Drumul spre o noua ordine mondiala trece prin razboi

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Nu stiu câti profeti au prevazut blocajul Siriei într-un razboi fara solutie. Convergenta vointei politice a comunitatii internationale pentru rasturnarea unui dictator arab, la fel de incomod ca si ceilalti eliminati de pe scena istoriei, nu mai functioneaza.

Mai putin curtat în trecut dar tolerat, Bachar al-Assad a cazut pâna la urma în dizgratia democratiilor occidentale si urma sa aiba soarta lui Ben Ali, Hosni Mubarak, daca nu chiar a lui Saddam Hussein sau Moammar el-Gaddafi. Salvarea lui a venit de la un vechi aliat militar, Rusia, si de la un stat care se opune de principiu interventiilor externe în treburile altora, China. Când toata lumea se astepta ca întelegerile de ieri pentru noua ordine în lumea araba, smulse în luni sau ani de negocieri, sa functioneze si în cazul Siriei, marile puteri au reintrat în transee si au ocupat aliniamentele disputelor de altadata. Ceva a intervenit. Ceva care, dupa repozitionarea strategica partiala în Nordul Africii, a impus refacerea calculelor pentru noua reîmpartire a zonelor de influenta în Orientul Mijlociu. Explicatiile date de Moscova si Beijing pentru opozitia la adoptarea în Consiliul de Securitate a unei rezolutii care sa permita utilizarea unor „mijloace adecvate“ (a se întelege folosirea, sub o forma sau alta, a fortei), pentru înlaturarea sirianului al-Assad nu înlatura, ci confirma aceasta ipoteza. Interesele în regiune ale Rusiei si Chinei sunt la fel de mari ca si cele ale Statelor Unite sau ale fostelor puteri coloniale. Siria, micul stat mediteranean, are ghinionul sa fie încorsetat între Turcia si Iran, vecin cu  pioni importanti ai strategiilor militare în regiune, ca Libanul, Iordania si Israelul, si, în consecinta, nu poate iesi din calculele generale ale marilor puteri. De aici, complicata batalie pentru o tara nesemnificativa geografic, dar importanta geo-strategic, al carei popor pare uitat pâna si de Dumnezeu.  Razboiul din Siria se suprapune cu perioada de vârf a crizei mondiale de care nu este straina lupta pentru reîmpartirea sferelor de influenta. Cine pierde acum pozitii în Orientul Mijlociu iese pentru multe decenii din carti. Nu soarta dictatorului al-Assad este mobilul acestui razboi (eliminarea lui ar cere câteva ore), ci modificarea regimului international al Siriei care poate aduce o schimbare a cheii raporturilor de forta din regiune.
Pâna acum, tentativele de mediere si pacificare a beligerantilor sirieni au esuat. Mai întâi, cele ale Ligii Arabe, apoi cea a emisarului ONU, Kofi Annan. Aceeasi soarta au avut-o si cele ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, si ale Natiunior Unite ai caror observatori au fost nevoiti sa se retraga din Siria la 20 august. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul intransigentei Moscovei si a Beijingului de a accepta solutia puterilor occidentale pentru înlaturarea dictatorului Bachar al-Assad. Nu este un secret ca partile beligerante, armata lui Assad si insurgentii sirieni, primesc ajutoare, inclusiv militare, din afara. Aceastã oculta manevra naruie sansele oricarei negocieri politice. Asa trebuie înteles esecul misiunii fostului secretar general al ONU, Kofi Annan, si al planului sau de masuri agreat în prealabil atât de Assad cât si de insurgentii sirieni. Punerea acestui plan rezonabil de pace în aplicare a fost imposibila. Primul care si-a încalcat promisiunile a fost dictatorul Assad. Restul a venit de la sine, incalificabilul gest al dictatorului devenind cel mai bun, daca nu si cel mai dorit, pretext pentru nerespectarea angajamentelor. Acum este limpede: nimeni nu voia decât „victoria“ lui, iar numele acestei victorii nu tine cont de pretul masacrarii populatiei civile.
O vreme, pacatul de a vinde arme regimului lui Assad cadea exclusiv pe Rusia. Apoi presa a informat ca, desi Siria era sub embargo, a fost retinut un vas încarcat cu arme destinate insurgentilor sirieni. Mai mult, potrivit ziarului „Sunday Times“, care se foloseste de o declaratie a unui responsabil al opozitiei siriene, serviciile secrete britanice au ajutat insurgentii sa duca mai multe atacuri armate. Informatiile erau transmise Armatei siriene libere (a opozitiei insurgente) de la bazele militare britanice din Cipru, via Turcia si Statele Unite. Saptamânalul german „Bild am Sonntag“ informa pe la mijlocul lui august ca o nava germana se gasea în largul apelor din dreptul Siriei având la bord agenti ai Serviciului federal german de informatii, care observau miscarile trupelor si transmiteau datele serviciilor secrete britanice si americane pentru ca acestea sa le parvina rebelilor. Daca lucrurile stau astfel, renuntarea lui Koffi Annan la misiunea de mediere încredintata de ONU are un sens. Înlocuirea lui cu algerianul Lakhdar Brahimi echivaleaza cu un esec si presupune un nou început.
Razboiul din Siria ne obliga sa ne reîntoarcem la o problema de fond a relatiilor internationale, cea a justificarii razboiului. În 1991 ONU a aprobat înabusirea rapida, prin mijloace militare, a agresiunii lui Saddam Hussein împotriva Kuweitului. Începea sa se închege ideea de reactie colectiva  la o agresiune militara, idee care va cunoaste punctul de maxima eficienta în masurile luate împotriva exploziei de violenta a terorismului international din septembrie 2001.  Ideea solidaritatii comunitatii internationale în fata agresorului nu mai trecea prin încercarile deosebirilor de optiuni politice si de interese militare. Si, mai trebuie observat, atunci nimeni nu era preocupat sa defineasca precis „comunitatea internationala“. Era suficienta invocarea solidaritatii ei în fata violentelor, atentatelor si razboaielor. Tributul platit de comunitatea internationala în razboiul din Afganistan va modifica treptat-treptat adeziunea neconditionata. În 2003, justificarea invaziei Irakului aceluiasi Saddam Hussein a întrunit mai greu consensul comunitatii  internationale. Membrii permanenti ai Consiliului de Securitate s-au regasit cu greu pe pozitii care sa permita adoptarea unei rezolutii necesara înlaturarii regimului lui Saddam Hussein. Franta a contestat solutia militara dar, în final, a acceptat-o. Revoltele si razboaiele din statele nord-africane au necesitat alte rezolutii în Consiliul de Securitate pentru înlaturarea dictatorilor, parteneri ieri, intrati în dizgratie azi. Prin negocieri, dificultatile au fost însa înlaturate. În cazul Siriei, iata, o astfel de rezolutie nu mai este posibila. Examinând situatia, constatam o involutie a solidaritatii comunitatii internationale, redusa mai nou la marile puteri mondiale. Pe tacute, au revenit între elementele de judecata, reperele pe care se baza împartirea razboaielor în „juste“ si „injuste“. Pe vremea lui Lenin, cele de aparare erau juste, cele injuste erau „imperialiste“. Criteriile de evaluare le impunea de obicei agresorul si ignorau adesea dreptul international. Ambiguitati exista si azi când un razboi preventiv este considerat unul just. Dar daca în recurgerea la acest razboi se „strecoara“ o eroare?  Timpul confirma supozitia cel putin în cazul razboiului din Irak, în care a cazut Saddam Hussein. Dificultatea de a întelege ratiunea razboaielor din Irak, Afganistan, Libia si, iata, cel care se profileaza în Siria, vine de la legitimitatea justificarii recurgerii la forta armata pentru înlaturarea unui regim politic. Iar acest principiu, nu pentru ca ieri a fost invocat de Paris iar azi de Beijing sau Moscova, trebuie luat în seama. Asa se face ca, în Consiliul de Securitate el a revenit în discutie în cazul înlaturarii regimului dictatorului Assad. Nimic nu ar fi de obiectat daca invocarea lui nu ascunde interese de putere. Siria ofera, poate, ultimul bastion al unei batalii pentru ramânerea pe pozitii de influenta si de putere în Orientul Mijlociu si Apropiat. Pentru împrospatarea memoriei as vrea sa reamintesc aici un eveniment din trecutul care proiecteaza corect lumina pe acest adevar. Moscova a reactionat moderat la  sprijinirea insurgentilor din statele arabe cu exceptia Siriei. Explicatia consta în tipul de relatii stabilit de Rusia cu Siria. În ianuarie 2005, la invitatia lui Putin,  presedintele de atunci si de azi, Bachar al-Assad, a facut o vizita la Kremlin si a obtinut stergerea a doua treimi din datoria contractata de Siria înca din vremea excelentelor relatii militare cu Uniunea Sovietica. Cum Moscova nu da si nu da nimic pe gratis, sovieticii instalasera pe teritoriul Siriei o baza militara care functioneaza si azi. Acea vizita la Moscova a lui Assad s-a materializat, în 2005, într-un nou acord care prevede „aprofundarea cooperarii traditionale ruso-siriene în domeniul tehnico-militar“. Termenii generali la prima lectura indica un grad înalt de întelegere si de protectie militara a intereselor Rusiei în Siria care, iata, se dovedeste esential în pozitia Moscovei în privinta eliminarii lui Assad.
Sa revenim la linia noua de instabilitate deschisa în regiunea Orientului Apropiat de „primavara araba“. Conflictului fara solutie israelo-palestinian i se adauga acum razboaie mai mici care implica statele arabe si islamice din Maghreb, din Irak, Libia, Siria, în „centura de foc“ ce se întinde spre Asia Centrala. Chiar daca razboiului cald din Afganistan i se va gasi o formula de încheiere – fie si ambigua, ca cea pentru razboiul din Irak –, nu avem nici un motiv sa speram ca ne asteapta vremuri de pace. Traim într-o lume deloc coerenta, aflata în spasmele tranzitiei spre o ordine mondiala noua.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper