Un model de sinucidere model

Un articol de OANA PUGHINEANU

Evenimente precum presupusa sinucidere a domnului Nastase sunt extrem de benefice pe post de „barometru“ al gradului de idiotizare al populatiei. Si suntem cam toti idioti… ne lasam prada impulsului de a comenta tot ceea ce presa, mai înainte de orice altceva, pune pe tapet.

Ca si cum asta nu ar fi îndeajuns de distorsionant, parca devenim cu totii psihologi, experti în arme, experti în justitie, otv-urile din mintea noastra rulând euforic si aproape ca depasind durata de emisie a delirurilor colective orchestrate de Dan Diaconescu. Nu ne putem controla. Nu putem sa nu avem o parere. Cu totii am fost în camera cu Adrian Nastase. Ba, mai mult, eram cuibariti în creierul lui. Si acum facem niste „exercitii de stil“ asezonate cu umorile noastre… activate instantaneu. Am citit aseara textul „Nastase si dreptul vinovatilor la suferinta“ al Victoriei Stoiciu, postat pe CriticAtac. Nu prea ma impresioneaza discursurile care decid când ar trebui sa fim umani, plini de compasiune. Si asta din multe motive: pentru ca nici nu mai suntem constienti de momentul în care ne-am pierdut, cel putin partial, compasiunea, traind în lumea hiperreala mass-media. Presa si internetul sunt pline de „glumite“ la adresa oricarui eveniment istoric sau de alt fel. Îmi aduc si acum aminte de imaginile cu WTC (trucate): spre exemplu, reconstruirea turnurilor cu un spatiu gol menit sa faca loc de trecere unor viitoare avioane. E imposibil sa nu fi zâmbit macar la cel putin unul din posterele demotivationale care iau în gluma orice. E imposibil sa nu fi râs la „A fost sau n-a fost?“ sau la „Inglorious Basterds“. O sa mi se spuna ca asta e „arta“, ca e „autonoma“ (în caz de nevoie, desconsiderându-se total ca arta daca e autonoma, este asa ca limbaj, nu ca mod de a fabrica obiecte ex nihilo). Ne trebuie o doza mare de naivitate sa nu vedem ca „arta“, la fel ca publicitatea, e integrata perfect în mecanismul lumii postmoderne care are nevoie ca de aer de eveniment si de parodierea & mascarea lui quasi-instantanee (dar despre toate astea s-au scris multe, nu inventam noi acum roata). Atâta doar ca e o parodiere mai cu „staif“, pentru „cunoscatori“. Simplul fapt ca ne îndopam cu publicitate, care e o mascare mitologica a brutalitatii productiei în sensul descris de Barthes, ne-a „ras“ demult nu atât compasiunea, cât constientizarea a ceea ce ar merita sau nu compasiunea noastra veritabila, nu cea programata pavlovian de niste imagini deja montate, ajustate, prin simplul mediu de transmitere. Vorbind despre presupusa sinucidere nu facem decât sa ne alaturam sirului nesfârsit de compatimitori declarativi, de profesie. Cred ca a face pe „umanistii“ în anumite cazuri, desconsiderând deja un pattern de receptare al oricarui eveniment ca „universalizare a faptului divers“ (Baudrillard) mi se pare nu un gest ipocrit, ci unul de inconstienta. Reactiile umorale ne apartin, ca vrem, ca nu vrem. Problema e când nu vrem sau nu putem sa le depasim, sau când ni se pare în mod fals ca le depasim servind un moralizator care e, de fapt, tot umoral si are un usor ton inchizitorial (în ciuda volutelor sentimentale): stabileste cine e si cine nu e uman.
În alta ordine de idei, nu pot sa nu semnalez în textul Victoriei Stoiciu neconcordanta dintre titlu si prima propozitie („Nu intentionez sa aduc aici în discutie chestiunea vinovatiei lui Adrian Nastase – exista o sentinta a instantei si pâna la proba contrarie e o obligatie morala sa consider aceasta sentinta  drept  valida si corecta“), iar în al doilea rând nu pot sa nu observ ca problema nu e atât dreptul vinovatilor, ci faptul ca domnul Adrian Nastase nu se considera vinovat! Nu a facut-o niciodata, si daca exista ceva pe lumea asta precum coerenta unui individ, si nu unul oarecare, ci unul care pare sa nu fi simtit mari drame interioare raskolnikoviene în niciun caz de încalcare a legii, atunci as putea deduce si ca nu o sa se simta niciodata vinovat. În fine, am citit destui postmoderni ca sa fiu intoxicata si de mitul incoerentei, inconsistentei subiectului. Prin urmare n-as putea deduce asa ceva (corectitudinea politica ma împiedica) si ar trebui sa-mi închipui bunaoara ca domul Nastase ar putea fi lovit în viitor de o frumoasa schizofrenie à la Deleuze, desi, pentru binele poporului, parca ar da mai bine un gest clasic, gen Apostolul Matei. Pentru mine presupusul act al sinuciderii (fie el voit, jucat, comis din greseala sau mai stiu eu ce) e un ornament inutil fata de chestiunea mai sus amintita. A-l comenta, în orice fel, nu face decât sa creasca maculatura senzationalista, can-can-ul politic. A ne întreba daca a fost sau n-a fost sinucidere, a crede ca a fost una sau alta si a lua pozitie în functie de aceste credinte irationale, pâna la urma, n-ar depasi cu mult profunzimea de cunoastere pe care ne-o ofera un banc, deja celebru: „–No, da cum îi zâce ma Ioane? Ipad sau Iphone? –La ce ma?“. Cam la nivelul lui „La ce ma?“ ne situam când vorbim de „dreptul la suferinta al vinovatilor“. E un drept natural. Nu ni-l ia nimeni. Nici noua, nici domnului Nastase. Cu dreptul la proprietate stam mai prost. Numai ca unii sufera cu constiinta vinovatiei, altii fara ea. Unii sufera pentru ca li se iau ouale, altii pentru ca li se numara. Iar domnului Nastase i s-au numarat niste oua care nici macar nu-i apartineau. Cam acestea sunt propozitiile „clare si distincte“ pe care dupa multe cazneli justitia româna a reusit sa le scoata pe gura. Poate ca ar trebui sa ne limitam la ele. Am vorbit cu mai multi prieteni despre condamnarea respectiva. Unul dintre ei sustine cu vehementa ideea ca ea a fost instrumentata politic, aducând argumentul (valabil, de altfel) ca e cam greu de gasit o campanie politica curata (la noi sau aiurea). Am cazut de acord ca Nastase trebuie condamnat si pentru celelalte fapte de coruptie, cele mai „personalizate“, nu cele care nu fac din el decât un politician „de rând“. Însa prietenul meu pare sa fie îndeajuns de naiv încât sa creada ca justitia ar putea functiona si altfel decât instrumentata politic. În treacat fie spus, toata teoria „starii de exceptie“ formulata de Agamben e o demonstratie a falimentului justitiei europene si americane de a functiona „independent“. În plus, în spatele coruptiei diferitelor clase politice sta realitatea sinistra a faptului ca, dupa cum bine observa Bauman: „Economia nationala e un mit mentinut în viata din motive electorale: rolul economic al majoritatii guvernelor se reduce, în general, la pastrarea unor conditii locale atractive pentru a atrage oamenii de afaceri cosmopoliti, care circula în toata lumea, fara sa apartina niciunui stat“. Coruptia României sau a Bulgariei s-ar traduce prin impunerea unor „cosmopoliti“ locali, înainte de atragerea celorlalti sau în cârdasie cu ceilalti (caci ce altceva sunt bancile decât o cârdasie cosmopolita?).
Revenind la „independenta“, observ ca aceeasi iluzie îi mâna si pe papionisti… pe cei naivi desigur, de parca ICR-ul ar putea „ramâne“ independent numai daca si-ar pastra aceasi clienti. Si, în plus, nu trebuia sa fie o contradictie între „Jos Basescu!“ si „Sus Patapievici!“? Probabil ca nu. Putem sa razuim oricând zvastica de pe un fund si sa o mutam pe altul. Se muleaza perfect pe toate presedintiile cu terminatia „-escu“. În orice regim si intelectualul oricui va fi domnul Patapievici ne va explica cum „Numai violenta, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimtire“. În caz ca regimurile s-ar schimba prea repere, ar putea scoate (aristocratic si plin de eleganta) la iveala tot felul de casete cu „sex oral“. Nici domnul Patapievici nu poate fi banuit de incoerenta. Dispretul domniei sale fata de plebea pe care o reprezinta a fost de atâtea ori pus pe tapet. În schimb e de-a dreptul dezamagitoare miscarea intelectualilor care pentru a scapa de lup se întorc la vulpe, dupa formula etern probata „sa alegem când nu mai e nimic de ales“, în perfecta conformitate cu discursurile întâiului ICR-ist: „România va evolua numai în masura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie. Politicienii nostri de frunte au realizat perfect incapacitatea poporului de a furniza elemente inteligente ale unei optiuni politice libere si mature“. Parca si Mussolini spunea ca a conduce Italia nu e greu, ci inutil. În aceste conditii, optiunea „papion“, mai înainte de orice, e înspaimântatoare! Ea e perfect „explicabila“ pentru clientii ICR, dar nu s-ar putea explica decât printr-o nebunie (speram) temporara în celelalte cazuri. Sunt convinsa ca tot ce am spus aici va fi „bine“ reinterpretat. Nu ma numar printre cei care cred ca tot ce a facut ICR-ul e gresit (si nici nu îi asociez pe multi dintre intelectualii care si-au pus papion cu Patapievici. Îi respect si le admir munca prea mult… momentan, mai mult decât o fac ei însisi). Ar fi absurd cel putin în virtutea faptului ca – vorba lui Descartes – se poate cadea întâmplator în adevar. Cred numai ca papionul nu este o solutie. Ma alatur pozitiei lui Cristian Tudor Popescu care considera ca, cel putin pentru episodul cu „caseta“,  „Patapievici era, în orice tara civilizata, dat afara pe loc. La noi, însa, cine s-o faca, primitorul sexului oral?“ (http://www.gandul.info/puterea-gandului/cultura-lui-basescu-si-ponta-9760053).
Prin toate aceste luari de pozitii, mai mult sau mai putin umorale, mai mult sau mai putin naive mi se pare ca actioneaza un tipar general al devierii deciziei morale. Ceea ce i s-ar putea aplica domnului Nastase: dorinta de a scapa cu orice pret de responsabilitate se poate aplica unor grupuri mai mari de oameni. Dar în acest caz, lucrurile devin confuze. Indivizii sunt plini de implicare. Protesteaza! Se înflacareaza! Devin camarazi în acelasi razboi, sustinându-se unul pe altul si uitând sa mai chestioneze legitimitatea razboiului însusi sau a taberelor. Din nou, analizele lui Bauman sunt extrem de patrunzatoare: eul moral individual e dezactivat de „logica militareasca“ (precum si de cea „estetica“): „Astfel supunerea subiectului moral fata de disciplina si actiunea legislatoare care actioneaza în vederea binelui comun, dezarmeaza fortele rezistentei morale în fata ordinelor imorale, adica dezactiveaza ceea ce i-ar face pe oameni sa evite participarea la barbarie“. Spectacolele mass-media care ne-au intrat atât de puternic în sânge încât propriile acte de revolta le gândim din start pentru sau chiar dupa chipul si asemanarea mass-media nu fac decât sa ne „reorganizeze“ ca pe niste pesti în banc, în functie de o grupare sau alta, pe care alegem sa nu o mai chestionam, sa o „legitimam“ numai pentru ca ni se pare în mod iluzoriu ca scapam de un rau mai mare. Nici poporul, nici „elita“ nu pare sa fie în posesia unei a treia cai. De parca între Patapievici/Presedintie si Senat, n-ar mai exista nimic, nici macar faimoasa „cultura româna“. Acelasi lucru ar vrea sa ni-l transmita si Adrian Nastase: între nevinovatia lui si închisoare nu sta nimic. Ele sunt în contradictie totala, iar iesirea ar fi sinuciderea. Cu riscul de a-mi pierde prietenii, cu riscul de a fi socotita (pentru a câta oara?) iremediabil cinica îi propun domnului Nastase si multor alti nevinovati ai clasei politice (de orice culoare) un model de sinucidere model: în locul unei treceri isterizabile în (ne)fiinta le propun o alta „moarte“, construita dupa formula etica a inversarii rolurilor: daca vor cu adevarat sa-si puna capat zilelor, atunci sa faca schimb de locuri si locatii cu unul dintre batrânii care traiesc cu pensii de nimic (preferabil un fost „angajat“ al cooperativelor agricole), sa guste toate micile, prea micile bucurii ale unor oameni care au muncit toata viata pentru a câstiga o data pe luna cam cât cheltuieste domnul Nastase pe un sul de hârtie igienica de lux. Sa stea la coada pentru compensate, sa traiasca iarna debransati, sa-si dramuiasca fiecare bucata de pâine si sa nu mai spere nimic. Cu siguranta, de pe pozitia inversata, justitia i-ar ajunge mai repede, la fel cum mereu i-a ajuns pe toti cei care si-au pierdut mantaua. Caci numai în cazul lor politia „a primit ordin ca mortul sa fie prins cu orice chip, viu sau mort, si sa fie pedepsit în mod aspru pentru a fi pilda si altora“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper