Destinul ultimei primaveri arabe

Un articol de DUMITRU RADU POPA

Ne punem tot mai stringent întrebarea: ce se va întâmpla dupa? Evident, dupa caderea regimului reprezentat de catre Bashar al-Assad. Ce vor deveni Siria si Orientul Mijlociu? Întrebarea asta este cum nu se poate mai potrivita mai ales acum, dupa ce atentatul reusit din Damasc a ucis dintr-odata pe ministrul de Interne, pe cel al apararii si pe seful securitatii nationale. Si, oricât de mult si-ar atribui insurgentii islamici meritul acestei lovituri, în chiar inima unuia dintre cele mai strict pazite sedii din Damasc, e limpede ca lucrul nu se putea petrece fara sprijin din interior. Cel putin cu participarea extraordinara a cuiva care avea acces la codurile secrete ale cercului intim al lui al-Assad. Dupa defectiunile în masa ale generalilor armatei siriene si oficialilor guvernamentali, recentul atentat confirma faptul ca dictatura siriana, care tine în pumnul ei de mai bine de 40 de ani tara, este minata din interior.
Fireste, rezultatul razboiului civil este înca incert, nedeterminat. Masacrul continua, chiar daca strategia dezinformarii practicata de guvern, dar si de alte parti implicate în conflict, nu ne da posibilitatea sa-i evaluam dimensiunile efective. Presedintele ar putea sa mai reziste pentru o vreme, poate nu chiar atât de scurta cum s-ar parea, asediat în palatul sau sau în cine stie ce buncar secret. Dar e limpede ca, în jurul lui, elita militara si oficialii guvernamentali, adevaratii manipulatori ai puterii, se gândesc tot mai mult la un scenariu care sa implice caderea lui al-Assad. Nu ar fi hazardat sa afirmam ca, pe plan militar, nici una din fortele angrenate în conflict nu poate sa obtina victoria. Singura, opozitia armata e greu de crezut ca ar putea sa prevaleze asupra uneia dintre cele mai bine organizate si echipate armate nationale. Nici macar cu substantialul ajutor al Arabiei Saudite si Qatarului, ba si al fortelor occidentale. În acelasi timp, nu se poate concepe nici o victorie a „gardei pretoriene“ a lui Bashar al-Assad, fara optiunea, care ar fi o adevarata nebunie, pentru apelul la armele chimice si la exterminarea în masa a populatiei.
În acest razboi dur, ca în multe alte razboaie civile, de altfel, armele folosesc mai mult pentru a mentine conflictul viu, dar nu si pentru a-l rezolva. Probabil ca, peste câtiva ani, mai multi sau mai putini, cei care vor scrie istoria conflictului sirian vor descoperi ca soarta i-a fost decisa nu atât de alte elemente, ci de eternul ban! Acel ban care a cam disparut din vistieriile regimului în vreme ce se aduna serios la Petromonarhii din Peninsula. Si asta nu numai ca sa-i înarmeze pe insurgenti sau armata siriana libera, dar mai cu seama ca sa-i „converteasca“ pe potentatii regimului de la Damasc la cauza celor revoltati. Potentati care vad, zi de zi, cum se casca golul în jurul liderului maxim si trebuie sa-si faca planuri serioase pentru salvarea propriilor piei! E limpede ca s-a ajuns la un asemenea masacru încât întoarcerea la starea de dinainte de conflict este imposibila. Drum fara de întoarcere! În acelasi timp, divizarea din cadrul rebelilor, la care se adauga defectiunile militare de vârf si ale oficialilor guvernamentali, sugereaza, pentru viitor, o lunga faza de instabilitate. Cum am vazut de curând si în alte parti ale Peninsulei Arabe, pentru o schimbare efectiva de regim nu ajunge doar demiterea dictatorului, sau mai bine zis a acelora care l-au folosit drept scut pentru apararea propriilor privilegii. Pretendentii la putere sunt acum destul de multi, uniti doar de ura pentru minoritatea alauita care se identifica cu Puterea si de aceea fata de bugrhezia financiara care îi era asociata. Daca va exista un învingator în „partida siriana“ care se joaca astazi, acesta nu va fi neaparat cel care l-a dat jos pe al-Assad, ci cel care va sti si va reusi mai bine sa-si domine, si eventual lichideze actualii aliati.
Aici este cazul sa largim oarecum cadrul de referinta, caci conflictul sirian e mult mai mult decât un razboi civil si implica atât interese regionale, cât si interese ale marilor puteri globale. În ceea ce priveste aspectul regional, în Siria se confrunta Arabia Saudita si Iranul. Cred ca e o afirmatie de bun-simt în a spune ca, oricine îi va urma la putere lui Bashir
al-Assad, va fi imposibil de manevrat de catre Teheran. Vazuta de Iran, înfrîngerea aliatului sirian, de altfel destul de ambiguu, ar însemna deja pierderea terenului catre Mediterana si slabirea serioasa a elementului de sprijin din Liban, Hezbollah. Cât despre dimensiunile mondiale ale conflictului, trebuie spus ca, atâta vreme cât „primaverile arabe“ priveau destabilizarea Africii de Nord sau a Sahelului, nu se remarca o implicatie si scindare de influente atât de mare. Dar când ne apropiem de Israel si de bogatiile energetice ale Golfului Persic, marile puteri intra deodata în alerta. Washingtonul ar vedea co ochi buni la Damasc un regim sunnit de nuanta democratica, care sa stopeze sperantele Iranului si, în acelasi timp, sa dea o garantie de stabilitate si echilibru în zona Isrealului. Dar… Obama nu vrea, desigur, sa se implice direct în conflictul sirian, cel putin pâna la alegerile prezidentiale din noiembrie. Moscova, cu tot cinismul, prefera masacrul infinit cu pretul de a nu-si pierde ultima baza în Orientul Mijlociu. Putin a înghitit cu noduri înfrângerea lui Geddhafi si caderea Libiei amice. De aceea nu vrea sa mai riste nimic si raspunde cu un veto clar, apasat, la orice încercare a Consiliului de Securitate ONU de a vota o rezolutie care sa permita interventia armata în Siria. Pentru el, schimbarea de regim suna ca o anatema, nu numai pentru ca ar pierde un important picior de pod în regiune, dar si fiindca, uitându-ne pe harta, nu suntem prea departe de Caucaz si tendinta schimbarilor ar putea, astfel, sa fie încurajata în propriul sau imperiu. Ca sa nu mai spunem ca jihadistii din Damasc ar putea, eventual, sa contamineze acea parte recalcitranta din Rusia musulmana care i-a dat lui Putin atâta bataie de cap în trecut. Beijingul împartaseste si el temerile Moscovei. La Natiunile Unite se misca mereu în umbra ei, lasându-l însa pe Putin sa ia toate deciziile fundamentale. E limpede ca nu vrea sa-si piarda interesele într-o regiune unde spera sa se extinda sub plan energetic si, în acelasi timp, nu vrea sa dea „acasa“ mesajul ca vântul schimbarilor poate sa triumfe…
Asadar, e foarte posibil ca regimul lui Bashar al-Assad sa aiba zilele numarate, dar nu este foarte limpede – dimpotriva, e greu de închipuit – ce  se va întâmpla când va fi timpul sa vorbim despre o noua Sirie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper