23 august cu fast, cu mic si cu mare, mai mult zi libera decat zi nationala (I)

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Textul de fata porneste de la un proiect de istorie orala în care am dorit sa surprind, prin intermediul interviurilor specifice, conservarea, în memoria colectiva, a unor elemente din cultura festiva si din comunitatea emotionala a comunismului. Am urmarit, în acest proiect, felul în care unii dintre contemporani îsi amintesc despre sarbatorirea lui 23 august 1944, despre functiunea acestei sarbatori ca „loc al memoriei“ si prilej de manifestare a timplui liber.
Daca fiecare dintre intervievati s-a raportat relativ diferit la acelasi eveniment (festiv), semanticile si concluziile sunt similare; mediul socio-cultural, apartenenta generationala, imaginea de sine, „distantarea“ istorica, succesiunea rapida de evenimente istorice fundamentale petrecute într-o secventa cronologica scurta au determinat un set de perceptii si explicatii precum cele pe care le veti descoperi mai jos. Unul dintre studentii mei, Popa Razvan, a realizat niste interviuri „în familie“ si a obtinut narari plastice si interesante, reconstituind involuntar, în maniera „efectului Rashomon“, reimaginarile evenimentului 23 august, într-o comunitatea rurala. Protagonistii sunt Aneta Badita, Viorel Aspritoiu si Adelin Badita – localnici din comuna Glavile, judetul Valcea.
Învatatoarea, fosta directoare
de scoala
Fara resentimente, plina de paradoxuri si aplecata spre compromisuri cu istoria, fosta învatatoare Aneta Badita (1) povesteste despre „23 august, fosta zi nationala“ a Romaniei: „Îmi este destul de greu, caci anii au trecut si nu îmi mai amintesc exact desfasurarea fiecarei zile de 23 august, mai ales ca prin prisma meseriei am avut de-a face cu aceasta sarbatoare în decursul a numerosi ani de comunism. Prima data, cand am fost implicata în regiile acestei zile, a fost la finalul anilor ’50, dupa ce am absolvit Liceul Pedagogic din Campulung Muscel, devenind învatatoare în comuna Amarasti, raionul Dragasani. Atunci… era o zi de chin, pentru ca, desi era vacanta, fiind înscrisa în organizatia locala de partid, aveam de facut cu elevii o serie de activitati prin care si comuna noastra trebuia «sa cinsteasca» evenimentul de la 23 august… Era vara, era greu sa aduni copiii la scoala, se mai întampla sa mai vina si cate cineva de la raion, iar atunci… era o presiune în plus! Fiind o comunitate mica, nu era ca în marile orase. La noi se facea o sedinta mai solemna a organizatiei (de partid – n.n.), cu discursuri; sedinta era urmata, de regula, de o masa cu toate cadrele de partid, dar si cu bugetarii din comuna, chiar daca nu erau membri de partid.
Si elevii aveau un rol bine conturat. Se facea, dar nu în fiecare an, o mica serbare, se spuneau poezii patriotice, se organizau si mici întreceri sportive cu elevii scolilor vecine, dar nu era ceva obligatoriu; însa, în ultimii ani, dupa 1975, devenisera oarecum obligatorii manifestatiile de acest gen. La noi în comuna, 23 august era, totusi, o zi banala. E mult spus banala, dar în timpul lui Dej, cel putin la noi, nu era ca la oras… dar, spre final, adica dupa 1980, s-a schimbat si la noi cate ceva, mai ales ca ultimii doi primari s-au întrecut sa iasa în evidenta «la judet».
În toata rutina, au existat însa cateva momente care merita povestite. Cand am iesit învatatoare, dupa o inspectie de grad, inspectoarea m-a propus ca sa ma ocup de pionieri în raionul Dragasani, asa ca a trebuit ca raionul sa trimita o delegatie de pionieri la centrul regiunii, adica la Pitesti. Cu ocazia aceea, eu am fost pentru prima data la o defilare a partidului. Alt moment a fost cand, în ultimii ani ai lui Ceausescu, aceeasi poveste s-a repetat (cea cu delegatia – n.n.) si a trebuit ca scoala din Glavile, unde devenisem din 1984 directoare, sa trimita cativa pionieri la defilarea de la Ramnicu Vîlcea. De acel moment îmi aduc aminte cu amuzament. Profesorul de sport de la noi, care trebuia sa conduca delegatia la oras, a primit sarcina sa selecteze doar elevi – fete si baieti – înalti. A fost destul de greu sa gasim asa ceva, chiar daca erau clase paralele la fiecare an de studiu. Îmi amintesc ca profesorul Aspritoiu a fost foarte emotionat atunci, se temea ca va da gres cu cate ceva, ca elevii vor fi stangaci în regia defilarii.
În 23 august 1984 se terminase noul corp al scolii din Glavile, amenajandu-se si baza sportiva. Atunci, în primarie si în scoala, au sunat discursuri, s-a facut o mica parada pe terenul scolii, parada în care elevii primisera, de la judet, pancartele si portretele cu Ceausestii. A fost o bucurie, pentru ca scoala a fost terminata prin munca satenilor, a fost si o serbare, a venit cam toata comuna, în afara de muncitorii activi de erau pe la fabrici… Pai, ei lucrau în fabrici sau erau dusi fortat la parade si marsuri la «Judet»… Stiu cativa glaveni de lucrau la Combinatul de la Govora… de au ajuns, cu un astfel de prilej, si la Bucuresti, pe Stadionul National.
Altfel, nu se întampla nimic mai deosebit, poate doar faptul ca magazinul cooperativei era mereu plin în saptamana cu 23 august si ca lumea de statea la coada reusea sa cumpere ce dorea, mai ales paine, aliment care înainte disparea brusc; primeau numai cei cu contract de porc. De asemenea, chiar si alte produse rare, precum cafea sau tutun, puteau fi gasite… apoi, brusc, dispareau.
Era greu, caci ajungeam acasa doar seara, însa era si o parte buna, adica masa aceea festiva la Caminul Cultural, un prilej destul de rar, în care noi, cei angajati în comuna, ne aflam împreuna.
La Caminul Cultural era seara de filme. Filmele puse la Camin erau o atractie multumita careia satenii stiau ca vine 23 august. Apoi, dupa 1980, la începutul filmelor era pusa, timp de cateva minute, cate o cuvantare a vrunui mai mare de la partid, sau chiar a Conducatorului… apoi, se bagau filmele. Filmele erau istorice, precum «Mihai Viteazul», «Dacii», de astea. Se venea la cinema, veneau familii întregi. 23 august nu era chiar o zi normala, însa era vara, satenii erau fiecare cu activitatile lor, iar organizatia de partid locala era mica, astfel ca nu se putea regiza ceva major. Acasa la mine, dupa ce venea si sotul, care era asistent medical primar la dispensarul din localitate, urmaream la televizor, de regula cu un grup de prieteni, manifestatiile de la Bucuresti, defilari transmise cu mare fast, caci am detinut unele din primele televizoare color din comuna, iar atmosfera din grupul nostru de cunostinte era una lejera, si ne permiteam sa comentam aspecte legate de aceasta zi si de modul cum ne conducea partidul, chiar daca la slujba toti eram seriosi si nu ne permiteam sa spunem ceva. Noi am învatat, înca de la scoala, o anume varianta a istoriei, care se pare ca nu era cea corecta, dar personal înteleg de ce comunistii au distorsionat evenimentele de la 23 august 1944, caci altfel nu s-ar fi putut crea o noua zi nationala cu care sa se identifice“.
Si totusi…
„Eu cred ca orice regim cauta sa aduca ceva ce-i apartine. Sincera sa fiu, decat sa ai o zi nationala pe 10 mai, o zi dedicata doar regelui, prefer un 23 august, care parea a fi si o zi a romanilor; în fond, eu asta cred… ca trebuie sa existe o zi nationala, adica ceva semnificativ si pentru masa populara. Nu era 23 august un moment perfect, dar oamenii au stiut sa gaseasca mereu si lucruri bune în sarbatorirea acestei zile.“
Profesorul de sport
Profesorul de sport Aspritoiu Viorel (2) sustine ca 23 august, ca sarbatoare, era semnul unei epoci îndepartate: „Au trecut ceva ani de atunci, am mai uitat, dar totusi îmi aduc aminte destul de bine cam care era atmosfera si care erau activitatile din 23 august, mai ales ca, fiind profesor de sport, eram si eu implicat de catre organizatia de partid în anumite evenimente pe plan local. În tineretea mea, celebrarile erau frumoase, dar apoi, cand am iesit cadru didactic, au început sa nu imi mai placa asa de mult, caci devenisera zile tensionate… ca sa zic asa… zile în care totul trebuia sa iasa ca la carte; nu mai era nimic din sensul unei sarbatori… ma întelegeti ce vreau sa zic.
Cand eram copil, îmi placea, ne scoteau la parada în Dragasani, si acolo erau de toate: cantece patriotice, pancarte… tot tacamul; dar, pentru copii, ceea ce se petrecea parea o joaca. Ne simteam importanti… as putea zice, acum. Pai… cum totul era organizat de adulti, noua, copiilor, fiind obisnuiti sa ascultam mereu de cei mari, acasa si la scoala, ni se parea ca participarea la 23 august era ceva important, acum aveam un rol. Cel putin eu, cu mintea mea frageda, aveam impresia ca fara noi nu putea iesi un 23 august frumos. De aceea zic, eu ma simteam important si bagat în seama.
În rest, eu unul cred ca erau si oameni care chiar sarbatoreau. Dar marea majoritate a lumii, la manifestatii… deh, venea obligata… fie ca era pionier, utc-ist, muncitor sau agricultor. Dar, dupa finalul «teatrului», venea si o bucurie clara. În orase, mai ales, lumea muncitoare era libera, era vara, era cald, se mergea la terase, se bea multa bere, se mancau mici… si eu cred ca lumea îsi permitea asta, pentru ca puterea de cumparare era mai mare fata de cea de acum. Oamenii veneau obligati la manifestatii, dar apoi urma «ziua libera de dupa», berea rece, se întalneau unii cu altii într-o atmosfera destinsa… si asta facea ca lumea sa uite partea urata a acestei sarbatori. Pentru tineri, 23 august devenea moment de nastere de idile; tinerii erau împreuna, fie ei la UTC sau nu, se distrau. Pentru ei se organizau spectacole, concerte… spre exemplu, era teatru de vara la Dragasani… ca sa nu mai vorbesc de vremea cand eram student la Bucuresti, unde posibilitatile de distractie erau mai mari si am avut parte de zile frumoase de 23 august.
Partea cu defilarea era mereu tensionata. Se observa falsul, lumea era sub presiune, trebuia ca totul sa para bine, fiecare sa «iasa bine» în fata superiorului sau; si acela, la randul lui, se chinuia sa faca totul în asa fel încat sa fie vazut, «mai sus», cu ochi buni. Însa, pana la urma, lumea participanta la activitatile lui 23 august îsi cam dadea seama ca evenimentul era o obligatie de serviciu… si accepta starea aceasta, chiar daca, în adancul lor, oamenii nu iubeau ziua de 23 august. În anii ’70, lumea era oarecum destinsa, mai lejera; lucrurile erau aranjate, însa atmosfera era relaxata; mai tarziu însa, s-a terminat cu asta. Pai… spre exemplu, la 23 august din anii ’70, mai comentai cate ceva, la o bere, la terasa… unii îsi permiteau cate o «critica politica», nu era teama de mai tarziu.
Dupa 1980, totul era facut sub teama, lumea executa mecanic cerintele de la 23 august, era un fel de teroare, mai mult frica, ne temeam sa nu fim «turnati», sa nu avem probleme cu organizatia de partid. Cu stupoare, am aflat, odata, ca fostul director al scolii Glavile, un tip Marcu, prin ’82, a «turnat» mai multe cadre didactice care comentasera negativ, în cancelarie, despre activitatile din 23 august; si eu m-am numarat printre cei incriminati. Am fost chemat «la partid, sa dau socoteala» pentru afirmatia ca: «noi, la 23 august, suntem oitele manate de ciobanul, de prim-secretarul de la judet». Totul devenise mecanic, «se executa» de teama, iar oamenii pierdusera si bucuria aceea a sosirii zilei de 23 august, bucurie care exista în trecut, cu un deceniu înainte.
Am mai avut si alt hop (e un moment la care se refera si Aneta Badita – n.n.). Eu eram la început în învatamant, nu cred ca terminasem de prea multi ani facultatea, la Bucuresti. Atunci nu aveam, la scoala, copii prea înalti si a trebuit sa luam de la scolile vecine, dupa ce împreuna cu doamna Badita am fost sa discut cu directorii acelor scoli, elevi cu împrumut. Trebuia sa mergem la centru, la defilare. Atunci, am avut mari emotii, copiii nu prea pricepeau ce aveau de facut… ca una era sa faci o mica festivitate în Glavile, de regula pe terenul scolii… alta era o manifestare mare, la «centru». Iar daca ceva nu iesea bine, eu eram responsabil…
În rest, la tara, lumea era mai putin interesata, însa 23 august nu era chiar o zi ca oricare; totusi, cel putin la scoala, la primarie, se facea cate ceva, nu puteai sa nu organizezi nimic, era si o concurenta între comune, caci, de multe ori, pe 23 august, sefii de la judet faceau turnee prin comune si trebuiau sa fie multumiti de ce vad… ca apoi… sa avem parte de liniste. Nu era prea bine ca prim-secretarul sa nu «vada cu ochi buni» o comuna, comunitatea avea de suferit. Ce sa va mai zic, era stresant! Spre exemplu, cand veneau în vizite «cei de sus». Uite, un 23 august care m-a obosit mult a fost cand se terminase noul corp al scolii împreuna cu o noua baza sportiva (si Aneta Badita relateaza despre eveniment – n.n.). Atunci a fost cea mai fastuoasa celebrare din Glavile. Eu am fost responsabil cu organizarea unei competitii sportive, dar si a micii parade cu elevii. Multa lume a fost scoasa atunci afara din case, caci primarul a tinut sa arate «mai marilor de la centru» ce unita e comunitatea! A fost, pentru mine, un moment dificil. Doar la un 23 august din anii de facultate, cand am fost unul dintre nefericitii din primul rand, cand a trebuit sa am grija cateva ore întregi de una din literele imensului text «Jos fascismul», am mai trait asa ceva! De fapt, a fost chiar mai epuizat. Cred ca a fost singura zi de 23 august cand nu m-am mai dus la obisnuitele beri «de dupa», chiar daca era o zi libera.“
Si totusi…
„Sincer, desi totul era facut din obligatie si din teama, 23 august era… totusi… în acelasi timp si o zi cu parti bune. Eu, ca roman, apreciez sarbatoarea nationala, indiferent de regim, pana la urma e important sa existe si spiritul acesta. Comunistii au ales 23 august pentru ca nu aveau, cu adevarat, un alt eveniment istoric de sarbatorit, în asta au fost pozitiv implicati… în rest, era, cu adevarat, o zi nationala; din anume puncte de vedere, oamenii treceau cu vederea peste faptul ca era si o sarbatoare a comunistilor… si o simteau, în calitate de romani, ca pe o sarbatoare a lor.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper