Doda mizerabilismului

Un articol de GEORGE NEAGOE

Constantin Acosmei, jucaria mortului, editia a IV-a, revazuta, Prefata de Daniel Cristea-Enache, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2012, 144 p.

 

Retiparirea „jucariei mortului“ era indispensabila. În ciuda slabei distribuiri, cartea crease deja un mit, la nici doua decenii de la aparitie (Iasi, Editura Pan, 1995). Necesitatea repunerii în circuit provine si dintr-un scrupul filologic. Daca urmarim precizarile de pe foile de titlu ale tuturor reeditarilor, observam niste inconsecvente: de la o republicare „revazuta si adaugita“ (2002) se ajunge la una fara indicatii, încheind cu cea actuala, numai „revazuta“. Înteleg ca revizia ar însemna fie modificarea unor versiuni, fie scoaterea din sumar a unor poezii. Nu insist asupra informatiilor bibliografice. Ele sunt prezente în culegerea îngrijita de CDPL. Ar fi util daca s-ar afla cineva care sa compare cele patru table de materii.
Artificii si poze
As risca putin sustinând ca în fiecare colt al tarii exista posibilitatea scoaterii unei scrieri de anvergura. Din pacate, astazi nu mai avem control asupra pietei de carte. Valoarea depinde, înainte de orice, de vizibilitatea tirajelor. În ciuda acestei debandade, „jucaria mortului“ s-a impus, macar la nivel zvonistic. Exclud posibilitatea ca poezia lui Acosmei sa se fi impus cu sprijinul vreunui critic. În schimb, sunt convins ca însusi autorul merita felicitari pentru modul cum a reusit sa devina cunoscut. A mizat pe sine, pe caracterul unic al versurilor sale în peisajul de dupa 1989. Scriitorul se numara printre acele personaje care, de la un punct încolo, orice ar face, ajung sa transpire tot poezie. Rezultatul imediat consta în dificultatea de a discerne între tehnica si stare, între forjare si traire nemediata. Bacovia, Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu, Cristian Popescu sunt cele mai la îndemâna exemple din spatiul românesc. Greu încadrabili, ei detin autoritate tocmai prin lejeritatea schimbarii etichetelor. Imposibil sa fie (sur)prinsi într-o formula, toti îndeamna în permanenta la noi exegeze.
Neîndoielnic, lecturile publice i-au adus lui Constantin Acosmei prilejul sa-si exerseze strategiile de seducere a publicului. Vocea lui pare întotdeauna stupefiata la auzul propriilor texte. Timiditatea (cautata) à la Emil Brumaru îi inhiba pe ascultatori. Poetul îsi domina auditoriul, lasând impresia ca prezenta pe scena îl timoreaza. Cuvintele ies blazate, fara sa anunte vreodata sfârsitul vreunei piese. De altfel, exista o concordanta între modalitatea de încadrarea a rândurilor pe pagina si rostirea lor. Marea parte a versurilor sunt încadrate de paranteze rotunde. Or, acest indiciu echivaleaza cu autominimalizarea.
Totusi, ne dam seama de poza întrebuintata de scriitor. El este un artizan, a carui virtuozitate se manifesta plenar în cele doua „Sonete“, cunoscute în jargonul cunoscatorilor drept „Sonetele în x“. Probabil, poetul a contribuit semnificativ la raspândirea acestei mistifictiuni. Dupa stiinta mea, nimeni nu a sesizat pâna acum ca poeziile siameze îi aduc un tribut lui Mallarmé. Francezul a inclus în volumul „Poésies“ (1899) varianta ultima, fara titlu, a „Sonnet allégorique de lui-même“. Lipsite de o denominatie (asa cum a procedat Ion Barbu cu strofele asezate pe prima pagina din „Joc secund“ s„Din ceas dedus…“t), cuplurile de catrene si de tertine semnate de Mallarmé au primit apelativul de „Sonet în x“.
Detinem suficiente argumente factologice pentru filiatia mentionata anterior. În primul rând, Constantin Acosmei a absolvit Facultatea de Literare a Universitatii „Al. I. Cuza“, specializarea româna-franceza. În al doilea rând, ne ajuta urmatorul citat (din „Sonet“, p. 9): „Ma întâmpina pe mal abrupt de Styx/ Cel ce învârte-al cerurilor ax:/ „Religia-i (citeaza El pe Marx/ Dintr-un manual de socialism prolix)“. Numele fluviului care facea trecerea înspre Hades preia forma întrebuintata de simbolistul din Hexagon. În plus, termenul se gaseste, la ambii, în strofa secunda. Mai mult, Acosmei recurge la aternanta grafica „yx/ ix“, asa cum procedeaza ilustrul lui precursor, dar în strofa întâi („onyx“/ „Phénix“). Dar detaliile scoase la iveala nu reduc performanta la o pastisa. As încadra efortul depus în categoria textualismului extrem de eficient si descurajant, alaturi de paginile lui Mircea Nedelciu din „DEX 305“, în care prozatorul propunea o replica la „Disparitia“ (Georges Perec), impunându-si sa scrie o naratiune continând cuvinte având ca initiala vocala „e“, suprimata din romanul omologului din Franta. Acosmei compune exclusiv rime încheiate în „x“, ceea ce nici macar maestrul nu reusise sau nu îsi dorise.
Depresii lenevite
Dupa demonstratia precedenta, îmi ramâne doar sa precizez ca, fara dubii, Acosmei detine o constiinta artistica elevata. Regia lui este atât de minutioasa si de cinica. În portiunile cele mai simple se ascund remake-uri dupa versuri celebre. De pilda, „viata trece – corecta –/ de pe o ciorna pe alta/ sunt gata sa ma înduiosez/ ma ascund cu teasta în carte“ („pentru nimic în lume“, p. 15) adapteaza începutul din „Briza marina“ a lui Mallarmé: „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres“. Biografia devine o digresiune a poeziei si viceversa. Lumea e o carte. Iar reciproca detine aceeasi valabilitate.
Versurile încearca sa compenseze niste lipsuri. Pretutindeni se resimte stringenta primirii unor semne. Realul se prezinta ca o serie de hieroglife, imposibil de descifrat din pricina oboselii vazului. Ca si alti demistificatori ahtiati dupa mitomania personala, Acosmei transfera în registrul derizoriu operatii intelectuale si afective. Mizerabilismul poeziei se contureaza din (auto)persiflare. Deoarece fiecare atitudine are semnificatie adamica. Iar scriitorul descopera prima data blestemul, nu înaltarea. Toate obiectele se rastoarna în literatura lui Acosmei. Dar toate refuza sa cada: „(cine stie ce viitor luminos se/ va putea citi în maruntaiele mele// de pe marginea santului cersetorul/ schilod îmi ureaza multa sanatate/ si împlinirea tuturor dorintelor// înca putin si voi avea privirea limpede – ca borsul de la azil)“ („sfârsitul anului“, p. 20).
Problema „jucariei mortului“ provine din registrul limitat de mijloace. Desi cartea contine cinci sectiuni – „Maledicat“, „Sic cogito“ (trimitere la opusculul de filozofie compus de B.P. Hasdeu), „Texte poetice“, „Relatari“ si „Ce s-a întâmplat“ – toate se axeaza pe aceeasi abordare. Caracterul monocord iese imediat la suprafata. Sintagme si imagini se reiau, functionând în calitate de conectori, de elemente care clarifica predilectia pentru unele situatii.
Din suita de poeme intitulate „taedium vitae“ (lat. „depresie“) se pot desprinde cliseele versurilor. Predispozitia maladiva cu sursa nedetectata, supararile pricinuite de evitarea decesului, rânjetul în barba, obsesia luminii, a iesirii din gaura de cârtita, spleen-ul incurabil, amoralismul, hachitele compun portretul acestui simbolist updatat: „(sunt chior de somn si ma uit la soare/ pot sa pariez ca nu voi muri/ anul acesta/ m-am trezit cu becul aprins/ am descuiat usa am iesit în ograda/ n-am avut chef sa ma spal pe ochi/ astept sa se întunece/ o viata lunga ma pândeste/ – un intestin încâlcit pe care trupul/ meu întreg nu poate sa-l înfunde –/ îmi amintesc cum zboara prin iarba/ o gaina fara cap)“ (p. 35).
Pasajul cu pasarea descapatânata e recognoscibil în „Relatarea unui copil“ (p. 94). Ca într-o secventa care marcheaza iesirea din timpul profan si intrarea într-un univers sacru de natura demonica, deprins de la Mircea Eliade via Cristian Popescu, Acosmei surprinde ruptura de planuri. Educatia socialista, buna cuviinta traditionala a satenilor, eresurile în puritatea copiilor si tabuurile impuse adultilor sunt contrazise de brusca transformare în calau impasibil. Desi greu de perceput la acest nivel, scena reprezinta maturizarea prin achizitionarea constiintei crimei: „Într-o zi veneam de la scoala, dadeam cu piciorul în pietrele de pe drum, fluierând refrenul unui cântec patriotic învatat cu câteva ore în urma. La o poarta deschisa statea o femeie, tinând în brate o gaina alba cu gâtul gol. Când am ajuns în dreptul ei am spus „Buna ziua!“ si femeia m-a întrebat daca stiu sa tai o gaina. Am dat din cap ca stiu, am prins gaina strâns între glezne, m-am aplecat (cu ghiozdanul în spate) si, tinându-i capul întins cu o mâna, i-am taiat gâtul cu cutitul. Apoi am dat drumul gainii fara cap sa se zvârcoleasca în sant, am sters cutitul plin de sânge pe iarba si l-am înapoiat“.
Disimularea indispozitiei pentru revelatii si domolirea exasperarii cu gesturi lenese, chiar oligofrene (introducerea degetului în gura, scarpinatul pe burta), ajung coordonatele cele mai interesante ale „jucariei mortului“. Se contureaza astfel nevoia de întoarcere la starea placentara. Reîntoarcerea la vârsta infantila coincide cu dorinta de a fi cocolosit. Însa, cu nesfârsitele ei simptome de insanitate, maturitatea distruge tandretea: (mi-am închis falcile cu mâna/ si mi-am vârât pe rând vârful limbii/ în toate sparturile din masele// atunci ai întins mâna si ai început/ sa îmi încâlcesti parul – apoi/ totul în jur s-a acoperit de matreata) („ars amandi“, p. 68).
Cartea lui Constantin Acosmei s-a afirmat datorita poetilor douamiisti, care au întrezarit în ea doda mizerabilismului. Ca orice relatie familiala, recuperata din nevoia de legitimare a unei traditii, întâlnim si în cazul „jucariei mortului“ o interpretare abuziva. Poezia aceasta este caracterizata de histrionism, nu de cersirea milei. De aici provine, probabil, si consistenta multora dintre versuri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper