Domnul Andrea Andermann…

Un articol de COSTIN POPA

… este un nume important al TV-show-ului liric. În 1993 a avut geniala idee de a produce transmisia live worldwide a unui spectacol cu „Tosca“, direct din locurile unde Puccini a fixat actiunea si chiar la orele si zilele din iunie în care s-a petrecut. Ineditul demersului a atras si succesul a fost maxim. Sa vezi actul I chiar în biserica Sant’Andrea della Valle, actul secund la Palazzo Farnese si ultimul pe înaltimile castelului Sant’Angelo, cu perspectiva basilicii San Pietro, este de-a dreptul fascinant. De câte ori nu ne-am plimbat prin acele locuri din Roma, fredonând paginile pucciniene! Anderman si-a asigurat si un cast stelar, soprana Catherine Malfitano, tenorul Plácido Domingo, bas-baritonul Ruggero Raimondi. La pupitru, Zubin Mehta, care a condus Orchestra Simfonica Nationala RAI dintr-o a patra locatie, totul fiind captat si urmarit de cântareti prin zeci de microfoane si monitoare. O industrie formidabila. A meritat. În mod cert, veniturile au depasit cheltuielile, asa încât dl Andermann a prins curaj.
Numai ca nu i s-au mai oferit pe tava spatii si ore explicite ca în „Tosca“, asa încât a fost nevoit sa faca rabat. Au urmat, la interval de câtiva ani, transmisiile a doua opusuri verdiene, „Traviata“ de la Paris si din împrejurimi (2000), precum si „Rigoletto“ de la Mantova (2010). Priza la telespectatori si critici nu a mai fost aceeasi, mai ales din cauza prezentei unor cântareti necunoscuti sau a unora nepotriviti rolurilor. Ma refer la soprana debutanta Eteri Gvazava (o Violetta care n-a patruns în lumea buna a liricii), reputatul tenor José Cura (un Alfredo Germont cam tomnatic si prea… baritonal), soprana debutanta Julia Novikova (Gilda ramasa fara confirmari ulterioare), ambitiosul Plácido Domingo (tenor pe post de bariton în rolul Rigoletto), tânarul si promitatorul tenor Vittorio Grigolo (prea superficial pentru Ducele de Mantua), basul Ruggero Raimondi (cu umbrele apasatoare ale vârstei pe rolul Sparafucile)… Ce-i drept, în „Rigoletto“, nici regizorul Marco Bellocchio n-a reusit performanta naturalului, a asteptatei relationari filmice între personaje.
O fabula în direct
Si iata ca, la începutul verii, Andrea Andermann a recidivat si a produs la Torino „Cenusareasa“ de Rossini, sub genericul „o fabula în direct“. Cu subtitlu, potrivit sau nu, basmul popular al lui Charles Perrault, transpus genial în muzica de maestrul de la Pesaro pe libretul lui Jacopo Ferretti, a fost o alegere buna. Îndeosebi prin locatiile somptuoase, chiar daca au fost departate de rezidentele principalilor eroi. Ma gândesc ca Don Ramiro este principe de Salerno iar Don Magnifico, baron de Montefiascone, domenii aflate înspre sudul Italiei. Dar ce conteaza? Am admirat casa Cenusaresei (imaginata în Villa dei Laghi construita în 1860 la comanda regelui Vittorio Emanuele II), locurile în care si-a petrecut copilaria (Parco la Mandria, o padure din valea Padului, plina de cerbi, caprioare si mistreti), casa lui Don Magnifico (castelul La Venaria Reale, construit în barocul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea), am mers în Sala de bal din Micul Palat de vânatoare al familiei Stupinigi. La finalul ce consfinteste „Triumful bunatatii“ – cum îsi subtitreaza Rossini opera -, am fost plimbati prin salile eclectice de la Palazzo Reale (Galleria del Daniele, Sala della Colazione, Sala Ottagona, Sala dei Medaglioni, Sala da Ballo în care s-a reconstituit Sala tronului). O explozie a culorilor, stralucirii, decoratiunilor abundente, costumelor spectaculoase de epoca. Andrea Andermann, cu sprijinul regizorului Carlo Verdone si al autorului imaginii, Ennio Guarnieri, a reusit cadraje de vis, luxuriante si totodata poetice, printre care inspiratele inserturi de animatie (Annalisa Corsi si Maurizio Forestieri) au facut ca „fabula“ transmisa live sa pulseze atractiv.
Cenusareasa de gheata
Sigur ca pentru dl Andermann alegerea distributiei a fost esentiala si cautarile intense. Pe surse, s-a aflat ca pentru rolul titular au fost în vizor reputata americanca Joyce DiDonato (43 de ani), excelenta românca Roxana Constantinescu (31 de ani), ucraineanca nascuta la Taskent, Lena Belkina (24 de ani), juna Ketevan Kemoklidze, originara din Georgia… Toate, superbe. Pentru Don Ramiro, renumitul peruan Juan Diego Flórez (39 de ani), performerul român al agilitatilor acute Bogdan Mihai (30 de ani), uruguayanul Edgardo Rocha (29 de ani)… În rolul Don Magnifico, optiunea a mers catre celebrul Ruggero Raimondi (72 de ani). Si câti vor mai fi fost… Este evident ca Andermann a dorit sa se orienteze catre cei mai tineri, cel putin pentru cele doua personaje principale. A ales bine?
În rolul Angelina–Cenerentola a aparut pâna la urma Lena Belkina, mezzosoprana cu voce rotunda si stralucitoare, pentru care coloraturile marelui si dificilului Rondò final au fost floare la ureche, în conditiile unei stupefiante omogenitati de glas. Pacat ca totul s-a oprit aici. Tânara artista nu a patruns esentele belcantiste rossiniene si derularea discursului muzical a fost întrucâtva monotona, dupa cum lipsa de expresivitate a chipului Lenei a ramas pentru mine un mister care a coborât spuma scriiturii buffo cu multe trepte. O Cenusareasa de gheata. (Pentru ca veni vorba, nu pot sa uit inflexiunile si nuantele din cântul Roxanei Constantinescu în arietta „Una volta c’era un re“, ca si zâmbetul sarmant, într-un recent spectacol bucurestean.) Ar mai fi ceva. Se vede ca scoala de canto a Lenei Belkina provine din spatiul ex-sovietic. A beneficiat de o instruire solida care însa nu a îndepartat-o (înca) de pronuntia specific slava a unor vocale, fapt nepotrivit pentru intrarea într-un repertoriu international.
Tenorul Edgardo Rocha a fost Don Ramiro cu voce extinsa si mobila, cu look placut si fizionomie sagalnica, subtila. În rolul Don Magnifico, basul Carlo Lepore a cântat cu buna stiinta a stilului, mai ales fara îngrosarile pe care caracterul personajului le induce deseori. Multumitori au fost bas-baritonii Simone Alberghini (Dandini) si Lorenzo Regazzo (Alidoro); soprana Anna Kasyan (Clorinda) si mezzosoprana Annunziata Vespri (Tisbe) s-au înscris voit caricatural, poate chiar prea grotesc, în conceptul regizorului.
Dupa ce toate celelalte productii andermanniene fusesera dirijate „în abonament“ de faimosul Zubin Mehta, iata-l acum la pupitrul Orchestrei Simfonice Nationale RAI pe Gianluigi Gelmetti, corect în serviciul spectacolului televizat, dar câteodata rigid si putin preocupat de detalii.
Ce va urma? Poate „Otello“ în Cipru sau „Boris Godunov“ în Rusia si Polonia, poate „Lucia di Lammermoor“ în Scotia sau „Carmen“ la Sevilla, poate „Aida“ în Egipt sau „Don Carlos“ la Fontainebeau, El Escorial si manastirea San Jerónimo de Yuste. Poate… Câte titluri nu pot fi puse în pagina în „stil Andermann“! Cu conditia ca producatorul sa nu uite ca reality-show-ul de pe ecran trebuie sa fie sustinut de voci ideale, atât muzical cât si expresiv.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper