Caragiale, contemporanul lor

Un articol de GEORGE NEAGOE

Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale, editia a II-a, revazuta si adaugita, Iasi, Editura Polirom, 2012, 240 p.

Primul lucru demn de semnalat în cazul „Filozofiei lui Caragiale“ consta în seriozitatea abordarii. Trasatura iese la iveala din detaliul ca nu avem în fata o reeditare obisnuita, ci una „revazuta si adaugita“. În ciuda subiectului, asistam la o lectie de filologie. Corijari, îndreptari si completari considerate necesare îsi fac locul pentru a consolida o lucrare exhaustiva. Trebuie spus ca demersul nu însumeaza o colectie de articole. Rezultatul reprezinta o monografie tematica, bazata exclusiv pe cercetare. Textele si contextele sunt fixate cu precizie. Analizele detaliate ale scrierilor si discutarea ampla si adecvata a diverselor mutatii politice, sociale si economice încadreaza cartea într-o serie de anvergura a caragialeologiei de dupa 1965.
Pe de o parte, prin raportarea la vremurile în care a scris Caragiale (principii canonice, idei asupra dezvoltarii societatii, literatura romantioasa, dominatia ziarului asupra vietii publice), Marta Petreu se apropie de Al. Calinescu, Florin Manolescu si Alexandru George. Pe de alta parte, prin acuratetea observatiilor realizate la densitatea si greutatea covârsitoare a virgulei, autoarea se situeaza în linia lui Nicolae Bârna, Constantin Hârlav si Stancu Ilin, îngrijitorii editiei academice în 4 volume.
La firul ierbii
Marta Petreu nu face eseistica. Peste 90% din citate sunt însotite de indicarea surselor. Doar epistolele si memorialistica mai scapa acestei minutiozitati. În plus, culegerea contine un indice de nume, indispensabil pentru facilitarea lecturii. Mai mult, problematica aleasa apare dezbatuta din doua unghiuri. Unul, curat întemeiat pe proprietatea termenilor, tine de cultura filozofica a celui mai important prozator român. Cercetatoarea nu ezita sa-l numeasca în câteva rânduri geniu, ridicându-l astfel la anvergura lui Eminescu: „El, Caragiale, a muncit. Însa avea si scânteiuta aceea, din nastere“ (p. 222). Si poetul trudea. Amândoi se situau sub deviza stilizarii.
Celalalt unghi al dezbaterii vizeaza întelegerea manierei scriitorului de „a filozofa“. Pare întrucâtva un paradox a-l percepe ca atare. Termenul s-a depreciat tocmai din pricina lui Caragiale, care l-a bagatelizat, echivalându-l cu necrutatorul „moft“. Desi greu de acceptat, faptul ca un creator antiromantic prin excelenta a avut o teorie despre univers, cunoastere si om nu poate fi tagaduit. Marta Petreu trateaza chestiunea cu atentie, refuzând sa accepte prejudecata ca nenea Iancu avea pregatire deficitara. În acest sens, este mentionata din nou paralela cu poetul junimist. De aceasta data, ca factor în educarea celui mai laudaros autodidact dintre scriitorii români: „O alta sursa a monadologiei caragialiana ar putea fi una apropiata si familiara: Eminescu. Mai exact, începutul «novelei» «Sarmanul Dionis» (nuvela publicata în «Convorbiri literare» între decembrie 1872 si ianuarie 1873), unde exista principalele elemente si imagini cu care a operat Caragiale: «lumea» (iar nu sufletul, ca la dramaturg) «redusa la un bob de roua», imaginea cerului care se reflecta în «imaginea unui bob de roua», ideea ca exista raporturi constante între lucruri, numite de poet «proportiuni», si ca omul cunoaste si pricepe pe baza acestor constante, apoi ideea ca sufletul omenesc este launtric infinit“ (p. 117).
Citatul precedent devine revelator pentru a remarca, întâi, meritul universitarei clujene în a demonstra setea caragialiana de a cunoaste. Apoi, în a demonta strategia falsei modestii a prozatorului, pe care avem dovezi solide sa o încadram în retorica „pisichera“, mentionata de Mircea Iorgulescu în „Marea trancaneala: eseu despre lumea lui Caragiale“. Si nu în ultimul rând, în a ne lamuri în legatura cu modul Martei Petreu de a investiga teritoriul. Argumentele sunt selectate în urma confruntarii la firul ierbii. Dintr-o masa aparent uniforma, rasar smocurile necesare validarii teoriilor. Consecintele ajung exemplare. Dramaturgul avea o cultura generala solida, deprinsa din carti de popularizare si din colportari, însa tintea spre o viziune enciclopedica, de origine umanist italiana. Reflectiile si scenariile propuse de Marta Petreu ar închide total unele controverse, daca ar fi scoase la iveala informatiile bibliografice indispensabile, asa cum se întâmpla în semnalarea principalului instrument de informare întrebuintat de comediograf: „Am sugerat deja de unde avea Caragiale o parte din informatiile sale filozofice: pe multe le avea din «Larousse»“ (p. 20).
Deocamdata, ne multumim cu eliminarea imaginii unui Caragiale plebeu. Ceea ce înseamna o performanta consistenta, întemeiata pe sondarea unui grupaj de texte din genuri distincte – articole de atitudine, reportaje, tablete sau recenzii –, în ultima categorie intrând una referitoare la drama „Apus de soare“, cu resorturi de nebanuit: „Acest detaliu poate fi un indiciu ca scriitorul, preparându-se sa comenteze piesa lui Delavrancea, s-a documentat dintr-un tratat sau dintr-un dictionar pe tema Renasterii; trebuie sa fi fost un text de buna calitate, destul de amplu si de detaliat încât sa cuprinda si referinte la filosofia renascentista, inclusiv celebra descriptie cusaniana a formei lumii. Chiar daca nu-i putem identifica sursa, putem sa presupunem ca adevaratul Caragiale se dovedeste a fi fost mai citit decât ne persuadeaza legenda, comuna si triviala, a unui Caragiale de berarie“ (p. 127).
Forme fara fond
Neîndoielnic, toti suntem autodidacti pâna la un punct sau de la o anumita limita încolo. Sa nu ne asteptam ca Maiorescu sa fi ramas cu instructia dobândita pâna la 21 de ani, când a obtinut licenta în drept. Ar fi trist. Nevoia de a învata nu este perisabila. Ne reamintim pozitia lui G. Calinescu într-o cronica a mizantropului, intitulata „Tot mai înveti, maica?“. Dar probabil persista în spatiul românesc mitul scriitorului mânat de talent, care ajunge la rezultate exceptionale fara sa-si dea seama. Or, în ceea ce-l priveste pe Caragiale, numai o constiinta cultivata, cu forta de a discerne realitatea ca orice act de comunicare se alcatuieste dintr-o însiruire de clisee, lipsite de valoare afectiva, putea sa parodieze atât stilurile functionale, încremenite, cât si propriile modalitati de compozitie. A ilustrat acest lucru Constantin Hârlav, cu aplicare la binomul „O faclie de Paste“ – „Noaptea Învierii“,  în studiul „Reteta practica…“ (1975, adaugit în 1991), inclus în volumul „Caragiale si iar Caragiale“ (2011).
Inteligentei filologice a scriitorului, Marta Petreu are îndreptatirea sa-i adauge sârguinta în selectarea situatiilor de utilizare eronata a logicii. Exemplele oferite se bucura de citiri minutioase, cu lupa. Predicatele, premisele, sensurile proprii sunt supuse radiografiei. Explicatiile vin sa sustina necesitatea aplicarii unei metodologii care sa îmbunatateasca perspectiva exclusiv lingvistica: „O mare parte din comicul de limbaj provine din sofismele lingvistice, iar conduita personajelor, alimentata, ca dintr-o pânza freatica, din nivelul subteran al gândirii lor paralogice, produce un efect comic irezistibil; un comic care poate fi diagnosticat în chiar mecanismele sale generatoare, cu conditia unei grile logice de lucru“ (p. 95). Marta Petreu indica modalitatile de combinare a ingredientelor, recurgând la close reading! Exegezele se încheie odata cu asezarea tuturor pieselor pe masa. Cu toate ca procedeele-standard implicate nu variaza, ramâne totusi puterea de a scorni noi conditii de practicare a paralogismelor.
Ceea ce Mircea Iorgulescu a catalogat drept „marea trancaneala“ (verbiaj, harababura), provocata de absenta unei alte activitati de pierdere a timpului si caracterizata de absenta unui cod compatibil între partenerii de conversatie, se transforma, în „Filosofia lui Caragiale“, în vocatie: „Si putem sa ne întrebam daca o asemenea trasatura nu este o constanta a speciei umane; în acest fel, viabilitatea operei lui Caragiale s-ar putea explica si prin faptul ca, asemenea «Dialogurilor» platoniciene, «Momentele» surprind si fixeaza în forme memorabile aceasta constanta, aceasta invarianta ontica a omului – practicarea eristicii“ (p. 81). O nuantare se impune. Vocatia îi apartine prozatorului si naratorului delegat, care totdeauna îsi pastreaza distanta lingvistica si logica fata de personaje, care, lipsite de constiinta ridicolului, nu fac decât sa pretinda ca transmit mesaje importante.
O ultima coordonata remarcabila în volumul Martei Petreu tine de conceperea unor studii culturale/ mentalitare, pornind de la ideea generoasa ca în ambianta „Junimii“ s-a cristalizat gândirea politica a dramaturgului. S-a insistat destul de putin asupra relatiei între ideologia conservatoare si literatura marilor clasici. Într-una dintre sectiunile suplimentare, cercetatoarea afirma fara sa pregete: „În critica formelor fara fond, Caragiale este mai drastic decât Maiorescu, el diagnosticând în lumea româneasca anormalitatea maxima, si anume o inversare a functiilor fondului si formelor: statul a devenit «fond», iar societatea «forma»“ (p. 152).
Tonul transant denota intentia de a instaura o preconceptie. S-ar putea ca Marta Petreu sa fie contrazisa. Dar eventualul cutezator trebuie sa parcurga toate textele analizate de autoare si alte câteva pe deasupra. „Filosofia lui Caragiale“ este o carte care, desi ar suscita controverse, impune respect.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper