Despre rescriere

Un articol de MIHAI IOVANEL

În ultimii ani bantuie prin librariile occidentale moda clasicilor clonati conform codurilor unor genuri în voga. Victima cea mai notorie ramane deocamdata Jane Austen, ale carei romane au fost adaptate sub titluri precum „Mandrie si prejudecata… si zombi“ sau „Ratiune si simtire… si monstri marini“ – iar titlurile, hélas, nu fac decat sa descrie constiincios continuturile. Operatiunea continua: gazetele din Marea Britanie sau din Statele Unite anunta ca romanul „Northanger Abbey“ al aceleiasi Jane Austen va fi rescris ca roman politist de catre specialistul în domeniu Val McDermid. „Ea este un geniu, ceea ce eu nu sunt“, declara cu modestie McDermid, „dar sper ca n-o sa vin la întalnire cu mana goala“. De asemenea, „Mandrie si prejudecata“ va fi rescris si el pentru uzul fanelor trilogiei semnate de o anume E.L. James (compusa din „Cele 50 de vicii ale Domnului Grey“, „Cele mai întunecate vicii ale Domnului Grey“ si „Viciile descatusate ale Domnului Grey“; Editura Trei deja l-a tradus pe primul), trilogie care ocupa de luni bune primele trei locuri din topul de bestseleruri din „New York Times“.
Multi vad aici semne rele. Am o alta parere. Recenzand acum cativa ani „Mistifictiuni“, cartea lui Mircea Anghelescu despre hoax-urile pe care le-a cunoscut literatura romana, am enuntat în treacat urmatorul principiu: o literatura este cu atat mai valoroasa cu cat este mai falsificata. Or, spre deosebire de culturile franceza, engleza, italiana, germana s.a., în care abunda falsuri de toate mainile (de la „inedite“ de Rimbaud pana la jurnalele „autentice“ ale lui Mussolini), în Romania nu se agita nimeni nici macar sa tipareasca ineditele lui M. Eminescu aflate înca, foarte probabil, printre manuscrise – caci o editie cu adevarat completa si definitiva deocamdata nu avem. (Desigur, „valoarea“ la care ma refeream era în primul rand una de piata; sa acceptam ca exista o astfel de corelatie, spre oroarea autonomistilor modernisti.)
Principiul tocmai enuntat s-ar putea aplica foarte bine si cazurilor rescrierii – ea însasi o forma de „mistificare“. Faptul ca romanele lui Jane Austen au fost „masacrate“ de atatea ori le demonstreaza valoarea.

Ma gandesc, nu fara melancolie, ce minunat roman cu zombies ar iesi din „Rascoala“ daca vreun scriitor roman contemporan ar crede catusi de putin ca romanul lui Rebreanu înca mai poate. Cu atat mai mult cu cat subiectul (sangeroasele evenimente din 1907) se asorteaza perfect cu genul zombie – dar si, fireste, cu vampirii, dovada ca doua nuvele romanesti clasice („Domnisoara Christina“ de Mircea Eliade si „Aranca, stima lacurilor“ de Cezar Petrescu) au legaturi… de sange cu 1907. Daca ar mai fi trait azi, sunt convins ca Edgar Papu ar fi observat ca „Rascoala“ anticipeaza voga mondiala a cartilor cu zombi; cu subtilitatea-i recunoscuta, ar fi gasit temeinice argumente în pasaje precum acela în care Petre Petre o poseda pe Nadina: „Zbatandu-se necontenit, corpul ei aluneca usor în jos pana ce gura taranului ajunse sa se scufunde între sanii ei mici si rotunzi. Buzele lui însetate se oprira deasupra unuia, mozolindu-l patimas cateva clipe si, în sfarsit, dintii muscara ca într-o piersica parguita“.
…Dar multe alte carti s-ar preta rescrierilor. Un alt roman despre 1907 este „Descult“ de Zaharia Stancu. Alexandru Ecovoiu ar putea readuce cu succes în actualitate acest volum uitat; operatiunea de rescriere ar fi usurata de faptul ca atat Stancu Zaharia cat si Ecovoiu Alexandru sunt incapabili structural sa gandeasca fraze mai lungi de trei cuvinte. Deci „Descult“ avea tarani flamanzi si zdrentarosi. Simtiti, nu, ce lipseste din ecuatia succesului? Exact: niste naratori necreditabili, ceva metatext si o conspiratie mondiala – tocmai specialitatile lui Ecovoiu.
Un douamiist – Ionut Chiva? – ar putea relua „Delirul“ lui Marin Preda, pornind de la scena masturbarii colective din redactia ziarului – de fapt, retinand din roman doar aceasta scena si oferind, pe acest solid suport alegoric, o meditatie asupra istoriei zbuciumate a romanilor în anii ’30-’40 ai secolului trecut, dar si, desigur, numeroase scene foarte grafice.
Si înca. Titlul lui Daniel Banulescu, „Te pup în fund, Conducator iubit!“, si-ar gasi locul pe coperta memoriilor politice ale lui Traian Ungureanu. „Luceafarul“ lui Eminescu si-ar întalni în sfarsit adevaratii cititori daca plicticoasa varianta originala ar fi recroita ca soft porn cu voyeuri finalizat printr-un gangbang interrasial în timpul caruia toata lumea ajunge sa vada stele verzi. Povestirea „Fefeleaga“ ar fi pusa într-o lumina pe care neîndemanatecul Agarbiceanu nu s-a priceput sa i-o dea daca ar fi rescris ca roman sportiv, culminand printr-o cursa castigata de calul Bator spre bunastarea Fefeleagai, care a pariat din timp pe el. Din Sadoveanu, însa, cu tot regretul, nu se mai poate alege nimic, desi ma încapatanez sa cred ca Sadoveanu însusi, odata clonat, ar face o figura frumoasa ca moderator la „Cireasa de pe tort“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper