Din stanga elitei

Un articol de C. STANESCU

Citesc sub semnatura unui venerabil istoric ca tinerii români care studiau în anii ’50 ai secolului trecut la Moscova, singura strainatate accesibila pe atunci, au ramas si dupa aceea, pentru toata viata, „cei mai devotati admiratori si slujitori ai URSS.“ Acesti studenti „moscoviti“, de pe malurile Dâmbovitei si Bahluiului nu s-au mai putut smulge  din sclavia sentimentului de „mândrie si entuziasm de a studia în orasul lui Lenin si Stalin“. Ei studiau nepasatori în tara lui Lenin si Stalin, în timp ce „zeci de mii de români zaceau sau erau torturati în închisorile si lagarele care împânzeau tara“. Abominabila, crima lor de a primi sa învete la Moscova ori Leningrad în loc sa boicoteze aceasta sansa rara îi face în ochii venerabilului istoric incompatibili cu calitatea de cetateni români: sunt oameni care si-au vândut tara, iar „adevarata lor patrie este URSS“! Rolul unora dintre acesti tradatori „se afla în istoria URSS. În istoria României s-au situat în rândul vânzatorilor de tara…“ Consideratiile venerabilului istoric confirma ca adesea cele mai mari prostii le spun oamenii toba de carte si foarte inteligenti: dar si foarte emotionati!, dupa observatia profunda a lui Nicolae Iorga. Ce-au a face lagarele si închisorile cu sansa unor tineri de a învata în tara cui spune venerabilul istoric dar si patria unor Tolstoi, Dostoievski, Puskin si Lermontov? Fractura logica impardonabila din aceasta judecata sumara se produce pe fondul fierbintelii emotionale anticomuniste a autorului ei. Am spus „judecata“? Gresesc, venerabilul istoric suspenda tocmai judecata, adica rationamentul, si sustine o mare prostie. Ce are a face „crima“ unor tineri de azi care merg sa studieze în Anglia sau America, tradând astfel universitatile românesti si, deci, tara, cu împrejurarile în care parintii si bunicii acestor studiosi mor cu zile într-o tara aflata sub coasa inanitiei endemice si a „compensatelor“ taiate de la buget? Aberatia de tip fundamentalist despre „tradarea“ patriei de catre cei care mergeau în anii ’50 si dupa aceea sa studieze la Moscova e totuna cu a spune ca nu-i patriotic sa înveti azi la Oxford sau Harvard: e patriotic sa înveti doar la Spiru Haret! În fine, s-a întâmplat ca un presedinte antipatic în ochii a vreo sapte milioane de români sa „tradeze“ medicina româneasca mergând sa se opereze la Viena: stupida, acuzatia s-a spart totusi în capul antipaticului, din nefericire, presedinte. Când vin de la bodega sau de pe sant – asemenea „judecati“ mai sunt de înteles si de tolerat. Ele exprima o emotie si un naduf popular la care se cade sa luam aminte. Când vin de la un venerabil istoric „judecatile“ acestea ce alatura silit doua situatii din planuri complet diferite, lipsite de contiguitate, sunt simple prostii, dar nu niste prostii curate, ci prostii nocive. Cum sa explicam faptul acestei fraude logice? Într-un singur fel: emitatorul se afla sub bombardamentul unui devastator, visceral sentiment anticomunist si al unei credinte oarbe ce sfârsesc prin a-i lua mintile. Iata un mare „tradator“ din acestia care si-a permis sa studieze si el în „anii negri“ nu la Moscova, dar la Leningrad, în fostul Sankt Petersburg. Nu doar ca a studiat în Rusia, învatând limba rusa, ci tradatorul acela a si scris, în semn de admiratie si recunostinta, o carte despre orasul rusesc în care a studiat. Cartea se cheama Romanele unui oras. Autor: profesorul si esteticianul Ion Ianosi, care a împlinit recent, cum spune el însusi, „o vârsta înspaimântatoare“. Om cu mintea întreaga si toata buna, scutita de febrele din cazul de mai sus, savantul nostru nu-si reprima unda de nostalgie pricinuita de amintirea îndepartatelor studii leningradene. E, între multe altele, primul doctor în filozofie din România acelui timp. Întrebat într-un dialog cu Mihaela Helmis („Contemporanul“, iulie 2012) de ce marea cultura rusa pare „o cultura respinsa“, Ion Ianosi, om ale carui replici la judecati stupide precum cele de mai înainte nu sunt articolase de gazeta, ci mari carti din care si venerabilii istorici pot învata câte ceva, spune urmatoarele: „Eu, fiind trimis la studii la Sankt Petersburg, fostul Leningrad, am învatat bine limba si acolo am întâlnit-o pe Janina care era traducatoare si vine din Bucuresti, venise – eu din Cluj si ea din Bucuresti – si ne-am casatorit si de atunci colaboram. Ea traduce din rusa, franceza, germana, iar eu scriu despre cultura rusa, germana si româna. În primul rând, am încercat sa ma ocup de cei doi mari clasici ai prozei ruse, Tolstoi si Dostoievski. Am scris trei volume, o monografie Tolstoi, o monografie Dostoievski si o carte despre relatia dintre ei doi, se cheama «Poveste cu doi necunoscuti»…; si am scris o istorie a Sankt Petersburgului… Aceste patru volume sunt principala mea contributie, plus multiple prefete, postfete, adnotari (…) Dupa ’89 s-a produs o confuzie între refuzul factorului politic si care s-a extins în timp, nu lung, si asupra culturii. Din fericire povestea asta s-a terminat“. Povestea asta, într-adevar, pare a se fi „terminat“, din fericire, mai ales pentru cei tineri. „Studentii mei, doctoranzii mei, masteranzii mei se intereseaza de cultura rusa, cunoscând sau necunoscând limba“. Într-o splendida marturisire de credinta în limba si cultura româna, acest savant poliglot dedicat câtorva culturi – maghiara, germana, rusa si româna – în care se simte ca acasa, în tot atâtea patrii spirituale spune: „eu sunt brasovean, acasa vorbeam maghiara si germana cu parintii si cu rudele, dupa aceea am fost la scoala româneasca apoi, nu multa vreme, am fost si la studii la Sankt Petersburg, unde am învatat rusa. Pe urma a trebuit sa ma decid pentru o limba. Decizia mea a intervenit firesc, pentru ca, revenind în Bucuresti – predând la Institutul de teatru si pe urma la Facultatea de filosofie, având o familie… sotia mea, care e bucuresteanca, deci, care e nativa românca si toate familiile din jur, dupa un an si ceva când am scris si în ungureste, m-am decis pentru limba româna. Cartile, toate, le-am scris în limba româna si, bineînteles, am încercat sa aprofundez cât mai bine aceasta limba care e limba învatata, nu e limba mea materna; limba mea materna e maghiara; a doua, cum ati spus, e germana. Dar, am învatat, sper, destul de bine ca sa ma pot exprima ca un scriitor, ca un publicist, ca un cercetator nativ român“. Toate aceste admirabile, cooperante „infidelitati“ fertile, menite a largi si îmbogati copios chiar spatiul culturii românesti compun personalitatea complexa si armonioasa a unui cercetator si savant dedicat patriei sale în orice limba s-ar exprima si orice cultura ar aborda cu multiplele sale specializari exemplare. Un savant de format rar, care, ce curios, îsi divulga cu naturalete si seninatate tipul de sensibilitate sociala, politica, civica si morala: „La noi e un paradox în cultura; toata lumea zice: da, domnule, avem nevoie de o stânga. Dar când apare cineva care se declara de stânga, el e mai degraba privit chiorâs, daca nu hulit. E cazul meu, care ma declar un om de stânga în sensul unei sensibilitati sociale. Eu provin din burghezie. Familia mea a fost burgheza, dar eu nu ader la excesul de individualism sau de egocentrism. Nici la ideea ca e bine ca eu sunt bogatas si restul nu ma intereseaza! Întâmplator nici nu sunt, pentru ca traiesc din câstigurile modice ale unui profesor si ale unui publicist, scriitor. Eu am o sensibilitate de stânga: esenta acestei sensibilitati este atentia marita pentru nedreptati în termenii unei dorinte de echitate si chiar de egalitate, care nu înseamna egalitarism si care nu înseamna ca nu recunosc diferentele, de pilda, de înzestrare dintre oameni. Problema cu elitele e ca ele nu ajung elite; problema e ca ele se declara de la început ca fiind elite. Nu îmi place treaba aceasta. Omul nu face parte din elita de la început; daca el reuseste pe parcursul muncii sale sa îsi demonstreze prezenta în cadrul unei elite, jos palaria! Niciodata nu am avut sentimentul acestei raportari aristocratice individualiste, egocentrice fata de cei care întâmplator nu au facut facultatea sau care nu au putut sa ajunga oameni de cultura. Cred într-o raportare, în orice caz, democratica, liberala în sensul secolului XIX, nu în sens de partid“. Aceasta personalitate a elitei culturale românesti, om cu „sensibilitate de stânga“, asa cum spune el însusi, nu doar ca nu ignora „sensibilitati“ diferite, dar le cauta si le gaseste întruchipate exemplar în individualitati cu „sensibilitate“ de dreapta. La baza acestei compatibilitati si compatibilizari a viziunilor aparent contrare sta o structurala cultura a dialogului intelectual.

Iar un dialog adevarat pus în serviciul aflarii (sau aproximarii) adevarului, nu poate fi mai fertil decât acela dintre pareri diferite sau contrare. Pentru ca ele sa poata fi auzite, „partile“ în dialog trebuie sa aiba urechea pregatita si mintea eliberata de prejudecata adevarurilor dinainte stiute. Ion Ianosi este un mare intelectual pregatit si capabil sa asculte, senin si comprehensiv, opinii contrare sensibilitatii sale sociale si politice si în stare sa convina asupra dreptatii „adversarului“ de idei. Împaciuitorist?! Mai degraba un conciliator dialectic, cu simtul acut al contradictiei inevitabile, inefabile si „metafizice“ pe care orice adevar o contine în laturile lui profunde. Cunoasterea diferentelor si a contrariilor ne apropie, nu ne desparte de lucruri si oameni. De aceea, cred, în planul înalt al culturii vii, conform viziunii sale, vai!, dialectice, dreapta si stânga nu sunt incompatibile, necum adversare: „Eu am scris carti despre oameni de dreapta. Cartea mea despre Noica e despre un om evident de dreapta, cu care ma aflam în corespondenta. El stia ca eu sunt de stânga, eu stiam ca el e de dreapta, dar asta nu m-a împiedicat sa scriu o carte despre el. Dinu Pillat, care mi-a descoperit cartea despre Dostoievski si a si scris despre asta a facut si închisoare, s-a apropiat de mine dupa închisoare; nu m-a suspectat în niciun fel de nimic, în conditiile în care am scris o carte despre Dostoievski, care i-a placut. El era un om limpede de dreapta. Cu Steinhardt am fost în relatii bune… Si pot sa mai dau multe asemenea exemple de reciproca toleranta. Ideea e sa fim reciproc toleranti; dar nu sa ne ascundem ideile, optiunile, sensibilitatile, care ar putea fi diverse si poate chiar adverse, dar nu în sensul adversitatii personale“. Ideea tolerantei, deseori invocata si rareori practicata, este punctul cardinal din alcatuirea umana a personalitatii lui Ion Ianosi. Nu i s-a raspuns pe masura, în fond, masura tolerantei din vechea idee a lui Kogalniceanu referitoare la judecarea cartii si nu a persoanei, si nici potrivit impartialitatii de tip maiorescian în numele adevarului si al valorii unei persoane, opere sau act cultural: liberale pâna la un individualism exacerbat, personalitatile elitei românesti nu stralucesc prin toleranta si respect fata de ideile diferite si adverse. Adesea, purtatorii ideilor adverse devin chiar adversari si inamici personali ireconciliabili: este optica straina mentalitatii si formatiei spirituale a lui Ion Ianosi. Ca exemplar de elita al culturii române, dar un exemplar „de stânga“, marturiseste profesorul cu aceeasi seninatate, „Eu sunt, de pilda, de mai multa vreme pus la colt pentru ca eu cred ca Marx a fost un gânditor important al secolului XIX… Eu cred ca el nu trebuie confundat cu Stalin sau cu Pol Pot, sau cu Ceausescu, sau cu cine credeti dumneavoastra…“. Dumneavoastra, domnule profesor, s-ar putea raspunde printr-o parafraza, „nu cunoasteti intelectualul român“! Ba, îl cunoaste bine si îl pretuieste mult, chiar si ori mai ales în dezacordurile cu acesta. În numele pretuirii si al tolerantei nu îngaduitoare ci respectuoase si pretuitoare, a scris bine, frumos si adânc despre personalitati si opere la ale caror idei nu adera sau nu adera în totalitate: le recunoaste valoarea cu remarcabila onestitate intelectuala demna de adevarata elita culturala. În numele aceleiasi tolerante în materie de idei si al pretuirii valorii indiferent din ce parte apare, a ajutat mult, ca sa nu spun ca s-a „batut“ – termen cazon si de grup închis ori, vulgar spus, de „gasca“: formatiuni (?) la care nu adera – pentru aparitia unor carti puse sub controlul cenzurii. Modestia nu-i ultima dintre trasaturile acestui mare carturar, caci, spune el fara sa-si aroge cu trufie laurii eroismului de dupa victorie, „În anii ’70-’80 am scris un numar foarte mare de referate de sustinere a unor carti, era un fel de întelegere tacita între, mai ales, Editura Cartea Româneasca si redactorul ei, subsemnatul, ca sa încerc sa alcatuiesc referate care sa ajute redactia sa treaca volumul respectiv prin cenzura. Noica si-a dat seama, bineînteles, si asa a început corespondenta dintre noi. Pe urma la grupul de la Paltinis, adica Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, la o seama de filosofi, Anton Dumitriu, la scriitori, Nicolae Breban…“. Simplu, nu? Multi stiu prea bine ce „simplu“ a fost, prea putini îsi mai aduc aminte. Personalitate a culturii române, profesorul Ion Ianosi ramâne, între multe alte laturi ale sale, un neobosit apostol al tolerantei reciproce si coexistentei pasnice si rodnice a contrariilor si contradictiilor ce dau relieful divers si armonios al unei culturi viabile. Într-o asemenea cultura conflictul de idei nu „ucide“ adversarul, iar argumentul nu-i întoarcerea spatelui si excomunicarea. Despre unii oameni, doborâti de neajunsurile vârstei si otraviti de veninul neîmplinirilor la nivelul aspiratiilor visate în îndepartata lor tinerete se spune ca, prin comportamentul urâcios si scrisul lor acrit, îmbatrânesc urât. Ion Ianosi este un mare carturar din stânga elitei si un profesor neclintit de cooperare si toleranta care îmbatrâneste din ce în ce mai frumos. Într-un imaginar Dictionar esential al modelelor culturii românesti, omul, actiunea si opera lui ocupa un loc proeminent.

Un comentariu pentru “Din stanga elitei”

  1. august 16, 2012 la 12:18 pm

    Foarte frumoasa evocare a unui mare carturar!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper