Vizionarismul eminescian într-o noua exegeza

Un articol de DUMITRU MICU

Prezentata si sustinuta ca teza de doctorat, la Facultatea de litere a Universitatii Bucuresti, cartea de debut a Carminei Mimi Cojocaru, cercetatoare la Institutul G. Calinescu al Academiei, face figura aparte între lucrarile de acest gen. Departe de a fi o lucrare de caracter afisat „academic“, de aspect ostentativ scientizant, cu cât mai imprevizibile trimiteri bibliografice, cu cât mai descurajante citate în limbi straine, „Antropogonia eminesciana“ (Editura Junimea, Iasi, 2012) se înfatiseaza într-o mult detestata de catre o seama de universitari infatuati tinuta eseistica. Realizata în temeiul studierii aprofundate a operei lui Eminescu, scrierea comunica rezultatele cercetarii, concluziile demersurilor analitice si interpretative printr-o expunere libera, cu insertii de cozerie, neconditionata de vreo paradigma compozitionala, structurata doar de vectorii propriului flux ideatic interior.
Abordând tema esentiala si integrativa a întregii creatii eminesciene, geneza si disparitia universului, discursul exegetic nu urmeaza un plan riguros, condus de principiul sistematizarii didactice, nu învedereaza preocuparea de ordonare a ideilor cât mai adecvata canoanelor de compozitie si stil ale unui tratat. Discursul exegetic e, în substanta lui intima, o confesie intelectuala, un memorial de lectura. Autoarea emite, în valuri, observatii suscitate de vizionarismul eminescian centrant, exemplificate luxuriant cu texte culese de pe tot cuprinsul unei productii scriptice colosale: din poezii antume si postume, din proza de imaginatie si din publicistica, din corespondenta, din ciorne de opere literare nefinalizate, din notatii nedestinate tiparului si ramase în manuscris pâna la includerea lor în monumentala editie Perpessicius. Sunt mentionate si situatii biografice, în speta momente din copilarie, evocate de Eminescu în versuri. Unele dintre formularile lirice eminesciene, considerate deosebit de edificatoare pentru ceea ce exegeta îsi propune sa demonstreze, si ca atare putând fi propuse ca enunturi rezumative, ca inscriptii emblematice, capata functii de motouri ale unor capitole si subcapitole. Caracterul eminamente eseistic e învederat si de titlurile metaforizante ale unora dintre partile constitutive ale cartii: „Omul, marginire în nemarginire“, „Umbre spre vai de haos“, „Natura este Archaeus“.
Substituind asadar normelor tipologice de faurire a studiilor de tip academic libertatea unui intelect vivace, expansiv, anexionist, exegeza nu exceleaza printr-o unitate monolitica, prin continuitatea indiscutabila a desfasurarii demonstratiei, nu se mentine rigid pe traseul deschis de tema enuntata în titlu; îsi permite deviatii, ocoluri, incursiuni în alte sfere problematice, îsi acorda popasuri confesive. Consecutiv, liniile de forta ale constructiei ideatice sunt, pe alocuri, rupte sau estompate. Discursul este, în câteva rânduri, fracturat prin digresii. Nu în adâncime însa. Digresiile nu afecteaza substanta expunerii. Laitmotivul întregului studiu fiind „poezia nasterii si a stingerii“, e normal ca observatii lansate la început sa fie reluate, si nu o singura data, cu nuantari; altfel n-ar avea cum sa se realizeze aderenta la ele a observatiilor noi, subsidiare. Expunerea suscita interes în primul rând, prin vastul colaj de citate, colaj ce învedereaza unitatea vizionarismului eminescian în diversitatea expresiilor sale. Relevarea acestui fapt pe cale analitica constituie meritul principal necontestabil al cartii. Exegeza face sensibila performanta geniului eminescian prin punerea în relatie a sute de propozitii convergente dispersate pe mii de pagini, si sensurile formulate sau încifrate în acestea sunt explicitate prin comentarii ce motiveaza plasarea citatelor într-un loc sau altul. Multe dintre explicitari se sprijina, fireste, pe judecati ale unor exegeti de mare prestigiu, precum Calinescu si Vianu, dar în si mai mare masura pe studiile unor eminescologi pe care Carmina Cojocaru i-a avut profesori, George Munteanu si George Gana. Alaturi de acestia sunt utilizati si alti comentatori literari, ca Svetlana Paleologu-Matta. În punctarile teoretice de mai larga rezonanta sunt citati scriitori, gânditori, eseisti, psihologi, fizicieni straini din diferite timpuri, de la Aristotel la Pico della Mirandola, de la Goethe la Mayer si Clausius, de la Novalis la Piaget. Se fac referiri la Upanisade, la Biblie, la parintii bisericii.
Specificând, de la început, ca întreaga opera a lui Eminescu e zidita pe un „fundament antropogonic“, exegeta nu purcede la studierea acestuia fara a-l pune în relatie cu viziunea sociogonica si cea cosmogonica a poetului, pe care le sustine. Ea îsi reprezinta creatia eminesciana ca „o axa, la mijlocul careia se afla omul în raport cu timpul“. La dreapta omului se gaseste „universul, reprezentat artistic de cosmogonie“, la stânga timpul, cu toate implicatele lui sociogonice: „viata-moarte, adevar-minciuna, fericire-nefericire, marire-decadere“ si altele. Nazuind sa revele „misterul din fibra interioara a cuvântului eminescian“, sa identifice asa numitul de Calinescu „izvor tainic al efluviilor eminesciene (…), ascuns undeva departe, în padurea subconstientii lui“, cercetatoarea observa ca omul eminescian nu este doar „o forma prin care pulberea trece“, ci e totodata „parte“ din „întregul divin“ si îsi orienteaza demonstratia în sensul acesta. Strict vorbind, titlul volumului, „Antropogonia eminesciana“, nu-i acopera întregul continut, chiar daca sfera termenului antropogonie este considerabil largita. Exegeza nu scormoneste doar operele având ca tema nasterea umanitatii, ci întregul scris eminescian iesit din meditatia asupra naturii si conditiei omului, pe pamânt si în cosmos. Antropogonia, considera exegeta, nu poate fi disociata de sociogonie si cosmogonie, caci, „nascut dintr-o necesitate divina imanenta, universul transfera asupra omului propria-i tensiune“. Obiectul exegezei va fi, în consecinta, reprezentarea în constiinta eminesciana exprimata literar a tot ceea ce devin omul si universul pe „traseul dintre nastere si moarte“. Debitoare, prin natura lor, bibliografiei critice preexistente, orice noi demersuri interpretative vrednice de interes sporesc, la rândul lor, cunoasterea obiectului de studiu. Consolidând, augmentând, relativizând, amendând puncte de vedere ale altora (inclusiv ale unor savanti de cel mai înalt prestigiu), noua eminescoloaga emite si observatii perfect inedite sau cu nota personala accentuata. Comentând afirmatia lui Calinescu potrivit careia Eminescu a creat un „univers poetic în semicerc, cu orizonturile limitate de nasterea si moartea lumii“, ea o considera neîntemeiata, întrucât într-un manuscris eminescian apare sintagma „curba în infinit a universului“. Sintagma aceasta în concordanta cu viitoarea teorie einsteiniana a relativitatii numeste însa probabila structura a universului obiectiv, nu a celui creat de poet. Inteligenta speculativa, eseista opereaza, mai ales în paragrafele analitice, disocieri subtile, unele exagerate, discutabile, dar interesante, atribuind, bunaoara, sensuri mult diferite diatezelor activa si reflexiva a verbului „a fi“ („simt“ si „ma simt“), în ultima strofa a „Luceafarului“, sau notiunilor de „traire“ si „fiintare“, a doua incluzând ideea de „dainuire“, deosebind (în opera lui Eminescu) plânsul „pruncului care da piept cu lumea“ de „vaierul fiintei prinse la raspântia dintre doua lumi“ : cea „a neantului, a pacii universale“, închipuita ca o „padure de argint“, si cea obiectiva, dominata de principiului Raului. Primei lumi îi apartin foarte putinii insi cu „atribute hyperionice“, celei de a doua: muritorii fara probleme. Ireductibilitatea acestor doua categorii umane, specifica exegeta, e tema „Luceafarului“. Catalina personifica nu feminitatea inferioara, ci omul de totdeauna care, desi ar dori-o, nu e în stare sa-si asume „efortul de a patrunde în sfera celei mai înalte filosofii (…), alegând sa ramâna în zona exclusiv sensitiva“. La extrema opusa, existenta hyperionica e incompatibila cu vietuirea în „cercul strâmt“ al lumii trecatoare. Nostalgia, în lirica eminesciana, a copilariei si, în acelasi timp, oroarea de scoala are, în interpretarea Carminei Cojocaru, sensul dezolarii de a fi depasit vârsta asemanatoare existentei prenatale, de a fi parasit „tara fara nume“, regretata, mai târziu, si de Blaga, care îsi culpabilizeaza mama pentru faptul de a-l fi „trimis în lumina“. Fuga de la scoala exprima nu „o aversiune fata de studiu, ci (…) intuitia ca scoala îl zmulge din spatiul sau launtric (…), unde timpul nu are nici o putere“, spre a-l azvârli în timp, în „marea trecere“.
Alternativa neajunsului „nasterii în pacat“ este, în gândirea lirica eminesciana, „dorul de moarte“. „Mai departe, mai departe, / mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte“. Din simtamânt, acest dor devine filosofie. Filosofia încifrata în întreaga creatie a poetului. Ba chiar filosofia în totalitate. Adevarata filozofie, zice Sf. Vasile cel Mare, citat de Carmina Cojocaru, este „gândirea la moarte“. Eminescu „gândeste la moarte“ în întreaga lui creatie artistica. Titlul uneia dintre componentele majore ale ei îi rezuma lapidar sensul: „Memento mori“! În una din primele sale poezii, Eminescu se întreaba: „Ce este omul? Ce-i adevarul? Dumnezeirea“. Analizând-o, exegeta stabileste ca, din frageda tinerete, preocuparea care se va dovedi esentiala a poetului este „definirea omului si a menirii sale pe pamânt“, definire al carei implicat definitoriu este acela de „a învata a muri“. Caci, în întelegerea eminesciana, viata si moartea nu se exclud reciproc, ci se completeaza. „Viata-i cuibul mortii, moartea e samânta vietii noua“, îsi rezuma poetul filosofia, într-o nota de manuscris. În alte însemnari, el afirma, la fel de sententios, ca „antitezele sunt viata“ si ca „moartea-i laboratorul unei vieti eterne“. Tragând concluzia logica a unor asemenea asertiuni, si comentând „Oda în metru antic“, exegeta omologheaza principiul „a învata sa mori“ cu cel doar în aparenta opus, „a învata sa traiesti“. De vreme ce „vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi“, fiecare din aceste doua principii îl include pe celalalt.
Fruct al unor îndelungate, repetate si mereu aprofundate lecturi, al unui studiu înversunat, prima carte a Carminei Mimi Cojocaru revela o vocatie exegetica si teoretizanta vrednica de un critic si istoric literar cu învederate posibilitati.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper