Ultimul fracturist

Un articol de ALEX GOLDIS

un cristian, Mortii ma-tii, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, 2012, 316 p.

 

Intr-un fel, e pacat ca un cristian a ales un titlu atât de strident pentru romanul sau de debut, „Mortii ma-tii“. Si asta nu pentru ca titlul nu s-ar justifica in ordinea naratiunii, nici pentru ca valentele avangardiste s-ar cere neaparat imblânzite, ci din simpla ratiune ca el ar putea tine din start la distanta o categorie de cititori subtili, dar nitel conservatori. Cu greu imi imaginez vreun cititor format la scoala saizecista sau saptezecista bucuros sa deschida copertele unui astfel de carti. In subsolul cronicii lui Paul Cernat din „Observator literar“ s-a desfasurat deja o epopee ridicola despre decadenta culturii (tinere) actuale.
O realitate de injurat
Doua ar putea fi totusi ratiunile „licentei“ lui un cristian: pe de o parte, incercarea de seductie a unui public tânar si/ sau provenind din afara sferei literatilor. Faptul deriva numaidecât din pasiunea de editor, de nu chiar de manager intr-un sens mai larg. Daca a existat un om din umbra gata sa incurajeze si sa promoveze ultima generatie de scriitori, de la fracturisti incoace, acela a fost, cu siguranta un cristian. Cu extraordinarul atu – am mai scris-o si altadata – de a fi cunoscut din interior si de a fi participat la toate mutatiile de viziune ale tinerilor scriitori. Asa se face ca proiectul sau de biblioteca tânara (despre inceputurile caruia povesteste cu umor si in roman) s-a transformat, in ultimii ani, intr-o editura in toata regula. Chiar daca are deocamdata o piata de desfacere de uz propriu, Casa de Pariuri Literare a devenit o garantie pentru debuturile din ultimii ani.
Pe de alta parte, titlul mai conserva ceva din radicalismul fracturist de la finalul anilor ‘90. Marius Ianus, Zvera Ion, Ruxandra Novac, Ionut Chiva sunt, cu totii, colegi de generatie (unii chiar de studentie) ai lui un cristian. Astfel incât debutul intârziat al timidului dar intreprinzatorului editor ar putea fi privit si ca ultima zvâcnire a fracturismului. Un cristian are in comun cu Ianus et comp. o anumita transanta de idee si de stil. De altfel, „Mortii ma-tii“ respinge cu consecventa toate cliseele sentimentaliste ale genului autobiografic. In primul rând, pentru ca, desi urmareste un intreg traseu existential, de la primele amintiri pâna in pragul maturizarii totale, numai de coerenta si de incercare de rotunjire a unui destin nu poate fi banuita cartea lui un cristian. Romanul e compus dintr-o serie de „scene“ – multe, cu valoare autonoma – menite sa probeze, aproape involuntar, caracterul accidentat al devenirii eroului. Chiar daca pe foaia de titlu scrie negru pe alb „roman“, un cristian e un excelent mânuitor al genului scurt: schita, gag, situatie, „faza“ (in limbaj douamiist), portret caricatural, toate sunt puse in slujba unei naratiuni extrem de dense in evenimente si personaje. Amintiri din copilaria propriu-zisa sau intâmplari recente sunt mixate intr-un stil trepidant, nervos, extrem de lapidar, ca si cum naratorului i-ar fi frica (sila?) sa interpreteze. Realitatea e atât de aspra si de lipsita de sens, incât tot ce-ti mai ramâne e s-o injuri cu naduf, asa cum face cel mai adesea vocea naratoare din „Mortii ma-tii“. Singurele pasaje (auto)reflexive din roman cuprind injuraturi neaose, insa… extrem de abstracte, la adresa lumii in general sau a modului prost in care e compusa.
Iesirea din culise
De aceea, mai nimic trivial in romanul lui un cristian. Dimpotriva. Personajul central nu pozeaza in „vagabond“, asa cum se intâmpla in literatura lui Ianus, ci intr-un sensibil rough. Adolescentul din „Mortii ma-tii“ e un „tocilar“ timid, discret in gesturi (la multe dintre intâmplari e doar martor, nu participant activ), contrazis insa de inevitabile iesiri violente la adresa unei lumi ce-l hartuieste permanent. Singurul protector al copilului firav care „de la Revolutie n-a mai luat niciun centimetru in inaltime“, cum retine subtil prozatorul, e „tatuca“, unul dintre cele mai reusite personaje din roman. Fara a-si marturisi direct sentimentele, intre cei doi se stabileste o relatie speciala, menita sa redea copilului increderea in propriile forte. Cristi primeste cadouri speciale in raport cu verisorii sai, scapa de pedeapsa când face boacane in rând cu ei etc. In schimb, nepotul incearca – fara succes – sa-l initieze in arta scrisului sau a vorbitului englezeste. Un pasaj frumos – caracteristic pentru amestecul dintre tandrete si duritate, dintre trivial si inocent – scrie un cristian despre moartea batrânului: „N-au trecut trei zile si vântul cel mare l-a curatat. Departe de curte, de vie si de casa batrâneasca, in plin proces cu nemernicii. «Tataie, ma ierti?» – am cazut ca secerat sub icoana. Asa se-ntâmpla de fiecare data. Se stie. Oare de câte ori o sa mai tot cad sub ea? Mi-a fost asa de frica atunci, ca mama m-a tinut in brate pâna a adormit apoi a plecat sa-l vada. L-am visat. Ma mângâia cu degetoaiele lui batatorite si pline de cerneala chinezeasca – «Te iubeste tataia, da’ nu poate sa spuna in engleza». Nici nu era nevoie sa mi-o spuna in engleza, mortii ma-sii de treaba, caca-m-as pe ea de lectie de engleza si de viata si de moarte si de nu mai stiu eu ce!“ D-zeu sa ma ierte, când l-au bagat in cavou, m-am dus mai câs, sa slobozesc o basina. A razbit greu, surda, dar a iesit. O basina pentru sufletul lui tataie. Cred c-as fi plâns daca nu-mi iesea“.
De altfel, dincolo de varietatea aproape grotesca a aventurilor cotidiene (ce trimit la ideea ca lumea e compusa exclusiv din fapte brute, excluzând total comentariul), insa intotdeauna savuros povestite, o tema de neocolit a romanului ramâne moartea. Ea e in acelasi timp o realitate cât se poate de concreta (Cristi asista la ingroparea rudelor si a prietenilor) si – abia aici incepe romanul sa-si dovedeasca excelenta – un catalizator al imaginatiei copiilor. Mult umor negru, dar si multa tristete de substrat deriva din infiltrarea mortii in cele mai nevinovate jocuri copilaresti. Farsa se impleteste mereu cu angoase cât se poate de autentice, de care niciunul dintre aceste personaje atât de vii nu scapa. Ca sa se razbune pe un militian antipatic, pustii de la bloc comanda un sicriu pe numele lui. Cristi se teme de morti dar in acelasi timp face pe mortul pentru a baga spaima intr-un coleg. Momentul suprem al constientizarii mortii de catre copii e si el surprins cu multa delicatete: „Se-ntunecase de-a binelea si venea masa. Cici reintra in curte, lasându-ne poarta deschisa. Stateam pe bordura si-l priveam pe Aurica, trist dintr-odata, cum tinea mingea sub picior: «Cristi, Maradona moare?» «Moare, Aurica»“.
Toate aceste calitati fac din „Mortii ma-tii“ unul dintre romanele memorabile ale tinerei generatii si-l recomanda pe un cristian drept un prozator original, cu nimic mai prejos decât numele pe care le-a sprijinit editorial in ultimii ani. Iesirea lui din culisele bibliotecii-edituri merita salutata ca un mic eveniment al literaturii actuale.

 

3 comentarii pentru “Ultimul fracturist”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper