Actiunea prin cultura

Un articol de GEORGE NEAGOE

Vânt potrivit pâna la tare: tineri poeti germani din România (Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson, Helmut Britz & Klaus Hensel, Werner Söllner), antologie de Peter Motzan, traducerea poemelor de Ioan Muslea, editia a II-a, îngrijita si cu o Prefata de Ion Bogdan Lefter, Cuvânt înainte la editia a II-a de Ioan Muslea, Cuvânt înainte la editia I de M. Iorgulescu, Postfata la editia I de Peter Motzan, traducerea textelor document de Emanuel Ulubeanu, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 276 p.

 

 

Anul 1982 a fost minunat pentru poezia româna. Au aparut doua dintre cele mai importante volume semnate de Nichita Stanescu: „Noduri si semne“ si „Oase plângând“. Stefan Aug. Doinas finaliza traducerea lui „Faust“, la ceas aniversar (poetul împlinea 60 de ani) si comemorativ (trecusera 150 de la moartea lui Goethe). Erau publicate manifestele postmodernismului românesc: „Aer cu diamante“ (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan) si „Cinci“ (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Musina). Se concretiza si „Antologia poetilor tineri“ (George Alboiu). Totodata, Laurentiu Ulici predase Editurii Eminescu „Antologia poetilor tineri. 1978-1982“, scoasa pe piata abia în 2005, la Editura Muzeului Literaturii Române.
Restrictii si restituiri
Asezata într-o serie generoasa si exponentiala, „Vânt potrivit pâna la tare“ poate fi scrutata cât de cât corespunzator. Cuprinsa în planul Editurii Kriterion, care se ocupa de scrierile minoritatilor, culegerea era programata sa cuprinda autori germani (sasi si svabi). Ceea ce s-a si întâmplat. Însa, în loc sa fie doisprezece, au ramas zece, numar care a oferit subtitlul. Putini stiau acum trei decenii ca alegerea însemna o forma de cenzura. Asa cum semnaleaza îngrijitorul editiei, „Vânt potrivit pâna la tare“ se prezinta astazi în versiunea proiectata, întrucât a disparut restrictia cantitativa a participantilor: „Mica modificare se datoreaza faptului ca i-am reintrodus, într-o addenda, pe Klaus Hensel si Werner Söllner, initial inclusi, apoi eliminati din sumar întrucât, asemeni altor colegi ai lor emigrati mai demult, se exilasera în Germania de Vest în perioada de pregatire a antologiei pentru publicare“ (p. 5). În afara de recuperarea cuprinsului integral, actuala editie are înca doua merite incontestabile: inserarea unor „Texte programatice“ (mese rotunde, polemici, bilanturi) si a unui dosar de receptare – „Ecouri la editia I“, în care participantii sunt majoritar lunedisti. Ma simt constrâns sa amendez o sectiune din afirmatia lui Ion Bogdan Lefter despre aparatul de prezentare a fiecarui scriitor: „Notele bio-bibliografice ssic!t alcatuite în 1982 de Peter Motzan le-am pastrat ca atare, tot ca piese documentare, cu tot cu omisiunile lor conjuncturale, caci – de pilda – nu se putea spune ca Totok si ceilalti fusesera arestati de Securitate si nu puteau fi pomeniti autorii deja emigrati, drept care la fiecare dintre cei patru fosti membri ai Grupului de actiune Banat prezenti în carte se mentioneaza ca i-au fost colegi… ceilalti trei „s.a.“ – unde „s.a.“ trebuie citit nu doar ca „si altii“, ci în mod expres ca „Ortinau, Strebling, Wischner, Bohn“! (p. 25). La fisele întocmite pentru Lippet, Wagner si Bossert figureaza si Gerhard Ortinau (!). O îndreptare binevenita, dar involuntara, o reprezinta mentionarea corecta în prefata a anului 1983 (p. 21), ca data a traducerii în româna debutului lui Johann Lippet – „Biographie. Ein Muster“/ „Biografie. Un model“ – , nu 1982, cum reiese la p. 67. Si pentru ca am semnalat câteva inadvertente, nu strica sa amintesc doua din postfata datorata lui Peter Motzan: „Leaderii (sic!) promotiei au debutat, mai întâi în presa literara, în jurul anului 1865 (sic!) si s-au impus cu rapiditate, «profitând» de consecintele politicii culturala initiate acum“ (p. 177). Fiind vorba de o editie critica, nicidecum anastatica, asa cum s-a întâmplat cu „Aer cu diamante“ si „Cinci“, asemenea erori sunt de înlaturat. Pe de o parte, neologismul a intrat în sistemul ortografic românesc. Pe de alta parte, scaparea cronologica este de netagaduit. Tot de necesitatile unei editii critice tine si adoptarea lui „â“. Norma academica se respecta fara discutii. În plus, ma întreb cum vor întâmpina adeptii pastrarii lui „î“ vestea prezentei lui „î“ din „o“ (de exemplu „fântâna“ <lat. „fontana“t). Poate vom întrebuinta un „o“ cu accent circumflex. Nemultumirea mea se îndreapta catre toate editurile care procedeaza asa.
Dincolo de criteriul etnic, trebuie mentionat faptul ca vârsta participantilor nu a constituit principalul factor în alcatuirea volumului. Laxitatea cronologiei apropie „Vânt potrivit pâna la tare“ mai mult de selectia efectuata de George Alboiu, care, spre deosebire de Laurentiu Ulici, a coborât sub borna lui 1950. Or, de aici rezulta observatia transanta si îndreptatita a lui Ion Bogdan Lefter, în interventia din ancheta comuna a publicatiilor „Neue Literatur“ („Unterschiede und Ähnlichkeiten“ – „Diferente si asemanari“, nr. 5, 1983) si „Transilvania“ („Tânara poezie germana din România“, nr. 7, iulie, 1983): „N-as face, însa, de la bun început, o legatura directa cu «generatia ‘80» româneasca – din cel putin doua motive: unul strict cronologic si altul propriu-zis poetic. Mai întâi, dintre cei zece poeti ai antologiei, dupa ce au publicat ani buni prin reviste, sase au debutat în volum pâna în 1979 (patru între 1970 si 1974), deci înainte sa înceapa sa se vorbeasca insistent despre o «generatie ’80» în poezia româna. Pâna la jumatatea cartii pot fi cititi, de altfel, poeti între 30 si 40 de ani, vârsta pe care o au astazi, cu aproximatie, poetii „generatiei ’70“ din poezia româna“ (p. 267).
Asa ca nu „tineretea“ a dat coeziunea demersului. Pâna sa ajung la criteriul ordonator, este nevoie sa mentionez convingerea personala ca „Vânt potrivit pâna la tare“ a beneficiat si de interventia lui Rolf Frieder Marmont (prezent la rândul lui cu unele poeme), lector pe atunci la Editura Kriterion. Detaliul mi se pare semnificativ. Antologii similare se mai ivisera. Dar cea la care ma raportez se baza pe conceptul de grup. De grupare, mai bine spus, deoarece, si cu ajutorul traducerilor realizate de Ioan Muslea, se încerca reasamblarea, în linii mari, a „Aktiongruppe Banat“, activ între 1972 si 1975. Asa cum recunoaste William Totok (în articolul „Textele Grupului de actiune“, în „Echinox“, nr. 3-4-5, 1980, reprodus aici la p. 240-247), denumirea a fost preluata din titlul articolului semnat de Horst Weber („Grupul de actiune“, în ziarul „Neue Banater Zeitung“, 14 mai 1972, p. 14, reprodus la p. 224-225). Trebuie remarcata subtilitatea poetului în manevrarea limbii române, în rememorarea disolutiei provocate de interventia brutala a Securitatii: „Dupa dizolvarea produsa în 1975 – mai mult sau mai putin fortuita (s.m.) – Grupul de actiune a devenit o fila de istorie literara care pâna în prezent înca asteapta sa fie scrisa“ (p. 247). Cred ca aici mizeaza pe etimologia populara, adica pe stabilirea unei confuzii revelatoare între „întâmplator“ si „fortat“ (sensul incorect). În ambele alegeri, semantica intervenea în scopul propus: denuntarea abuzurilor comise de oficialitati, unii dintre componentii miscarii fiind arestati si maltratati. În colectie, fusesera integrate, în ordine, poezii semnate de Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner si Rolf Bossert. De altminteri, pe copertele ambelor editii, sesizam ca fotografiile membrilor patrulaterului sunt situate central, tocmai pentru a sugera omogenitatea. Desigur, în acest sens, se pot face numeroase apropieri cu „Aer cu diamante“ si „Cinci“, gemenii Cenaclului de Luni. Totusi, exista o diferenta majora. Între rezistenta prin cultura practicata în Bucuresti, care apela uneori la aluzii severe (Florin Iaru, Ion Stratan, Mariana Marin, Alexandru Musina), si actiunea prin cultura a banatenilor, care dubla literatura cu o implicare civica mai vizibila si mai eficienta.
Cenzurari si omiteri
Pretinzându-se marxisti, adica stângisti autentici, sau crezând cu adevarat în preceptele utopiei socialiste, reprezentatii Aktiongruppe Banat repetau insistent, pâna la agasarea autoritatilor, dreptul de a critica societatea de pe pozitii comuniste ortodoxe, eliminând, din discursul lor public si literar, atât realismul socialist, cât si – lucru intolerabil la acea data – tendintele nationaliste sub Nicolae Ceausescu. Toate poncifele referitoare la scriitorul-cetatean, implicat în construirea realitatii, erau rasturnate în favoarea doctrinei aparate de echipa, care se transforma într-o veritabila „brigada de agitatie“, dar în detrimentul comunismului aliat cu fascismul. Elocventa devine pozitia luata de Richard Wagner în cadrul dezbaterii „Engagement als Chance und Veränderung. Rundtischgesstpräch mit jungen Autoren in Temeswar“ (tiparita în „Karpaten-Rundschau“, Brasov, nr. 25, 22 iunie 1973, p. 8-9, reprodusa la p. 230-237): „În concluzie: orice text angajat este si politic. Conceptele se contopesc în marturisire. Într-un anumit sens toate poeziile sunt, prin urmare, politice, mai ales daca nu mai întelegem termenul în mod gresit si atât de restrictiv ca în trecut, când proletcultismul, astazi aproape uitat, ocupa scena artistica. Orice poezie, daca vrea sa poata fi numita poezie, trebuie sa fie reusita din punct de vedere estetic. Am recitit de curând poeziile Anemonei Latzina si am fost dezamagit“ (p. 232-233). Asadar, înca un argument sa socotim „Vânt potrivit pâna la tare“ un eteroclit, cu voci poetice distincte, incompatibile, si cu opinii publice divergente în ceea ce priveste radicalismul.
Este obligatoriu de specificat detaliul ca antologia nu includea persoane necunoscute, marginale. Am avea tot dreptul sa sustinem ca primisera recunoastere institutionala, legitimând, indirect, productia editoriala aparuta de când Nicolae Ceausescu preluase conducerea României. Desi publicul larg nu-i cunostea, forurile le apreciasera contributiile. Anemone Latzina, Franz Hodjak, Johann Lippet, Horst Samson si „transfugul“ Werner Söllner fusesera laureati de Uniunea Scriitorilor. Richard Wagner, Rolf Bossert si Horst Samson primisera Premiul CC al UTC. În viziunea Partidului Comunist, acestia reprezentau rezultatele progresului atins în poezie dupa 1945. Werner Söllner legitimase si alte practici totalitare, întrucât „În 2009 s-a aflat ca în perioada 1971-1974 a fost informator al Securitatii“ (p. 195). Ceea ce nu l-a împiedicat sa-si repare din demnitate, denuntând confiscarea discursului de pacificare de catre comunisti dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial si disparitia lui Hitler, ambienta concentrationara, delatiunea generalizata si teroarea anilor ’50, mitul statului paternalist, aflat sub conducerea „tatucului“, falsa destindere dupa decesul lui Stalin, propaganda în slujba „epocii de aur“ si pericolul de a rosti întreg adevarul despre crimele savârsite în numele comunismului: „Tatal se încapatâna îndârjit în oboseala. Coruri, calomnii,/ piese-ntr-un act, munca de reconstructie. Marii killeri au/ murit; toate astea cu scopul regenerarii unei identitati, pentru-a veni pe lume în plin/ razboi rece. Pluteste în aer epurarea oamenilor care interpreteaza prea riguros noua societate“ („Dezvatul“, p. 211). Redactat în 1980, condamnând clisee si aparând în traducere abia acum, poemul reprezenta o invitatie colectiva la respingerea dezinformarii, cu riscul de a suferi coercitia carcerala. Plecarea scriitorului în R.F.G. a eliminat automat versurile anterioare, scutindu-le de confruntarea cu redactorul cartii si cu functionarii Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste. Autocenzura a eliminat orice discutie. Emigrarea a echivalat cu refuzul de a le publica. Se mentine însa constatarea ca un colaborator al structurilor din cadrul M.A.I. a compus una dintre cele mai drastice piese selectate pentru „Vânt potrivit pâna la tare“. Disimulare? Convingere? Remarc doar o asemanare cu Stefan Aug. Doinas, care si-a alcatuit cele dintâi scrieri violent anticomuniste si anticeausiste în preajma renuntarii la angajamentul cu Securitatea (1984), culminând cu productiile din intervalul 1987-1989, editate abia în vremuri democratice, în volumul „Interiorul unui poem“ (1990). S-ar putea ca „Dezvatul“ sa depaseasca „Budila-Express“. Oricum, din ce am citit, constituie concurentul cel mai redutabil. Este exceptional ca îl avem acum la dispozitie, pentru ca forma nemteasca ramasese în anonimat. Pariul meu literar pentru aceasta reeditare se numeste Werner Söllner. Probabil ca Peter Motzan, cu tactul si cu abilitatea de a rasturna situatia în favoarea poemului si, deopotriva, a sistemului, ar fi propus explicatia ca poemul a fost favorizat de „cuceririle si libertatile obtinute sub obladuirea Partidului“. Postfata sa functiona ca un cal troian. Rastalmacea limba de lemn: „Rectitudinea morala se manifesta prin subminarea ornamentisticii, prin aruncarea peste bord a balastului retoric si prin confruntarea permanenta a unor idealuri etice cu realitatea traita. Cu insistenta se cere dreptul la opinie, exprimata fie transant, fie parabolic, la nemultumirea constructiva“ (p. 181).
Condamnati la fericire
Si poate ca textul lui Werner Söllner ar fi beneficiat de sansa intrarii în antologie, întrucât mecanismele cenzurii nu operau la cote maxime. De pilda, numele celuilalt emigrant, Klaus Hensel, nu a fost sters dintr-un pasaj semnat de Peter Motzan (p. 179). Cauze sunt suficiente: lectura superficiala, absenta unei evidente oferite de Serviciul de pasapoarte, aranjament. Merita subliniata apropierea între cei doi scriitori plecati din România în preajma punerii în circulatie a „Vântului potrivit pâna la tare“. Viziunile se suprapun. Difera mijloacele. Klaus Hensel prefera bufoneria si kitschul spectacolelor aranjate pentru vizitele oficiale. De asemenea, demasca dezinformarea practicata de mass-media. Micul si marele ecran transmit doar intoxicari. Spatiul public preia caracteristicile spatiului fictiv. Actorii politici echivaleaza cu actorii de film. Pelicula este cusuta cu ata alba, în spiritul eroismului comunist din toate timpurile, care, de la Mihai Viteazul la comisarul Moldovan si tovarasul Andrei din pelicula „Pistruiatul“, este mânat de lupta pentru „eliberarea de sub jugul cotropitorilor“. Ironia lui Hensel devine cu atât mai deconcertanta cu cât batjocoreste instanta menita sa opreasca raspândirea textului. Demistificarea istoriei nu se limiteaza la planul national. Cu acelasi dispret sunt caricaturizati si cei care au acceptat ca România sa intre în zona de influenta sovietica: „Pistolul/ se descarca. Kojak îl pupa pe gura/ pe Churchill. La fel ca-n jurnalele// de actualitati: declaratii de razboi/ non-stop./ Dupa care-si striveste chistocul/ în buricul Claudiei Cardinale. Tot ce ramâne// e ceva amar. Un gust «de dupa»: în golurile/ dintre dinti ti se strecoara melci./ Ce mai calamitate:// Iarasi doarme cenzura. Publicul face taraboi:/ în 1941 Dâmbovita curgea în directia/ opusa. Schimb de focuri// la Berlin. Iarasi înhama unul Istoria de-a-ndoaselea“ („Întâmplari într-un cinematograf de periferie“, p. 191).
Imaginea de bâlci infect, de lume decrepita, în deriva, de univers scos din tâtâni prin inventarea clasei proletare, de spatiu al exilarii (precum Ovidiu la Tomis), de puscarie pâna la granitele tarii, de recurenta a cotidianului abrutizant, de mediu al minciunii oficializate este comuna poetilor din „Vânt potrivit pâna la tare“: „cresteam/ zilele se desfasurau ca un articol de ziar/ se descriau doar experiente netraite de nimeni/ de fiecare data totul începea cumva de la capat/ închideam radioul, lasam storurile jos/ totul suna prea simplu/ peste vara dispaream din viata mea/ în cele din urma eram ametit de barbile clasicilor/ si dezmeticirea mi-a dat restul/ ce a urmat a fost întrecerea/ cu spaima sa nu/ îmi pierd cunostinta// e mult, e putin? înalta curte/ câti ani de libertate îmi dati pentru toate astea“ (Franz Hodyak, „Poezie la ora 22:42“, p. 51). Dezvatul si dezmeticirea se opun însa ignorantei si lipsei de reactie civica. Aceste trasaturi au fost puse în lumina, întâi, de Dan Petrescu („Poezia mizeriei – mizeria poeziei?“), în interventia acordata revistelor „Neue Literatur“ si „Transilvania“, în dosarul realizat ca sa întâmpine culegerea autorilor germani. Titlul articolului nu are nevoie de prea multe comentarii. As face totusi adaugirea ca ne confruntam, poate, cu prima înregistrare a unui termen care a fost atasat generatiei douamiiste. L-am mai întâlnit, sub forma derivatului „mizerabilism“, în cronica lui Florin Manolescu la volumul „Pauza de respiratie“ („Poezia Grupului de la Brasov“, în „Luceafarul“, nr. 35, 1991, p. 5). Asa cum ne lamureste Ion Bogdan Lefter, varianta româneasca a raspunsului dat de Dan Petrescu nu a vazut lumina tiparului decât abia dupa Revolutie în colectia „Tentatiile anonimatului si alte eseuri“ (1990). Precizarile aduse de Ion Bogdan Lefter vin sa consolideze opinia ca Securitatea supraveghea activitatea editoriala a tuturor cetatenilor pe care îi avea în evidenta, mai ales a celor pe care îi urmarea sau în ancheta, demonstrând ca reprezenta forul care dirija cenzura. Orice material predat devenea proba incriminatorie. Am purtat cu Ion Bogdan Lefter o discutie despre aceste convingeri personale, bazate pe studierea câtorva dosare de la C.N.S.A.S. Domnia Sa si-a manifestat dezacordul. Totusi, relatarea urmatoare ma îndreptateste: „Nu-mi amintesc ca în epoca sa se fi remarcat actul de cenzura, care se cuvine – însa – mentionat macar acum, retrospectiv, cu tot cu semnificatia lui politica: fiindca exact atunci, la mijlocul lunii mai 1983, autorul, sotia sa, Tereza Culianu-Petrescu, sora lui Ioan Petru Culianu, contestatar din Occident al regimului Ceausescu, si alti colegi si prieteni, între care o serie de critici si eseisti din asa-numitul „grup de la Iasi“, în speta Dan Alexe, Liviu Antonesei, Al. Calinescu, Mihai Dinu Gheorghiu si Luca Pitu, fusesera perchizitionati si anchetati de Securitate, într-o operatiune care ar fi putut-o evoca pe cea desfasurata cu aproape un deceniu înainte împotriva altui grup, „de actiune“, în coltul opus al hartii, privind din Nord-Estul Iesilor catre Sud-Vestul banatean. Numarul 5 al revistei „Neue Literatur“ era deja sub tipar, dar pâna în iulie, când iese „Transilvania“, e timp pentru o lectura atenta a cenzurii, care sesizeaza mesajul subversiv al textului lui Dan Petrescu si-i împiedica aparitia si în româneste. Al lui Antonesei, aflat în aceeasi situatie, e lasat în pagina, caci e mai putin politic si mai focalizat literar. În plus, cumnatul lui Ioan Petru Culianu era vazut drept un «cap al rautatilor» în «grupul de la Iasi»“ (p. 19).
Nadajduiesc ca discutiile serioase despre „Vânt potrivit pâna la tare“ sa înceapa de acum. Este o carte epocala, ajutata de o editie grandioasa si de o prefata substantiala, care cuprinde o fila de neocolit a Aktiongruppe Banat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper