Bolintineanu si misterele poeziei

Un articol de TEODORA DUMITRU

Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu – ganduri despre natura poeziei, prefata de Mihai Zamfir, Bucuresti, Editura Spandugino, 2010

 

Acum doi ani, profesorul Mihai Dinu, poetician specializat in versificatie („Ritm si rima in poezia romaneasca“, „E usor a scrie versuri…“) si autor preocupat de aspecte dintre cele mai provocatoare ale fenomenului literar si artistic (vezi originala „Chronosophia“, 2001), a publicat un volum intrigant din mai multe motive: sub o falsa identitate monografica, „Un alt Bolintineanu“ dezvaluie de fapt un alt Mihai Dinu, si nu in felul in care orice volum nou ofera o fateta
inedita a autorului sau, ci la modul tehnic, obiectiv: un Mihai Dinu poet, un Mihai Dinu traducator, un Mihai Dinu teoretician al poeziei. Iar modul in care coabiteaza si se submineaza voluntar sau nu aceste ipostaze creeaza tensiuni dintre cele mai neexperimentate in critica si teoria literara romaneasca.
„Un alt Bolintineanu“ gaseste, altfel spus, spatiu atat pentru un studiu generalist si eclectic privind „natura“ poeziei (viziunile sintetice asupra poeziei fiind destul de rare in peisajul romanesc: de la „Sistematica poeziei“ de Eugen Negrici si „Despre poezie“ a lui Manolescu – abia un Marin Mincu, un Gheorghe Craciun sau un Alexandru Musina au inregistrat vederi de ansamblu asupra fenomenului poetic, in rest – perspective monografice asupra unui autor sau a unei generatii), cat si pentru mobilarea unui segment mai restrans, de acuta relevanta filologica: dublarea traducerii in franceza a poeziilor „Florilor Bosforului“ de Bolintineanu de o retroversiune.
Datele problemei sunt urmatoarele: urmand cutuma pasoptista a penetrarii spatiului francofon, Bolintineanu si-a tradus in franceza volumul „Florile Bosforului“ (in colaborare cu Henri Cantel, dupa o tentativa esuata de colaborare cu insusi Lamartine). Pe baza acestei variante franceze – purtand titlul „Brises d’Orient“ –, Mihai Dinu executa o retroversiune (traducere in romana, limba de origine) fara a consulta, dupa propriile afirmatii, varianta originala. La ce bun insa aceasta operatie de reconstituire, de care, pragmatic vorbind, istoria literara nu are nevoie, caci ambele variante, si traducerea, si originalul – ambele cu semnatura poetului pasoptist – sunt la dispozitia cercetatorilor? Exista oare un Poe retradus in engleza dupa versiunea franceza a lui Baudelaire sau un „Ulise“ al lui Joyce retradus in engleza dupa varianta franceza, operata chiar cu colaborarea autorului? In orice caz, demersul cercetatorului roman isi pastreaza originalitatea, lantul original-traducere-retroversiune fiind complicat cu o noua traducere in franceza a unui poem obtinut prin retroversiune, cu concursul lui Paul Miclau, traducere secondata de o noua retroversiune semnata tot Mihai Dinu.
Miza intregului demers este identificarea gradului de rezistenta a „esentei“ poeticului supus unor acte succesive de traducere si retroversiune, adica de atac asupra „formei“ poetice – concluziile obtinute gratie acestui inedit experiment („recodificarea“ poeziei lui Bolintineanu) servind drept baza de inductie pentru eventuale generalizari privind statutul si specificitatea mai larga a poeziei. Sau, cu vorbele cercetatorului: in urma acestui proces, „ar trebui sa ne fie mai usor sa intelegem ce tine de esenta fenomenului poetic si ce de aluviunile istorice supraadaugate“.
Unicitatea demersului sta tocmai in convingerea depistarii stiintific-obiective a unei substante/ „naturi“ lirice de asemenea obiective, transportabile ad infinitum dintr-o limba in altele si/ sau dintr-o limba in alta si retur. Desigur, e vorba aici de o obiectivitate pana la urma contestabila, caci instantele reconvertirii discursului poetic (traducator-autor al retroversiunii-alt traducator-alta retroversiune), chiar in ipoteza disocierii lor identitare si profesionale, in ideea necontaminarii demersurilor, sunt totusi instante subiective, cu enciclopedii atinse de relatia cu un anumit spatiu-timp. Chiar sub aceste rezerve, experimentul ramane totusi spectaculos – un specimen „decadent“ al cercetarii literare romanesti, care trece de complexul acoperirii spatiilor albe si indrazneste suprapuneri de niveluri in regim exclusiv virtual, lucrand cu cobai inexistenti in natura.
Iar „natura“ poeziei lui Bolintineanu n-a fost, se pare, prea darnica cu progenitura sa, inferioara in buna parte variantelor din retroversiunea semnata de Mihai Dinu si chiar din traducerea franceza. Iata un exemplu: (varianta Dinu) „Suflarea racoroasa a serii-atinge-n zboru-i/ Albastrul luciu-al marii. Netulburat, Bosforu-i/ O cale de lumina sub vraja blandei luni/ Ce si-a intins pe valuri prisosul de minuni“. Originalul romanesc („Aurele line trec cu rasfatare,/ Inflorind surfata latului Bosfor/ Si formand o cale-n mozaici bizare,/ Care-ncanta ochii cu lumina lor“) si versiunea franceza („Les souffles frais du soir effleurant la surface/ Des calmes flots d’azur du Bosphore de Trace,/ Forment un long chemin lumineux et charmant/ Que la lune a blanchi de son enchantement“) sunt net defavorizate de prezenta retroversiunii (incununate aici cu un enjambament de care nici versiunea franceza nu se bucura).
Spectacolul nemijlocit al retroversiunii in oglinda cu originalul si cu traducerea franceza e insa amanat de un intins studiu introductiv care motiveaza actul retroversiunii si comenteaza beneficiile lui in decelarea „naturii poeziei“.
Consecinta obiectiva a lantului traducere-retroversiune – conservarea fie si imperfecta a unor constante poetice – il face pe autor optimist, caci atesta permanenta unei asa-numite entitati lirice transverbale. Lovinescu ar fi transat problema in sens opus: la sfarsit, ramane proza, respectiv zatul unui discurs din care poezia s-a evaporat. Ceea ce pentru criticul interbelic era o pricina de pesimism (nepermanenta valorilor estetice), pentru poeticianul nostru e o sursa de optimism: poezia nu se distruge prin traducere (sau se pierde intr-o masura nealarmanta), dimpotriva, „hard core-ul numinos“ se perpetueaza in masa semnificativa ideatic, vizual etc. a poemului. Altfel spus, fondul se conserva – iar poezia este fond. O concluzie documentata, obiectiva, argumentata „materialist“ in acest studiu, pe care insa autorul – scindat intre postura de poetician si aceea de traducator – evita s-o evidentieze cu toata forta. Poeticianul-teoretician Mihai Dinu tinde spre ipoteza holista, a poemului ireductibil la fond sau forma („poeticitatea unui text s…t constituie o calitate globala, pe care examinarea scrierii cu lupa lingvistului stilistician nu numai ca nu poate sa o explice satisfacator, dar uneori chiar o oculteaza“), ipoteza „inefabilista“, misterica, epifanica a poeziei populand ad nauseam prima sectiune a cartii („Exista productii care sunt simple obiecte estetice s…t Altele, putine, cuprind in schimb, intr-insele un analog al numinosului, un «ce» care tine de o realitate inaccesibila pe cale strict rationala. Acestui arreton misterios trebuie sa ii atribuim faptul ca analizele, interpretarile si comentariile, oricat de numeroase si patrunzatoare, nu ajung niciodata sa epuizeze intelesul unei capodopere s…t Nu impartasim asadar ideea s…t ca potentialul interpretativ indefinit al marilor creatii si-ar afla sursa intr-un presupus proteism semantic al acestora. Socotim, dimpotriva, ca forta capodoperei nu se poate intemeia pe duplicitatea unor mesaje ambigui, ci numai pe adevarul artistic, adica pe unitatea si consistenta acelui hard core numinos care insufleteste opera si ii asigura perenitatea“). In schimb, traducatorul si specialistul prozodist cu acelasi nume tind spre ipoteza reductionista, care contrage misterul poeziei spre nexuri materialiste, cuantificabile (poezia e un fond de idei si o colectie de imagini vizuale si fonice pe care traducerea reuseste, intr-o masura satisfacatoare, sa-l perpetueze).
Traducatorul, pentru a legitima necesitatea disciplinei sale, e constrans sa militeze pentru ideea poeziei-fond: poezia e traductibila tocmai pentru ca miezul ei „numinos“ nu e dependent de ambalajul verbal si de conditionarile unui vocabular datat in timp si spatiu; poeticianul, in aceeasi ordine de idei, adica spre legitimarea necesitatii disciplinei sale, se vede, invers, obligat sa izoleze specificitatea ireductibila a obiectului sau, acela de arta verbala, intranzitiva si inaccesibila altor canale de expresie, sa militeze asadar pentru un fond indisociabil de forma expunerii.
Impresia unei imagini unitare asupra poeziei si a poetului – poezia epifanie a unei ordini superioare – de la inceputuri pana azi, impresia ca „O aruncare de zaruri…“ decurge firesc (necesar?) din „Epopeea lui Ghilgames“, e un mit al criticii ultimului secol si ceva pe care Mihai Dinu il duce insa aici la extrem: el critica „excesiva concentrare a criticii pe diferentele dintre cele doua ipostaze ale lirismului“ (modern si premodern), care „blocheaza adesea perceperea poeziei de pretutindeni si dintotdeauna ca o modalitate unitara de apropriere si de decriptare a sensului lumii“. O conceptie strict datata in istoria literaturii (Baudelaire, inceputurile modernismului poetic – nota bene, o conceptie iesita mai intai din retorta poetilor, nu a criticilor) e, prin urmare, ridicata la rang de axioma dintotdeauna prezenta in mentalul umanitatii: poezia si religia ar avea deci aceeasi finalitate – revelarea sacrului, a miezului numinos din spatele lucrurilor/ cuvintelor. Lucrurile nu stau insa nici pe departe atat de… coerent. Amintesc doar ca genul liric a fost admis ca entitate/ esenta legitima in concertul genurilor literare abia in zorii romantismului (de vazut incadrarile generice ale lui Hegel, Schlegel, Schelling, Hugo s.a.) – altfel, ceea ce numim astazi poezie lirica fiinta doar prin spete disparate (sonet, idila, elegie, oda etc.), care rezistau si fara un contur modal si tematic comun. Inscrierea genului liric in sistemul  aristotelian al genurilor, perpetuat pana spre romantism, ilustreaza un abuz si o fictiune a criticii literare traficante de idei primite de-a gata, dupa cum a aratat G. Genette („Introducere in arhitext“, 1979).
Perspectiva lui Mihai Dinu este, pe de alta parte, apasat esentialista – „natura“ poeziei, afirma el, e insanjabila, diferentele, de-a lungul epocilor, venind doar din „diferente de dozaj“, „chipul etern al fiintei poetice“(!) discernandu-se „in spatele defilarii de masti succesive“. Platonism in toata legea, s-ar spune – asta daca prin eterna „fiinta poetica“ intelegem mimesis si/ sau reprezentare, adica epopee si tragedie; altminteri, nici Platon, nici Aristotel nu cunosteau conceptul de poezie pe care il vehiculeaza Mihai Dinu. Culmea esentialismului e, in acest volum, dorinta de a afla, in urma operatiilor de retroversiune, nu daca Bolintineanu e un „mare poet“, ci daca  „viziunea“ sa „este sau nu este una poetica“. Posibilitatea unui raspuns transant, in acest caz, nu se impaca insa cu admiterea, in alta parte, a unei „«densitati poetice» gradual variabile, pe parcursul careia cuantumul de inefabil incorporat creste continuu“ – respectiv cu ideea unei poeticitati relative.
Statutul poetului, apoi, n-a fost nici el atat de omogen, aroganta sacerdotala si chiar autogeneratoare venindu-i odata cu modernitatea si cu ideea lumilor posibile (de alta natura decat raportul clasic cu o unica si inalienabila transcendenta). Poetul in descendenta mallarméeana (creator de lumi posibile: Orfeul devenit demiurg) are alt aplomb decat avatarul sau antic, simplu intermediar al zeului. Pindar-ul modern(ist) Ion Barbu si modelul sau antic nu sunt slujitorii aceleiasi esente poetice, oricat de atractiva ar fi aceasta prezumtie. La urma urmei, meseria criticului nu se poate limita la parafrazarea reflectiilor emise de poeti.

Dintre aceste doua voci omonime care dicteaza „Un alt Bolintineanu“, vocea reductionista – a traducatorului si a prozodistului „materialist“ , desi neasumata de autor la scena deschisa – este si cea mai fertila in contextul actual al cercetarii literare, fiindca doar ea isi asuma riscul interogarii unui loc comun (pe alocuri nedepasit si neevoluat, de la Croce incoace) –, acela conform caruia poezia (opera literara in genere) reprezinta o dizolvare inextricabila a formei in continut. O interogare facuta tocmai din pozitia legitima a poeticianului, adica a cercetatorului specializat in specificitatea artei verbale. Pozitia simetrica, holista – conform careia poezia (opera literara) devine o suma de definitii negative (poezia nu se reduce nici la x, nici la y, nici la z) – nu aduce (daca a adus vreodata) niciun profit specialistului critic-teoretician-poetician, constrans prin dinamica retelei negatoare sa delege pertinenta discutiei asupra poeticului altor discipline si altor specialisti: teologi, sacerdoti, metafizicieni, antropologi, istorici ai artelor, muzicologi, psihologi si, nu in ultimul rand, poeti. Nu de putine ori poeticianul Mihai Dinu intra in criza terminologica si apeleaza la solutii ale poetilor – poezia e „rostire esentiala a Fiintei“ (Doinas), „adancul acestei calme creste“ (Barbu), „umbra a unei idei“ (ghiciti dumneavoastra sursa) etc. La urma urmei, meseria criticului nu se poate limita la parafrazarea reflectiilor emise de poeti.
A-i da, apoi, dreptate lui Parmenide impotriva lui Genette, a considera ca sfintii Roman Melodul si Ioan al Crucii s-au pronuntat cu mai mult duh in chestia poeziei decat formalistii rusi sau decat semiotica – discipline care au incercat sa intareasca identitatea disciplinara a cercetarii literare – inseamna a demite: 1. institutia criticii si teoriei literare ca discipline autonome si performante in sine; 2. relevanta si demnitatea strict literare ale poeziei, prin delegarea poeticului intr-o zona transgenerica, transliterara si chiar trans-umana, conform careia poezia nu se opune prozei, nici macar literaturii, ca artefact uman – ea avand o esenta specifica, de extractie transcendenta, care se manifesta epifanic etc.
Astfel, a perpetua misterioza obiectului de studiat, in siajul epifanistilor, teologilor si poetilor-sacerdoti, descendenti sau nu ai poetului platonician inspirat de zei, nu procura nicio demnitate discursului metaliterar si agentilor sai (criticul, teoreticianul, poeticianul, prozodistul, stilisticianul, hermeneutul etc.). Sa transferam literatura, prin urmare, in mainile mai competente ale presocraticilor, ale lui Eliade si Rudolf Otto; sau, altfel spus, sa asumam esecul constant al poeticii si al teoriei literare de a elabora un metalimbaj apt sa-si defineasca obiectul altfel decat prin parafraza, id est esecul de a inregistra vreun progres in cercetarea literara, de unde evazionismul, tentatia solutiilor oferite de alte discipline, maniere de a concepe lumea si relatia ei cu limbajul.
Un scepticism care ar „da bine“ intr-un context post-materialist, post-formalist si post-structuralist, daca si numai daca ar rezulta din constientizarea acestei dialectici si ar imbogati repertoriul sceptic cu  argumente specifice acestei post-itati, preferabil cu argumente extrase din campul cercetarii literare. Or, buna parte din profilul holist al abordarii lui Mihai Dinu e construit cu material ante-formalist, care ar fi facut cinste unor ingenue eseuri de belle époque, de sursa preponderent franceza (linia Mallarmé-Valéry trecuta prin bergsonieni, gestaltism si alte incercari de scoatere a poeziei de sub tirania materialista a cuvantului). Formalismul si structuralismul sunt respinse ca pozitivisme (ca varietati ale unui gen sempitern), nu ca fenomene unice, specifice cercetarii literare de secol XX. Apoi, familiaritatea cu bazinul francez de idei de la inceputul secolului XX cam inchide contactul cu alte poetici contemporane (cu exceptia unor referiri la Ezra Pound), unde ipoteza poeziei ca epifanie, sacerdotiu etc. nu suscita un interes fundamental (T.S. Eliot, filiera empirismului anglo-saxon etc.). Relatia fragila cu critica rusa si anglo-saxona e evidentiata si de raporturile cu criticii romani: sunt preferati autorii tributari filierei franceze (in chestiuni de poetica si teorie, Mihai Dinu cauta confirmari in special in Nicolae Manolescu, „Despre poezie“, 1987), Matei Calinescu („Conceptul modern de poezie“, 1972) functionand preponderent ca intermediar pentru trimiteri la Poe sau Coleridge (!). Autori romani mai neconventionali (contestatari ai filierei franceze si ai poeziei reflexive din linia Rimbaud-Mallarmé), ca Gheorghe Craciun („Aisbergul poeziei moderne“, 2002) sau Alexandru Musina („Paradigma poeziei moderne“, 2004) nu par sa fi existat printre reperele autorului Mihai Dinu. Discutia sa despre poezie se face, in 2010, ca si cum aceste incercari de contestare/ echilibrare a mostenirii mallarméene (de fapt, hat, platoniciene) nu s-ar fi produs. O discutie de o ingenuitate induiosatoare, aurorala.
In schimb, discutia in jurul ideii ca poezia este fond – prevazuta cu o demonstratie de alta natura decat a pozitivismului de secol XIX, adica fara iesiri in arena extraestetica, sociologica etc., ci chiar din interior, pe baza unui examen imanentist al formei, care atesta conservarea unor „invariante“ – e deja suficient de potenta pentru o contributie romaneasca interesanta la stocul intelectual al disputei fond/ forma in poezie/ literatura. (Si asa, insa, conflictul subiacent al poeticianului idealist infrant de prozodistul materialist e destul de captivant.) Ideea unei poezii-preponderent-fond ar fi facut, de pilda, o baza de cercetare destul de solida impreuna cu „poezia tranzitiva“ a lui Craciun (care nu se autoreflecta la infinit, ca mallarmismul, ci afirma posibilitatea unei relatii cu limbajul comun).

Mici incoerente metodologice (sau epistemologice?) isi fac, pe de alta parte, loc in caravana argumentelor ce cauta „natura poeziei“. E injust, par exemple, sa te servesti de schema functiilor comunicarii a lui Jakobson odata ce te declari oripilat de mostenirea formalisto-structuralista.
Apoi, simpatia pentru teoria paradigmelor a lui Thomas Kuhn („Tot o lume diferita ne propune si poetul si la fel cum, odata cu schimbarea de paradigma stiintifica, comunitatea savanta se vede improprietarita cu noi teorii de investigat, la randul ei, fiecare creatie artistica ofera criticilor si esteticienilor cate o noua lume pe care sa o exploreze si sa o inteleaga“, p. 37) e abandonata fara menajamente in alta parte: „nu exista doua feluri de poezie, anterioara si posterioara revolutiei mallarméene, ci o mare diversitate de opere create in epoci si locuri diferite si care contin doze variabile de substanta lirica autentica“ (p. 150). Ipoteza unei mai plauzibile similitudini intre practica cercetarii stiintifice si practica cercetarii literare (respectiv intre critic si omul de stiinta, nu intre poet si acesta din urma) e însã mai greu de inserat în schema „epifanicã“ dupa care se conduce preponderent Mihai Dinu. Apoi, acelasi autor care scria ferm ca „poeticitatea unui text s…t constituie o calitate globala“, ca ea exista sau nu exista, vorbeste despre posibilitatea existentei macar a „unui foton de transcendenta poetica s…t in incercarile naive ale lui Bolintineanu“. Foton sa fie, dar atunci sa renuntam la pretentiile holiste si sa admitem reductia la… particula, fonem, lexem, adica la recuzita partidei adverse.
In alta parte, neincrederea in solutia simbolista (simbolismul „nu ne-a daruit, in fond, nicio capodopera absoluta“, fiindca „nu simbolul este cheia potrivita pentru decriptarea adevarurilor ultime“, p. 13) e contrazisa senin mai la vale: „Compatibila cu poezia adevarata este numai sugerarea, evocarea vaga si aluziva a umbrei unei idei s…t Enuntata explicit, ideea «poetica» inceteaza sa mai fie poetica“ (p. 29). (Dar de ce fusese, apropo, refuzat initial simbolismul? Fiindca „virtutile mijloacelor analogice sunt limitate, ele pot doar sugera, dar nu si institui o Prezenta“ – ca si cum simbolistica barocului spaniol ar fi totuna cu conceptia poetilor simbolisti din stirpea lui Baudelaire, Mallarmé si Hérèdia: Hugo Friedrich a aratat convingator ca nu.)

Contradictii exista asadar in studiul asupra „naturii poeziei“, dar si in confruntarea ideilor directoare ale acestuia cu concluziile obiective ale operatiei de retroversiune.
Variantele lui Dinu sunt, asa cum constata chiar autorul, mai epurate de culoare locala si de lexic arhaic (in speta, turcisme) decat originalul lui Bolintineanu; mai universale, globalizate – id est, mai accesibile referential si mai independente spatio-temporal. E invederata tendinta retroversiunii spre un limbaj cat mai putin istoricizat si cat mai general-reactualizabil. Modernizarea neepatanta, subtila, a originalului transpare si in abandonarea diminutivelor si a altor ticuri pasoptiste – epurarea scoriilor facandu-se, aparent, in mod natural, ele netrecand in versiunea franceza dupa care s-a facut retroversiunea. Totusi, a existat fara doar si poate o constiinta „anti-diminutivala“ a acestui pseudo-Bolintineanu din retroversiuni, caci nu se poate sa-l fi citit pe Maiorescu si sa mai crezi in virtutile lirice ale epitetelor „dalba“ sau „mandra“ si ale diminutivelor gen „hurioara“; intrebuintarea lor in retroversiune ar fi insemnat o sabotare constienta a experimentului.
Care ar fi, deci, consecinta modernizarii limbajului din poezia lui Bolintineanu? Tocmai o hiperformalizare a lui in sensul limbajelor artificiale: obtinerea unui jargon care sa asigure maxima tranzitivitate si un minimum de controversa/ obscuritate. Epifaniile si „rapirile mistice“ ies complet din decor.

Volumul este insa astfel construit incat ramane de discutat daca studiul asupra esentei poeziei din primele 150 de pagini este un preambul care sa justifice demersul de retroversiune din ultimele 250 de pagini sau daca, dimpotriva, aceste ultime 250 de pagini nu cumva sunt gandite ca un apendice de confirmare a ideilor din studiul ce le preceda.
Altfel spus: avea nevoie demersul retroversiunii (evidentiind realele calitati de poet ale lui Mihai Dinu, suficiente in sine pentru ideea unui volum valoros) de proteza incercarilor de poetica si teorie din prima parte a cartii? Raspunsul autorului, confirmat de o serie de detalii suplimentare (v. cap. „De ce, totusi, Bolintineanu?“) e pozitiv: subiectul Bolintineanu nu e suficient de puternic pentru a sustine initiativa unei munci de retroversiune, treaba filologica nuda, demers de nisa (asa cum a fost, de pilda, suficient de puternic mitul lui Mateiu I. Caragiale de la baza capodoperei „Ultimele insemnari…“ a lui Ion Iovan – si el un retroversionist – fictiv, insa – al jurnalului matein). Era, asadar, nevoie de un motor suplimentar, care sa innobileze speta de pornire.
Limitarea la generalizarea concluziilor obiective ale traducatorului si prozodistului („invarianta sensului global s…t nu depinde cu necesitate de conservarea microstructurilor ei lexicale“, „pierderea continutului ideatic si imagistic al textului-sursa nu este de natura sa afecteze grav mesajul poetic“, „imaginile si ideile, desi exprimate prin cuvinte, depind relativ putin de acestea“, iar „traducerile le redau multumitor atat pe unele, cat si pe celelalte, in ciuda recurgerii la un cod lingvistic total diferit de al originalului“) ar fi fost un motor suficient. Dincolo de asta insa, pretentia innodarii mizei particulare a poeziei lui Bolintineanu la corolarul numinosului ramane excesiva. De ce, adica, nu se putea sustine aceasta realizare fara precedent in istoria literaturii romane si a filologismului autohton fara trambita panseurilor misticoide, fara tatonarea gatlejului divin in cautarea esentei poeziei?
Din fericire, precautiile autorului nu sunt catusi de putin fondate. Volumul „Florile Bosforului“ in varianta Mihai Dinu se citeste, chiar fara glosele autorului, ca un remarcabil exercitiu metalingvistic, de istorie a limbii si a literaturii, ca speta traductologica de referinta si ca literatura pura.
Si, pentru a risipi impresia unui conflict inegal, de facatura castigata in chip previzibil de filologul contemporan, mai talentat, mai informat, mai rafinat si mai… post-modern decat poetul pasoptist (copia superioara modelului), iata o mostra de superioritate a originalului: „Sa depui pe flori vestmantul,/ Sa-mi desfac coama de fir,/ si sa-not usor, ca vantul,/ In havuzul de porfir“ (locutor: instanta feminina, titlul poeziei – „Dorinta“). Retroversiunea semnata de Mihai Dinu, dupa traducerea franceza, suna astfel: „Sa-mi lepad sub copaci halatul/ Brodat, papucii sa mi-i scot/ Si azvarlindu-ma-n bogatul/ Havuz de marmura sa-not“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper