„Cand te lasa inima sa visezi“

Un articol de STEFAN BAGHIU

Radu Vancu, Franghia înflorita, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2012, 80 p.

 

Radu Vancu pare sa spuna permanent ca, desi linistea poate fi gasita categoric în lucrurile normale, exista câteva momente în viata cu impact pe termen lung. Pentru ca, de fapt, Vancu nu se desparte deloc de poezia mizerabilista si neoexpresionista si nici de „plutonul douamiist“ (cum pretinde Alexandru Musina pe coperta a patra), melancolia generala (sau „terorismul“,  cum o numeste aforistic volumul „Frânghia înflorita“) este suportul sentimental pe care se asaza, deloc discret, atacul de panica. Nu numai o poezie a celor mai traumatizante REM-uri, dar o marturisire disperata a „socului post-terapeutic“ devine poezia lui Radu Vancu în momentele de aparenta liniste spirituala.
„Generatia e greu de prins într-un portret. As îndrazni, totusi, sa spun ca mai vizibile sînt patru scoli poetice: cea neoexpresionista sadea, cu Claudiu Komartin si Dan Coman pe post de gonfalonieri; cea a anarhistilor de toate nuantele, descinsa parca direct din Civil Disobedience a lui Thoreau, în care papii fracturismului, Marius Ianus si Dumitru Crudu, stau alaturi de minunati adepti punk, precum Ruxandra Novac, sau grunge, precum Stefan Manasia; cea a calofililor, unde as prenumara pe estetii de la Bistrita, Florin Partene si Marin Malaicu-Hondrari, si pe Cosmin Perta; în fine, cea biografista, în care T.S. Khasis si V. Leac acopera registrul hard, iar Teodor Duna pe cel soft, si din care Dan Sociu tocmai si-a dat demisia. Critici literari în care am încredere mi-au spus ca sînt biografist. Deci, cam pe acolo m-as încadra si eu, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista.“ (Radu Vancu în „Observatorul cultural“). Doar ca nu numai ultimul volum îl traduce pe poet ca pe unul din reprezentantii greu de încadrat ai ultimei generatii poetice (daca nu douamiiste, construite de douamiisti), ci mai ales polifonia poetica dovedita de-a lungul tinpului. Astfel, desi biografismul constituie categoric main-stream-ul ideatic, din peisaj nu lipsesc formulele neoexpresioniste (sau – de ce nu? – de un expresionism transmutat vremurilor), calofilia „new-born“ (unde diminutivele sunt ustensile preferate) si influentele textualiste majore. Nu numai ca volumul capata adesea aspectul unei constructii eseistice sapientiale („Aici, unde ne traim toti cumplita speranta de viata, nu-i de fapt nimeni. Cei mai vii nu stiu nimic despre viata. Cei mai frumosi n-au vazut frumusetea. Cei mai nefericiti nu stiu ce-i nefericirea. Inima bate cu fanatismul cu care vrabiuta continua sa zboare minute bune dupa ce aripile i s-au aprins din senin.“), dar voiajul autoreflexiv este o conditie permanenta a echilibrului între metafizica (sau transcendental?) si realitatea palpabila, coordonând mereu un fel de „small world experiment“ în interiorul familiei (Stanley Milgram). Astfel, laitmotivul general al poemelor („ce-ti spune unul dintre mortii tai / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morti, / când te lasa inima sa-l visezi:“) este de fapt un exercitiu închipuit de a transcende lumea spirituala în cautarea raspunsurilor. De fiecare data rolul „mortului celui mai iubit“ este preluat de tatal sinucigas care ofera detalii despre viata de apoi prin invadarea visului: „dragule, aici, în lumea noastra / fara întristare, inima e o crima“, „da, aici e o lume de vis / o reclama la destinatia de vacanta ideala / atât de kitsch ca îti taie picioarele“, „pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconita trista“.
Spectacolul pregatit de Radu Vancu este de fapt o sinteza a paisprezece ani de „tortura“ onirica spasmodica. Deseori trezirea din somn este una violenta, lânga femeia iubita care încearca sa înteleaga traumele REM-ului brutalizat („Ce ai visat? Mi se pare ca vorbeai în somn“). Totul se transforma într-un „waking life“ linklaterian, iar diferenta între vis si realitate este fie categorica, fie lipseste cu desavârsire. Haituit mereu de amintirea tatalui sinucigas, dar reumanizat mereu, în contrabalansare perfecta, de acelasi Sebastian de „doi ani si sapte luni, câtia are acum“, protagonistul „Frânghiei înflorite“ ramâne un personaj pierdut (înca) între a suporta trauma pierderii si a-si regenera suportul afectiv („în ochisori i se citea limpede, ca un fel de subtitrare la plâns, întrebarea: «ce e durerea si de ce o lasi sa ma doara?»“).
Nu stiu însa care poate fi rostul (în afara de acela al scindarii volumului) momentelor de discurs încarcat cu referinte literare. Amintirile legate de Mircea Ivanescu, explicarea selectiei poemelor din volumele trecute facuta fara poeticitate (nu ca ar fi posibil altfel) chiar în interiorul discutiei poetice si referirile la Novalis, Vargas Llosa, Thomas Mann creeaza senzatia unei dihotomii nenecesare, evident intentionale, însa fara efecte prea puternice: „Poezia e, cum spuneam, imperialista. Nu exista teritorii pe care sa nu le considere apropriabile, anexabile“, „Nici eventualele mele ambitii nu-s prea mari. N-am altele în afara de aceea de poet domestic, poet de familie.s…t Poezia e arta de familie“. Singurul efect posibil ramâne eventuala culegere a datelor si reasamblarea lor pentru a obtine o imagine cât mai apropiata de realul mental intern, un exercitiu de factura tratatelor de „extragere“ fortata a memoriilor subconstiente, marca C.G. Jung. Radu Vancu alege aici o cale destul de anevoioasa, unde, altfel, poezia sa ar putea însemna, daca nu una din cele mai „originale si proteice ale generatiei sale“ (Alex Goldis), una din cele mai sincere. Pentru ca, desi tehnica literara trece permanent din registre cartaresciene („când râdeai, aerul se umplea de fluturi. / Când taceai, era o întindere uriasa de zapezi / pe care oameni agili târau foci însângerate“) în „ecleziastice“ bolnaviciose („Dumnezeu îsi face vizita printre sicrie / cum îsi face doctorul vizita prin saloane“), tematica ajunge pâna la a testa concomitent macabrul si delicatetea  unei estetici – dupa cum am spus – „new-born“, cu Nurofen pentru copii si Walt Disney („ când Sebastian vorbeste într-un târziu prin somn / prin camera se raspândeste în valuri fosnitoare / o mireasma puternica de trandafiri.“).
Volumul lui Radu Vancu poate fi receptat în mai multe feluri. Fanaticii pseudo-revolutiei textualiste vor fi entuziasmati de insertiile de autoreferentialitate (desi, simpla alternare a fiecarui poem cu un astfel de moment nu impune neaparat includerea acestora în discursul poetic, ci poate, cel mult, perceperea lor ca anexe biografice – repet, deloc necesare poeziei „breathless“), însa punctele forte ale lui Vancu sunt de fapt celelalte, „elegiile“ terifiante ale mortului („dragule, mi-e rusine sa intru în visul maica-tii, / mi-o aduc aminte cum tremura / pe scaunul din bucatarie / când eu zaceam în bratele tale / în camera mica, cu rafia pe gât / si cu zâmbetul ala tâmp pe fata“) care urmeaza laitmotivului indispensabil si revenirea la o realitate consolatoare.
Brutalul, macabrul, traumaticul, dar în acelasi timp si delicatetea, inocenta si fanatismul familial, toate se întâlnesc în „melting pot“-ul „Frânghiei înflorite“ careia, desi personal nu îi pot atribui meritul de a concretiza maturitatea poetica totala a lui Radu Vancu (din moment ce experimenteaza înca amalgamul de tehnici si ipostaze usor întârziate si, pe deasupra, tradeaza nesiguranta prin câteva lamentari auctoriale), suntem datori sa îi recunoastem caracterul simptomatic pentru transmutarile sentimentale brutale si regasirea linistii vitale. Vancu ramâne astfel unul din poetii de marca ai ultimelor generatii poetice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper