Bahtin… demascat

Un articol de TEODORA DUMITRU

Jean-Paul Bronckart, Cristian Bota, Bakhtine démasqué. Histoire d’un menteur, d’une escroquerie et d’un délire collectif, Librairie Droz, Genève, 2011, 613 p.

 

Pe rafturile librariilor din Paris pot fi gasite, în acest moment, doua carti purtând acelasi titlu, dar semnate de autori diferiti: una este „Le marxisme et la philosophie du langage“ (prefata  de Roman Jakobson, Éd. Minuit, Paris, 1977/ 2009) – semnata Mikhail Bakhtine (V. N. Volochinov), cealalta este „Marxisme et philosophie du langage“ (editie de Patrick Sériot si Inna Tylkowski-Ageeva, Éd. Lambert-Lucas, Limoges, 2010) – semnata Valentin Nicolaevici Volosinov si aparuta cu sprijinul Universitatii din Lausanne.
Coordonare editoriala
Cu sprijinul Societatii academice din Geneva si al Universitatii din Geneva, a fost publicata anul trecut „Bakhtine démasqué. Histoire d’un menteur, d’une escroquerie et d’un délire collectif“ scrisa în colaborare de cercetatorii Jean-Paul Bronckart si Cristian Bota. Am cumparat cartea, mai mult interesata sa aflu daca Bahtin-ul pe care tocmai îl achizitionasem (editia de la Minuit din „Le marxisme…“) este sau nu o „intoxicare“ si am constatat ca Bronckart si Bota îmi ofera nu doar elucidarea asteptata în privinta paternitatii „Marxismului…“, ci si… în privinta lui Bahtin, în genere. (Cazul pare foarte bine organizat pe piata de carte franceza, în primul rând comercial vorbind, caci daca ai „originalul“ esti tentat sa cumperi si „falsul“, pentru a sesiza orchestrarea lui prin prefete, postfete etc., sau viceversa.)
În acest volum putin spus amplu, pâna la proba contrarie acribios documentat si redactat într-o postura foarte „demonstrativa“, Bronckart si Bota îsi stabilesc doi adversari: Bahtin si bahtinismul (id est, comunitatea exegetilor antumi si postumi ai acestuia), urmarind sa afle ce este si ce nu este plauzibil original în opera acestui „teoretician genial si profund novator“, cum îl crede înca teoria literara. O afacere cu un grad mare de risc, cu atât mai mult cu cât punctul de plecare are o relevanta limitata (este sau nu Bahtin autorul real al „Marxismului…“ si a altor lucrari semnate de Valentin Nicolaevici Volosinov în anii 20-30 ai secolului trecut?), pe când deznodamântul arunca în aer întreaga personalitate a lui Bahtin, de la consistenta intelectuala, la cea morala si, în definitiv, umana.
Revelatii si dezmintiri
Punctul de plecare al actiunii demascatoare este reprezentat, asadar, de „stupefianta revelatie“ a anilor 70 privind omnipaternitatea bahtiniana asupra a trei lucrari din anii 20, care purtau, pâna atunci, semnatura altor cercetatori. Bahtin ar fi fost, s-a spus atunci, autorul efectiv a trei importante opuri, „Le freudisme“ (1927, semnata Volosinov), „Metoda formala în literatura“ (1928, semnata Pavel Medvedev) si „Marxismul si filosofia limbajului“ (1929, semnata Volosinov), ca si al mai multor articole semnate de acelasi Volosinov. – „Medvedev (executat de Stalin în 1938) si Volosinov (mort de tuberculoza în 1936) n-ar fi fost asadar decât niste nume de împrumut sau masti ale lui Bahtin“, amintesc Bronckart si Bota în preambul (traducerea din franceza a citatelor folosite în acest articol îmi apartine, n.m., T.D.).
Autorii nu se limiteaza însa la refutarea paternitatii asupra operelor disputate de Bahtin cu Volosinov si Medvedev, tintind in fapt „o retrasare a receptarii operei lui Bahtin“, o „reconstituire a vietii si operei lui Bahtin“, condimentate cu indicatii privind o mai buna practica a cercetarii si mai multa prudenta în manipularea unor date cu potential fantasmagoric. O arheologie a bahtinismului din interbelic si pâna astazi, asadar, în paralel cu o foarte utila încercare de analiza comparata a operelor si a stilurilor intelectuale ale celor trei rusi citati în acest scenariu de vampirism intelectual postum.
În primul rând, atribuirea sus-zisei paternitati s-a facut, arata autorii, prin martori (cercuri de prieteni sau fideli), nu prin dovezi concludente. Existenta unei „scoli bahtiniene“ sau a unui „cerc“ bahtinian, unde ideile lui Bahtin ar fi fost îmbratisate si cultivate de discipoli (care ar fi semnat chiar cu numele lor scrieri mai putin oportune pentru cariera maestrului), este si ea pusa sub semnul întrebarii: Volosinov si Medvedev, arata autorii, erau cercetatori respectabili, a caror substanta a fost pe nedrept pusa în umbra de prezumtia contaminatiei cu ideile lui Bahtin.
În linii mari, cronologia cazului arata în felul urmator: sprijinit de „promotorii sai moscoviti“, în anii 60 ai secolului trecut, Bahtin s-a apucat sa faca lumina în chestia paternitatii operelor majore ale lui Volosinov si Medvedev, publicate în anii 20, atribuindu-si-le. O biografie scrisa de Kojinov&Konkin, în 1973, confirma paternitatea operelor „disputate“. Anii 70 aduc o „«campanie» de celebrare si de difuzare a operei bahtiniene“ în Europa si în Statele Unite, cu „faze succesive, caracterizate de pozitii sensibil diferite, în care hagiografii desantate, care confirmau fara rezerve omnipaternitatea bahtiniana alternau cu scepticismul prudent“. Urmeaza „uimitoarea atitudine“ a lui Todorov („Mikhaïl Bakhtine, le principe dialogique“, 1981), care-l „descopera“ Frantei pe noul Bahtin Dr. Jekyll&Mr. Hyde (un Bahtin critic al formalismului rus, al psihanalizei s.cl.  – dar si diversionist, prin refuzul de a-si semna opiniile cu numele lui) si „caracterul monstruos“ al monografiei lui Clark&Holquist (1984), care încurca si mai tare lucrurile, în favoarea lui Bahtin, desigur.
Spre începutul anilor 90, apare o prima încercare de contestare a omnipaternitatii bahtiniene (Morson&Emerson) si, odata cu ea, riposta prompta a bahtinienilor prin publicarea unor convorbiri cu maestrul datând din anii 70 (strategia cuvântului lasat „martorului“ principal, observa autorii). Dar analiza acestor materiale, spun Bronckart si Bota, „dovedeste dimpotriva ezitarile, contradictiile si în definitiv nenumaratele minciuni traficate de Bahtin si de apropiatii sai: una peste alta, afirmatiile lui Bahtin dovedesc limpede ca, pe de o parte, n-a existat niciodata un cerc cu numele sau si, pe de alta, ca textele disputate au fost concepute si redactate doar de semnatarii lor“. Acelasi interviu furnizeaza, aflam, suficiente „elemente susceptibile de a limpezi mobilurile acestei escrocherii, de la aspecte tinând de auctorialitatea efectiva a primului «Dostoievski» (lucrare în care Bahtin nu se recunoaste decât partial)“ si pâna la „statutul scrierilor sale târzii“.
Un „delir interpretativ“ de proportii, dupa cum se vede: „exegetii lui Bahtin au inventat bucata cu bucata istoria raporturilor dintre Bahtin, Medvedev si Volosinov“. Proportional cu sporirea gloriei lui Bahtin, cad în uitare meritele lui Volosinov & Medvedev (victime ale stalinismului, adauga autorii, atât ale stalinismului genuin, cât si ale mostenirii sale, reflectate în habitudinile rescrierii istoriei de catre unii ex-comunisti). Cam asta ar fi, in fond, strategia promovarii (valabila si în cazul bahtinienilor, dar si a criticilor lor): atât cât e descoperit victima a stalinismului, un autor poate spera la gloria occidentala, cu atât mai mult când e propus ca autoritate intelectuala, morala etc. (Cazul lui Medvedev e înca mai complex:  victima a stalinismului, el e, postum, victima unei victime a stalinismului – Bahtin.)
Incriminarea breslei
Mistificarea vietii si operei lui Bahtin, spun Bronckart si Bota, a fost cautionata îndeosebi de specialistii francezi si americani. „Bahtin demascat“ împrumuta, de altfel, nu in putine locuri, alura scandalului Sokal: „Teza omni-paternitatii bahtiniene, arata autorii, constituie în realitate un basm de adormit copiii; o escrocherie clara ca lumina zilei – sigur, o escrocherie intelectuala s…t dar poate înainte de toate una financiara, de vreme ce, în editiile rusesti sau în traducere, operele lui Volosinov si Medvedev continua sa fie publicate sub numele lui Bahtin… si deci în beneficiul legatarilor universali ai acestuia din urma“. Un dus rece aplicat întregii bresle a exegetilor si hermeneutilor, de la cabala hagiografilor free lancer-i (Ivanov, Todorov, Clark&Holquist), la întreaga Bahtin Industry, unde aproape ca nici se mai stie cine detine activele, cine trudeste si cine încaseaza profitul. Deci o invitatie la mai putina interpretare si la mai multa factologie – adresata inclusiv specialistilor de la „Bahtin Center“, surprinsi ca înfofolesc „escrocheria“ în prea multa „pudoare“.
Argumentul de forta întrebuintat de Bronckart si Bota este incompatibilitatea epistemologica si ideologica a autorilor angrenati în acest conflict: în perioada în care i se atribuie paternitatea operelor pomenite, Bahtin ar fi fost, de fapt, ocupat cu redactarea unor „texte inspirate din ideologia sa religioasa“ (în linia grupului „Voskresenie“ sÎnviereat si a Confreriei Sfântului Serafin, organizatie ortodoxista de dreapta, afinitati pentru care a si fost condamnat la deportare în anii 20): „În 1929, totusi, când era supravegheat din pricina activitatilor sale religioase si amenintat cu o deportare fatala sBahtin suferea de osteomielita, in urma careia a si ramas fara un picior, iar deportarea în nordul rusesc era, cu atât mai mult pentru el, o perspectiva sumbra, n.m.t, au fost publicate sub numele sau «Problemele operei lui Dostoievski», precum si doua prefete la o antologie consacrata lui Tolstoi, texte care dezvaluie o subita si radicala reorientare  prin aceea ca se înscriu, prin esenta lor, în linia operelor lui Volosinov si Medvedev s…t. Publicarea editiei princeps din «Dostoievski» contribuind la o usurare a sentintei, iar Medvedev încercând sa-i gaseasca un post de profesor, Bahtin a reusit pâna la urma sa obtina o pozitie universitara (în ciuda faptului ca nu avea titlurile cerute) si a devenit, între 1946 si 1960, directorul Departamentului de literatura mondiala de la Universitatea din Mordovia. De-a lungul acestei întinse perioade de activitate academica, desi Volosinov si Medvedev murisera de multa vreme, lui Bahtin nu i-a trecut niciodata prin cap sa revendice paternitatea scrierilor acestora“. Revendicarea a venit, întelegem, mai târziu, la „instigarea“ unor fideli, care n-au reusit totusi sa-si determine maestrul sa livreze o versiune unitara, neezitanta sau macar necontradictorie a spetei paternitatii. Atitudine care i-a obligat pe bahtinieni la contorsiuni argumentative suspecte („pretinsele «analize textuale»“ invocate de promotori ajungând sa arate ca „de vreme ce fusesera redactate de anti-marxistul Bahtin, textele disputate nu erau de orientare marxista“! – caz în care „fie Bahtin recunostea ca nu el era adevaratul (sau unicul) autor al lui «Dostoievski» princeps si al manuscriselor cu tonalitate volosinoviana de care «dispunea»“, fie, pentru a masca originea contestabila a acestor texte, „se declara el însusi autorul veritabil, accentele sociologice si marxiste venindu-i chipurile dintr-un soi de ratacire momentana, legata de contextul epocii si de exigentele cenzurii“). Inventarea unei coerente interne a unei opere croite, în opinia lui Bronckart&Bota, prin împrumut, plagiat, preluare de idei si segmente indecidabile de originalitate a cazut, ca atare, în responsabilitatea breslei, care, de dragul fantasmei, ajunge „sa demonstreze ca, în realitate, fenomenologia (tânarului Bahtin) si materialismul dialectic (al textelor disputate) constituiau doua cadre epistemologice perfect compatibile“ si ca „monologismul religios radical al textelor de început ale lui Bahtin reprezentau un soi de preambul la celebrarea interactiunii si a dialogului despre care vorbesc textele disputate si «Dostoievski» princeps“ – cu alte cuvinte, sa respinga orice logica ostila „întelegerii «geniului» bahtinian“. „Laxism metodologic“ combinat cu o „discutabila deontologie, dupa cum atesta nenumaratele comentarii care justifica înca, în numele «dialogismului», actele de contra-cenzura din textele bahtiniene propriu-zise, respectiv suprimarea tuturor pasajelor cu referire/ reverente la Stalin si la oficialii regimului.“ Daca asa stau lucrurile, cuvintele lui Jakobson din prefata sa la editia Minuit a „Marxismului…“ (pe coperta careia, repet, figureaza drept autor Mihail Bahtin, numele lui Volosinov fiind pus între paranteze) se înscriu perfect în „delirul interpretativ“ incriminat de Bronckart&Bota. „S-a descoperit“ – atesta Jakobson, cerând sa fie crezut pe cuvânt – ca volumul în chestiune si altele asemenea „au fost în realitate elaborate („composés“) de Bahtin“; „Dupa câte se pare – „delireaza“ Jakobson în continuare – Bahtin a refuzat sa faca concesii frazeologiei epocii si dogmelor impuse autorilor. Adeptii si discipolii cercetatorului, în special N. V. Volosinov s…t, au încercat un compromis prin care, la adapostul unui pseudonim scrupulos pazit si gratie unei rescrieri obligatorii a textului si chiar a modificarii titlului, s-a reusit salvarea a ceea ce era esential în aceasta lucrare importanta“, unde „noutatea si originalitatea“ viziunii „anticipeaza cuceriri actuale din sociolingvistica“, reusind sa „devanseze cercetarile semiotice de azi“ etc. etc. Subtilitate hermeneutica sau aberatii contorsioniste?, ne-am putea întreba, odata pusi în garda. Asa-zisele „texte disputate“ par mai degraba „regasite“ înainte de a fi fost pierdute, cei ce le-au „ratacit“ fiind chiar recuperatorii lor pripiti.
Încercarile de elucidare a misterului bahtinian nu par a-i fi deranjat însa prea tare pe „membrii miscarii bahtiniene“: „putini sunt cei care au riscat punerea în discutie a atât de rentabilului lor idol“, asigura Bronckart&Bota, si putini sunt cei care se „înhama la o reexaminare în profunzime“ a textelor, orientarilor si mizelor efective ale textelor semnate de Volosinov, Medvedev si Bahtin însusi. Putini dar grei, s-ar putea adauga, cu surpriza de a nu fi gasit, în cele peste 600 de pagini ale „demascarii“ nicio referire la scepticismul destul de vizibil si de autoritate al lui René Wellek, care, în „History of Modern Criticism“ (vol. VIII, Yale University Press, 1991), se pronunta cu destule rezerve atât în privinta teoriilor bahtiniene „originale“ (dialogismul, carnavalescul), cât si în privinta presupusei paternitati asupra „Marxismului si filosofiei limbajului“.
Daca totusi contorsionismul logic privind „unitatea «operei bahtiniene»“ merita amendat – cu o stupoare probabil legitima, în ce priveste „unitatea“ –, nu înteleg de ce trebuie extinsa aceasta stupoare si la nivelul sintagmei „opera bahtiniana“. Ramâne oare Bahtin, dupa aceasta demascare, chiar fara pic de „opera“? Verdictul lui Bronckart si Bota e fara echivoc: autorii compun, în închiderea procesului, o tripartitie a scrierilor lui Bahtin în functie de probabilitatea originalitatii lor si ajung la concluzia ca numai segmentul lucrarilor plagiate „inspira respect si admiratie“(!) – adica „Dostoievski“ princeps si textele disputate cu Volosinov si Medvedev (nu si „Rabelais“-ul, inspirat „doar“ de Cassirer). Faptul ca R. Wellek nu vede, în istoria amintita, lucrurile în aceeasi ordine nu coboara totusi calitatea investigatiilor lui Bronckart si Bota, care fac aici în primul rând munca de factologie. Singura stridenta vizibila a acestui volum este, în schimb, tendinta spre hiperbolizarea efectelor bahtinismului si tentatia delirului de interpretare în sens invers, caci daca nu Bahtin însusi, macar bahtinismul s-ar face vinovat de: ruperea „logodnei dintre stiinta si literatura“, de „hiper-fractionarea stiintelor sociale si umane, asociata cu un regretabil dispret al disciplinelor psihologice, sociologice si lingvistice în ce priveste statutul si mizele literaturii“ si, în special, de „o abordare a literaturii mai conventionala decât oricând, adica a-epistemologica, a-teoretica si a-metodologica“, care împinge cercetarea literara în haurile unui „nou obscurantism“ (ciudat este ca „obscurantismul“ era invocat si de Roman Jakobson, în prefata amintita, însa era delegat partidei adverse). Ceea ce nu rezulta cu claritate din concluziile îndraznetei întreprinderi este daca, la urma urmei, aceasta culpa universala trebuie trecuta în contul lui Bahtin, al bahtinienilor sau al recuperatilor Volosinov si Medvedev – insi de buna-credinta, care, fara stirea lor si probabil fara intentia demascatorilor lui Bahtin, au ajuns sa patroneze divortul literaturii de stiinta în secolul al XX-lea si celelalte cataclisme pomenite mai sus.
Stilul argumentarii
Din nefericire pentru sceptici si esteti, operatiunea condusa de Bronckart si Bota are o structura si o densitate documentara greu de contestat la o prima, si chiar la o a doua vedere. Ramâne de discutat insa daca hibridul stilistic în care se conduce aceasta demonstratie este sau nu bine ales. Titlul si subtitlul, ilustratia copertei (un portret-caricatura al lui Bahtin, cu buzele strânse a poama rea si un scorpion în chip de frizura), excesul de termeni si sintagme bolduite (în special „escrocherie“, „delir de interpretare“, „minciuna“, „plagiat“, „inventie“) si, în genere, retorica „orala“, gesticulanta, trimit acest text în zona publicisticii. Pe de alta parte, consistenta demonstratiei si garantia sistemului academic genevez si a editurii Droz pledeaza pentru maxima lui seriozitate.
Rezerva, chiar spaima, publicatiei „Le Magazine littéraire“ (numarul din 16 decembrie 2011) fata de aceasta „demascare“ – „demers încrâncenat de demolare a idolilor“ care „te face sa tresalti“, „atac la persoana“ la limita „calomniei“ etc. – par, ca atare, întrucâtva justificate, un motiv fiind probabil tocmai stilul argumentarii, indecizia de registru stilistic între maniera investigarii la rece si orchestrarea jurnalistica a cazului. Pe de alta parte, tratarea pudica (mai just spus, confundarea eufemismului cu atitudinea stiintifica) a daunat constant cercetarii, pâna într-acolo încât a determinat, în cazul Bahtin, reactii excedate, de tipul celei a lui Bronckart si Bota. Mai putin acceptabil mi se pare, in schimb, contraargumentul „de fond“ al lui Marc Hersant, semnatarului recenziei din „Le Magazine littéraire“: „Una dintre caracteristicile esentiale ale textelor semnate de Bahtin, si care nu se regaseste în textele celor doi gânditori care îi sunt în chip atât de favorabil pusi alaturi, este totusi o sensibilitate ardenta fata de literatura, ce lumineaza marile sale texte. Preocupati doar de aspecte filosofice si politice, Bronckart si Bota neglijeaza aceasta dimensiune si nu catadicsesc macar sa recunoasca, în Bahtin, un exceptional cititor. O lipsa suparatoare“. Si o observatie lipsita de miez atâta vreme cât nu neaparat subtilitatea analitica a unor opere de critica si teorie literara era aici în chestie, cât paternitatea lor, care, transferata asupra lui Volosinov si Medvedev, îi reveleaza pe acestia drept posesorii acelei „sensibilitati ardente“.
În alta ordine de idei, ceea ce contesta Bronckart si Bota este tocmai monopolul bahtinian asupra unor fantasme operationale ca „sensibilitate ardenta“, „geniu al lecturii“ si altele. În locul unui idol unic, cu virtuti exceptionale, cercetatorii genevezi propun o realitate co-exceptionala (Bahtin+Volosinov+Medvedev). Apoi, acuzatia ca B&B, „confiscati de chestiuni filosofice si politice … nu catadicsesc sa recunoasca în Bahtin un cititor exceptional“ nu face decât sa întoarca lucrurile acolo de unde au plecat B&B: de la incompetenta unei bresle de a-si manageria riscurile autarhiei, respectiv de a observa ca autorul (acel „cititor exceptional“) nu numai ca n-a „murit“, dar, chiar postum, el poate exercita presiuni anexioniste formidabile. Mai ales de când drepturile de autor se platesc cu regularitate.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper