si cu deliberata frenezie spasmele unei memorii voluntare pregnant desenate, Livia Rosca are forta, talent si autenticitate a verbului. Dupa cum viziunile sale au, ca sa spunem asa, „greutate“.

Generatia 2000 este, desigur, departe de a-si fi epuizat posibilitatile si resursele; dimpotriva, avem de a face cu o orientare poetica aflata în plina desfasurare, care cauta sa îsi recupereze o statura identitara proprie, sa-si traseze o fizionomie si un destin de evolutie si creatie. Visceralitatea, vointa de a obtine maximum de autenticitate din tensiunea versului, recuperarea subiectului scriiturii din gesturile lui cele mai anodine, tendinta desacralizarii sunt repere ale acestei generatii, ce dovedesc sedimentare a optiunilor si a angajamentelor estetice si detasare de orice iluzie a redemptiunii lirice.

 

Note:
1. Nicolae Manolescu, „Istoria critica a literaturii române“, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008, p. 821.
2. Idem, p. 1398-1399.
3. Al. Cistelecan, „Al doilea top“, Editura Aula, Brasov, 2004, p. 5.
4. Nicolae Manolescu, op. cit., p. 1400.
5. Al. Cistelecan, „Ultimul patetic“, în „Al doilea top“, ed. cit., p. 31.
6. Alexandru Matei, „Generatia de tranzitie. De la societatea piramidala la societatea de nisa“, în „Vatra“, nr. 3 / 2009, p. 36.
7. Al. Cistelecan, op. cit., p.159.
8. Mircea Martin, „Referinte critice“, în Dan Coman, „D Great Coman“, Editura Vinea, Bucuresti, 2007, p. 116.
9. Alex. Goldis, „De 2x poeta“, în „Cultura“, nr. 58, 2008.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper