„Visul lui Adalbert“ – scurta enciclopedie a omului-artist-de-intreprindere

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Intr-o perioada in care Noul Val se revarsa in marea de filme, incercand sa-si regaseasca izvoarele, se pare ca „epoca de aur“ a enoriasilor comunisti si tabloul sociologic al acestei perioade ii atrage pe oamenii filmului, calauzindu-i catre diverse subiecte si istorisiri demult uitate. Astfel, „Visul lui Adalbert“, in regia lui Gabriel Achim, imbraca hainele comediei satirice in stilul spiritului optzecist, inconfundabil prin natura lui melancolica, umorul izvorand tocmai din utopia omului de rand. Filmul se deschide cu o scurta introducere didactica asupra perioadei comuniste, amintindu-ne, cu strictete, ca suntem in data de 8 mai si ca de 42 de ani tara o duce bine in grija Partidului Comunist Roman, cu evenimente mai mult sau mai putin nefericite; in prima faza, observam isteria cumpatata in urma catastrofei de la Cernobil si patosul exacerbat in urma victoriei obtinute de Steaua in finala Cupei Campionilor Europeni.
Pe parcurs, filmul renunta la atitudinea didactica si ajunge, incetul cu incetul, sa ilustreze, intr-un mod destul de autentic, conceptul de realism social casnic, introducand personajele principale ale primei secvente: inginerul Iulica (Gabriel Spahiu), cameleon al activitatilor sociale si profesionale, este, pe de-o parte, om al Protectiei Muncii, iar, pe de alta parte, aspirant la cea de-a saptea arta, cinematografia; sotia lui, Coca (Alina Berzunteanu), a carei involburare incita spectatorul prin tonalitatile verbale si prin reflectiile de „mamaie“ speriata de radiatii; si, in cele din urma, fiul lor, Adrian (Damian Achim), fan al lui Lacatus, cam poznas pentru baremul clasic al personalitatii copiilor de pe ecran din perioada comunista. Peisajul realist continua sa dezvaluie mici detalii legate de viata familiei, prin imaginile casnice din bucatarie, acest spatiu devenind din ce in ce mai uzat si luand amploarea unui altar pur romanesc; trecand de la oua si prosoape la cutite puse in apa fiarta, scena isi atinge apogeul la aparitia fetisului personajului principal, si anume videocasetofonul, o comoara a romanului cinefil in acea perioada si un fel de arma care ar putea aduce politia la usa nevinovatilor, dupa cum afirma si Coca.
Incipitul filmului ilustreaza in mod veridic portretul familiei, iar desfasurarea actiunii urmeaza o structura lejera, avand ca punct final sfarsitul festivitatii de aniversare a Partidului si dezastrul iminent din fabrica. Datoria lui Iulica este de a proiecta cele doua filme alese pentru festivitatea de aniversare, „filme artistice“ semnate de inginerul insusi, dupa cum arata colegul sau Valter Lefardau (Doru Ana). Valter incearca o introducere timida plecand de la fratii Lumière, dar e intrerupt brutal de vociferarile sefilor de partid. Portretul lui Iulica este evidentiat si prin relatia lui cu Lefardau, bazata mai mult pe sistemul „dealer“-complice, avand ca obiect imprumutul videocasetofonului sau organizarea unei cinemateci cu filme erotico-artistice, cu bilete de cinci lei la intrare. Cu toate acestea, discutia studenteasca dintre cei doi trece de la deliciul filmelor porno si ajunge, tam-nisam, la subiectul existentei divinitatii. Profunzimea ideii este trecuta instant cu vederea, Iulica abordand un subiect mai lejer, precum cel al langosilor, pentru a reveni in cele din urma la subiectul initial, cu o informatie noua, cum ca americanii ar fi descoperit „particula lui Dumnezeu“. In ceea ce priveste relatia cu presupusa amanta, prezenta Lidiei Spataru (Ozana Oancea), al carui ochi de sticla filmat indeaproape pentru documentarul inginerului merge mana-n mana cu ochiul buñuelian din „Cainele Andaluz“, aceasta marcheaza inceputul amatorului Iulica in cinematografia avangardista. Mostra de suprarealism socialist ad-hoc, primul film artistic al inginerului, intitulat „Visul lui Adalbert“, se incadreaza in zona fabuloasa a visului, atat de mult folosita de batranul George Méliès. Este un film mut ce reprezenta drama lui Adalbert, adica drama fiecarui muncitor al fabricii, transpusa cu ironie pe sablonul functionarilor de la Protectia Muncii. In cosmarul sau, Adalbert, interpretat de secretara fabricii, Tatiana (Anca-Ioana Androne), este nevoit sa inlocuiasca manerele stricate ale cutitelor pentru buna lor functionare. Sfarsitul festivitatii comuniste aduce in vizor un alt incident, cel al muncitorilor care nu se aflau in sala de festivitate, deoarece incercau sa faca pe ascuns niste cutite, pe care sa le ofere apoi educatoarelor propriilor copii, ca „mici atentii“. Unul dintre ei reuseste sa isi piarda o mana, iar scena finala incearca sa reconstituie incidentul, ducandu-ne cu gandul la pelicula clasica a lui Pintilie, „Reconstituirea“.
Filmul lui Gabriel Achim imi evoca un amalgam de informatii uneori necesare, alteori inutile, care incarca memoria vizuala a spectatorului, nu numai prin imaginea de ansamblu asupra epocii, ci si prin tehnicile utilizate; filmul regizat de Iulica este pe pelicula de 8 mm, iar restul „Visului lui Adalbert“ este filmat pe o combinatie de VHS si digital. Regizorul incearca sa surprinda cateva laitmotive care isi pierd continuitatea, dar si importanta spre final – spre exemplu, incidentul lui Duckadam (legenda conform caruia jucatorul a incasat un glont de la Nicu Ceausescu), transpus la inceputul filmului si parasit spre final, sau intertitlurile de tip ancheta care ne informeaza si ne arata victimele la locul de munca. Celalalt laitmotiv ar fi legat de visul mamei, versata interpreta a viselor sotului, in care imaginea unei vulpi trece incetul cu incetul intr-o povestioara din copilaria amantei lui Iulica.
Astfel, „Visul lui Adalbert“ al inginerului Iulica devine un film mai bun decat filmul in sine, reusind sa bata, si prin culoarea epocii – redata in mare parte de imaginea casetelor VHS – nuantele optzeciste, glacialitatea secretarei Tatiana, bigudiurile Cocai, casetofonul invelit in prosoape si, in cele din urma, „colajul“ anevoios al lui Gabriel Achim.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper