Douamiismul n-a murit

Un articol de COSMIN BORZA

Livia Stefan, re.volver, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, Seria „Poezie“, Colectia „Opera Prima“, 2012, 70 p.

 

Dimpotriva, desi a intrat în zodia antologiilor, douamiismul face înca destule victime. O dovedeste convingator colectia „Opera Prima“ a Casei de Pariuri Literare, mai precis micro-desantul de poete carora un cristian le-a mosit debutul în ultimii doi ani. Daca generatia lui Ianus, Manasia, Komartin, Ruxandra Novac, Coman, Duna, Sociu ori Khasis îsi traieste „midlife crisis-ul“ (cum constata inspirat Alex Goldis), strategiile literare si imaginarul ei au fost preluate în buna masura de noua promotie poetica. Fireste, o doza consistenta de epigonism marcheaza destule dintre poemele imediatei contemporaneitati, însa, atunci când stilul creator al antecesorilor este asimilat într-o viziune inedita, douamiismul pare a fi atins etapa revigorarii. De retinut sunt mai ales debuturile Ralucai Ciochina („greva tacerii“, 2011) si al Anei Puscasu („te astept ca pe un glonte“, 2012). Ambele poete reusesc – pornind de la experiente biografice pe cât de personale, pe atât de traumatizante (copilaria afectata de tatal tiran, respectiv adolescenta petrecuta într-un liceu militar) – sa reconfigureze incitant marile tematici ale liricii de dupa 2000: singuratatea, captivitatea, generalizarea alienarii si nevrozei, anularea identitatii feminine, dedublarea sau chiar schizoidia cauzate de perpetuarea ipocrita a unei ordini sociale ce camufleaza morbul destructiei, fascinatia mortii etc. Exceptie facând secventele (v. ciclul „dâre de benzina“ din „te astept ca pe un glonte“) în care promoveaza mimetic – în maniera Domnicai Drumea ori a Dianei Geacar – registre retorice hardcore, si Raluca Ciochina si Ana Puscasu se feresc sa învaluie exasperarea existentiala în tonalitati isterice si promit afirmarea unor voci poetice tot mai particulare.
Din pacate, lectura volumului „re.volver“, semnat de Livia Stefan, nu mai provoaca acelasi efect de regenerare a registrelor literare douamiiste. Cu toate ca poemele sunt rezultatul a câtorva ani de primenire artistica, timp în care poeta a rezistat tentativelor sustinute ale amicilor de a o convinge sa le ofere o varianta definitiva – cum aflam din prezentarea de pe coperta a patra –, ciclurile poetice ale cartii („esecul melancoliei“, „Zgomotele unei zile însorite“, „Sectiunea 3“, „poemele din giurgiu“) se dovedesc preponderent dezamagitoare.
O sensibilitate stridenta
Aceasta, deoarece în majoritatea textelor din „re.volver“ Livia Stefan pare a experimenta o perpetua stare de urgenta nu doar existentiala, ci si creatoare. Poemele sale comprima, sa nu spun „aglomereaza“, mai toate marcile înregistrate ale douamiismului. Poeta nascuta în 1982 da senzatia ca – pentru a-si celebra debutul editorial – se încapatâneaza sa nu rateze vreuna dintre directiile literare ale generatiei în care, macar biologic, se integreaza. Peste notatia minimalista, când distant-frusta, când depresiv-întunecata, se asaza (adeseori discordant) viziuni cosmaresti de factura expresionista ale materializarii apocalipsei, descompuneri monstruoase ale corporalitatii, fracturi nevrotice ale interioritatii ori defulari agresive ale angoaselor sociale.
Nu întâmplator, Livia Stefan exalta, la nivel stilistic, oximoronul si, la nivel retoric, anafora ori climaxul. Îmbinarile cât mai frapante de registre stilistice sau de planuri tematice si repetarea obsesiva a acelorasi structuri lexicale devin strategiile preferate pentru a surprinde monotonia aplatizanta, dar si dezintegrarea totala a existentei. Din pliurile imediatului cotidian, printre cele mai banale si nevinovate gesturi, evenimente si stari, se ivesc semnele unui rau universal acaparant. Tocmai aceasta intruziune a suferintei, disperarii, durerii, chiar mortii, în rutina zilnica ridica probleme de reprezentare poetica insurmontabile pentru Livia Stefan. Poeta nu se multumeste sa o sugereze sau sa-i radiografieze impactul, ci alege sa o exhibe, considerând ca îi confera astfel amploare ideatica si generalitate umana.
Voi cita, drept exemplificare, un fragment din poemul „o sa mor“ care încheie primul ciclu al volumului: „o sa mor peste cinci ore/ o sa mor mâine/ o sa mor strivita de corpul tau noaptea/ o sa mor în sedinta pentru optimizarea site-ului/ o sa mor în octombrie când se va lasa ceata/ o sa mor uitându-ma la dr. House/ o sa mor vorbind la telefon cu Gonzo/ o sa mor în timp ce voi fotografia doua femei goale/ o sa mor cântând saraiman/ o sa mor pentru ca nu m-am sinucis/ o sa mor într-o explozie la metrou/ o sa mor cu trei tatuaje/ o sa mor dupa ce ma pensez (…) o sa mor distrugând totul/ o sa mor urlând urlând urmarind motanii prin casa/ o sa mor înjurând ca o tiganca/ o sa mor pe câmp ca un soldat ratat/ o sa mor în timp ce voi rataci prin marele canion/ o sa mor citind un sms/ o sa mor într-o secunda/ fute-ma moarta/ ce cacat“. Ceea ce se dorea un ironic lamento despre desertaciunea pasiunilor, sperantelor, bucuriilor, deznadejdii ori framântarilor umane devine un facil exercitiu ludic de versificatie (parca încropit într-un atelier de creative writing), împanat cu un distih final menit sa asigure autoarei identitate si legitimitate generationista.
„O Medeea a Giurgiului“
Tot astfel, interioritatea ultragiata, imposibilitatea comunicarii cu alteritatea ori agresiunea intimitatii amoroase nu au cum sa cunoasca autentice configurari poetice de vreme ce versurile Liviei Stefan par remixuri haotice, cvasi-demonstrative, din Elena Vladareanu si Miruna Vlada. Într-un loc (poemul „all the pretty little horsies“) universul întreg e asemanat cu un „ghetou nesfârsit al zilei si al noptii“ în care oamenii se identifica doar cu „scâncetul unui bebelus/ mâncat de sobolani într-un tomberon“. În alte texte, ritualul erotic cunoaste o visceralitate nu doar „déjà lu“, dar si complet stridenta în raport cu recuzita gestuala a actantilor: „în mine // traieste un barbat frumos si tânar/ cu tandrete îmi atinge cordul/ si delicat îmi ciuguleste ficatul/ în mine/ mâinile lui fierbinti/ îmi zdrobesc coastele/ cu infinita grija/ în mine/ facem dragoste/ si apoi ma împusca în cap“ („în mine“); „trezeste-te // dragostea mea/ am venit sa îmi smulg dintii lânga patul tau/ sa te veghez mai fidel decât moartea/ sa îti apas pe pleoape/ degetele mele vor vedea cu adevarat/ durerea“ („trezeste-te“). În loc sa decliseizeze si sa detabuizeze lirica erotica, executia post-coitum sau extractia dentara executata la capatâiul iubitului consfintesc doar o noua sablonizare, într-adevar pe urmele unor modele de data foarte recenta.
Originalitatea si, pâna la urma, reglarea estetica a „re.volver“-ului Liviei Stefan puteau fi dobândite doar printr-o mai fina cizelare a ciclului final, „poemele din giurgiu“. Aici, poeta propune o implicare sociala mai accentuata, construind o anti-egloga a provinciei cu un potential artistic înca insuficient valorificat. Giurgiul natal ajunge epicentrul apocalipsei, „orasul în care oamenii/ latra mai tare decât câinii“ („traiesc în giurgiu“), drumul spre casa fiind pavat cu „cadavre de câini/ si masini arse/ autostrada e un sicriu de lux/ pe care îl caram în spate pe rând // în noptile cu ceata si liniste/ de sub sosele razbate/ chiar si pâna la noi la etajul 7/ banchetul nesfârsit al celor zdrobiti/ clinchete de oase si fier ruginit“ („sub asfalt“). Pâna si evadarea din acest spatiu oprimant nu garanteaza salvarea deoarece ramâne de nesters amintirea locului în care, aparent, nu se întâmpla nimic, dar unde mastile comunitare ascund cinic traume si vidari interioare manifestate înca din perioada copilariei. Din nefericire, si aceasta secventa poetica contine reculuri artistice greu de trecut cu vederea, fie si în cazul unui debutant, mai ales ca ele sunt tributare apetentei pentru epatare cunoscute din ciclurile anterioare: de la rostirea alambicat-redundanta a angoasei („si am încercat sa nu ma mai gândesc/ la anul mortii/ pentru ca ma gândesc la el în fiecare zi/ pentru ca fiecare an e un an al mortii“), la înscenarea fals alegorica a violentei („iar daca mai sunt câini de murit/ spre mine vor veni toti/ si eu recitându-le în tihna/ ultimul lor poem/ si mângâindu-i pe fiecare în parte/ o sa le scot capusele/ si o sa le dau foc“), pâna la afirmarea bufa a dezabuzarii („ies afara/ cerul/ e un cur enorm/ sub care ma sufoc“).
Tocmai de aceea, caracterizarea vadit encomiastica pe care Felix Nicolau i-o dedica Liviei Stefan – „o Medeea a Giurgiului“ – ar trebui citita deocamdata doar într-o grila peiorativa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper