Un înger pe umarul drept

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Cannes 2012

O fata strabate multimea coborata din tren. Nu merge, însa, odata cu ea, ci împotriva curentului uman. Nu se lasa dusa de el, nu-si potriveste pasii odata cu el, ci îl despica asemenea unui crucisator care taie gheturile. Nu o vedem, desigur, decat din spate, dar simtim energia, clocotul tinerei. Asa începe „Dupa dealuri“, cu un exceptional ex-abrupto. Acolo unde, în general, filmele aleg respiratia, tresarirea, Cristian Mungiu ne face sa auzim zvacnetul. Încordarea nu ne va parasi de-a lungul celor doua ore si jumatate care, paradoxal, nu trec greu (nimeni nu s-a foit în Sala Debussy unde a fost programata proiectia, nimeni nu a parasit-o). Iar în exceptionalul sfarsit cinematografic, cand geamul masinii în care se aflau tortionarii fetei de la Tanacu este maculat, împroscat cu apa noroioasa a strazii, singura sentinta pe care si-o îngaduie autorul, am avut senzatia ca mai toti cei din jurul meu s-au smuls cu greu din povestea de pe ecran. Ca si cum ne-am fi cerut dreptul nostru la putina liniste, la ragazul desprinderii. Doar marile filme opereaza astfel. Iar „Dupa dealuri“ este un mare film. Nu cred ca pot descrie starea cu care am alergat imediat la computere, sa transmitem cotidianelor, radio-urilor etc., asa cum facem de obicei. În astfel de cazuri, taram dupa noi sentimentul unei impietati si al unei vinovatii difuze. O lunga experienta mi-a dovedit ca este aproape imposibil sa te plasezi cu maxima exactitate pe linia nuantelor, a gandurilor autorului, tot ceea ce îti doresti este sa nu-l tradezi, sa nu te lasi înecat în umorile momentului. De aceea nu cred ca este lipsit de interes sa amintesc ca ceea ce se citeste în articolele de ziar aparute a doua zi, uneori chiar la numai cateva ore, pe publicatiile on line (cunosc, am trait toate ipostazele) nu trebuie luate drept cronici definitive. Le spunem cronici pentru ca nu avem cum altfel, de fapt sunt însemnari la cald, senzatii, un fel de atingere a unor idei ce trec pe langa tine precum fluturii pe care stii ca îi vei prinde altadata. Chiar si acum, la mai bine de o luna de cand am vazut filmul, nu ma simt în stare sa-l analizez cu tot dichisul, fara sa-l mai fi revazut, fara sa ma las prizoniera de buna voie a cutarei sau cutarei secvente, din stransoarea carora sa încerc, apoi, sa ma eliberez prin ceea ce numim analiza. Aceasta este, dupa parerea mea, profesia criticului de film, de asta se si deosebeste ea de cea a criticului literar. Ma îndoiesc ca un confrate din lumea literelor a alergat, vreodata, cu sufletul la gura, de cum a terminat ultima pagina a unui roman, „sa dea la gazeta“. Noi, da, daca vrem sa transmitem ceva din suflul unui festival, cu atat mai mult al unuia precum Cannes-ul, a carui „gheara“ marcheaza destine. Criticul ziarului „Le Monde“, publicatie-reper pentru multi, al carei cuvant este asteptat cu nerabdare, si-a îngaduit de data aceasta un ragaz de doua zile (nu mai amintesc ce înseamna asta pentru un cotidian) pentru ca, scrie Jacques Mandelbaum: „La Cannes, mai mult decat oriunde, linia care desparte adeziunea de respingere tine uneori de un fir de ata. Acest sentiment care deschide o bresa nelinistitoare în încrederea pe care crezi ca o ai în propriul gust, face din festival, în pofida oricarei asteptari o experienta filosofica. Vineri 18 mai se vedea în proiectie pentru presa cel de al treilea film al romanului Cristian Mungiu, «Dupa dealuri». O premiera foarte asteptata, pentru ca autorul era detinatorul Palme d’Or din 2007 cu «4 luni, 3 saptamani, 2 zile»… Au urmat cele doua ore si jumatate consacrate relatiei elective dintre doua tinere femei închise între zidurile unei manastiri. Primele semne de oboseala la capatul a doua zile pline la Cannes? Sa fiu, oare, insensibil la un astfel de subiect? Simt ca plictiseala ar vrea sa-l atinga cu aripa ei cenusie pe umil dv. servitor, în ciuda admiratiei pentru frumusetea filmului (…) Trece o noapte. Dimineata, o constatare uluitoare: printr-o lucrare despre care nu pot sa spun mai nimic, filmul revine, te cauta, încrustandu-si imaginile, impunand personajele, desfasurandu-si frumusetea. Fara doar si poate, mai mult decat cele care lovesc scurt si repede, acest gen de filme devin un aliat împotriva propriei tale rezistente, mentin viu raportul spectatorului cu cinematograful. Scriu toate acestea pentru a ajunge la paradoxul îmbucurator care face ca, desi nu am dezvaluit nimic despre «Dincolo de dealuri», am spus deja esentialul. Forta sa insinuanta de evocare, modul sau de a-ti deschide ochii asupra a ceva nestiut sau pe care nu ai fi vrut sa-l vezi, aceasta orbire mai mult sau mai putin voluntara este subiectul filmului“.

„Dupa dealuri“ nu este o reconstituire de tip ancheta a cazului Tanacu. Punctul cinematografic de pornire se afla în romanele non-fictionale ale Tatianei Niculescu Bran, al caror potential filmic l-a intuit Cristian Mungiu. Desi nu o doreste si este de înteles, apropierea cu „4, 3, 2“ s-a facut si se va face inevitabil. În ceea ce ma priveste, nu pot ocoli un amanunt: asa cum precedenta lui creatie nu era, în esenta, un film despre avortul clandestin în epoca lui Ceausescu, sau nu numai, nici „Dupa dealuri“ nu este doar trimiterea, în cheie cinematografica, la un caz de exorcizare. Drama celor doua fete, Voichita si Alina, crescute într-un orfelinat, una ajunsa într-o manastire, alta plecata sa-si faca un rost prin lume, lasa sa se auda un strigat, cand mai înabusit, cand devenit urlet, despre dreptul la libertatea interioara al oricarei fiinte umane, despre nevoia de dragoste si de ocrotire, mai ales a celor singuri pe lume, lasati de atatea ori sub cerul liber al indiferentei, al ipocriziei. Acea splendida deschidere cu care mi-am început aceste randuri, (fata înaintand împotriva multimii) plaseaza naratiunea de pe ecran sub semnul energic al vointei de fi liber, cu îngerul din tine sau de langa tine. Putini, foarte putini au fost criticii de la Cannes care sa trimita „Dupa dealuri“ în spatiul religiei, sa se împiedice de diferentele ortodoxie – catolicism. A fost privit si înteles ca un Film. „Fara excese, fara sa înfrumuseteze, impresionant filmat, creatia lui Cristian Mungiu este o neobisnuita restituire a unui caz de exorcism din Romania. Are toate datele pentru a diviza deopotriva spectatorii si critica , unii socotindu-l o opera majora, altii reprosandu-i un anumit senzationalism. În mod sigur, însa, „Dupa dealuri“ nu trece neobservat. Teme mari, cum sunt dragostea, credinta, libertatea spiritului contra rigiditatii religiei, ignorantei si saraciei ofera un fundal fertil unor conflicte. Nu exista buni si rai, fiecare crede în dreptatea lui, poate tocmai de aceea tragedia nu poate fi evitata“, scrie Dan Fainaru în „Screen International“. „Filmul lui Mungiu te tine captiv, în ciuda unui ritm deliberat negrabit si a lungimii sale. (…) Lucrat în cadre fluide de catre statornicul sau director de fotografie Oleg Mutu, filmul da corp unei crize morale cu o angajare de nezdruncinat în realism si o metodica atentie acordata detaliilor“ este de parere Justin Chung de la „Variety“. Colegul sau de la „Hollywood Reporter“, Stephen Dalton a insistat pe componenta formala: „Frumusetea aspra a filmului lui Mungiu aminteste uneori de Lars von Trier, cel de la începuturi. Este cert filmat în spiritul Dogmei 95, care se poate lipsi de accesoriile muzicii sau ale efectelor speciale. Multe tablouri au puritatea calvinista a unor maestri olandezi ai picturii“. Toate astea dupa ce autorul îsi începuse cronica plasandu-l pe Cristian Mungiu în linia „unei surprinzatoare si puternice genealogii ce se întinde de la de la clasicul „Black Narcissus“ al lui Powell si Pressburger, „Viridiana“ lui Bunuel, „The Devils“ al lui Russels si „Entre tinieblas“ („Dark Habits“) de Almodovar“. Chiar daca ne putem îndoi de unele comparatii, mai ales de ultima, avalansa de senzatii ale unei învecinari culturale spune multe despre receptarea filmului romanesc. Nu exista nici o îndoiala ca prezenta noastra în competitie a placut juriului si presedintelui sau, Nanni Moretti. Numai ca se adevereste înca o data cum ca mult mai aproape îti este camasa decat haina. În conditiile în care Palme d’Or pentru „Amour“ al lui Haneke a ocupat tot spatiul emotional, cel al reflexivitatii ar fi fost cum nu se poate mai adecvat unui Grand prix (a doua recompensa în ierarhia canneza) adjudecat de „Dupa dealuri“. Presedintele a aparat, se zice, cu ghearele si cu dintii productia italiana din competitie, „Reality“, al lui Matteo Garrone. „Moretti ne-a facut cadou un mare premiu“, scria un critic italian. Departe de forta, incisivitatea si totala angajare a precedentului titlu al lui Garrone, „Gomorah“, aceasta comedie duios-amara despre comertul cu iluzii al reality-showurilor tip „Big Brother“ nu este o pelicula de respins. Numai ca, favorizata de aceasta distinctie care a surprins pe toata lumea, inclusiv pe italienii prezenti la Cannes, filmul va circula oarecum stanjenit prin lume. Dupa cum nu este exclus ca în tara sa, unde „Grande fratello“ este înca la mare cautare, mica drama a umilului negustor napolitan de peste va face o carare în hatisul industriei visurilor si al manipularii televizionistice. Fragilele posibile referinte la un Fellini din epoca „Seicului alb“ nu cred ca vor tese vreo aura. Mai degraba un amanunt va spori impactul: protagonistul Aniello Arena este un puscarias, membru al unei echipe de teatru din închisoare. Interpretarea sa, amestec halucinant de visare, ticneala, desprindere de realitate s-a înscris pe bunã dreptate pe lista candidatilor la premiul de interpretare. Juriul a tintit mai sus. Mai noile reglementari potrivit carora primele trei recompense, Palme d’Or, le Grand prix si Le Prix de la mise en scene (regie) nu sunt cumularde, pot deveni, uneori, nu instrumente ale democratiei, ci ale unor mutari într-o schema. Mie una îmi este limpede ca filmul lui Mungiu i-a placut lui Moretti care a avut la dispozitie posibilitatea de a jongla cu premiile de interpretare. Daca nu ar fi fost asa, daca nu ar fi vrut sa onoreze „Dupa dealuri“ (posibilitatea lui Grand prix fiind exclusa, din punctul lui de vedere), nu ar fi recompensat minunatele actrite Cosmina Stratan si Cristina Flutur. Ar fi putut sa împace cat de cat capra si varza alegand-o pe Marion Cotillard, pentru rolul din „De rouille et d’os“ al lui Audiard. Ceea ce s-a întamplat a fost fara îndurare. Vom vedea cum juriul a trecut cu tavalugul peste selectia franceza. Nici cea americana nu a avut o soarta mai buna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper