Stramosul domnului Paleologu

Un articol de C. STANESCU

O carte editata si raseditata este „Bunul simt ca paradox“ a celui mai dezinvolt, sigur si aristocratic eseist român: Alexandru Paleologu. N-am idee a câta editie este aceasta de la Polirom din 2011, în cei 39 de ani de la prima ei aparitie (1972). Primele doua însusiri din prima propozitie, „dezinvolt si sigur“, îi sunt atribuite „Conului Alecu“, chiar din titlu, de catre Sorin Lavric, probabil cel mai subtil lector si analist al cartilor atipice din literatura contemporana: al celor cu o „filozofie“ implicita ori la vedere. „Aristocrat“ care „nu-si supravegheaza gesturile, pastrându-si decenta chiar în situatii care tradeaza o crasa dovada de badaranie“, „nobil“, caruia „îi sta bine oricum, chiar în posturi care, pentru altii, ar fi apasator de stânjenitoare, de pilda scarpinându-se în nas sau purtând nodul cravatei desfacut“, Alexandru Paleologu este în viziunea cititorului sau din „România literara“ un spectaculos cumul de paradoxuri si însusiri oximoronice: „un boier“ cu vederi „liberale“, „vocatie conservatoare peste care s-au altoit imbolduri liberale“, în fine, „genotipic, omul era iremediabil domnesc, dar fenotipic era un monden sclivisit cu vederi de-a dreptul ilicite, a carui atractie venea din tinuta distinsa cu care îti trântea licente excentrice.“ Cartea „Bunul simt ca paradox“, scrie Sorin Lavric, „e o mostra de epatare a cititorului prin supunerea la un sir de accente excentrice, cu remarca obligatorie ca «epatare» are aici acceptie strict estetica, de delectare pe seama unui spectacol de suplete a mintii“. Creatoare de „aporii“ menite sa contrarieze, retorica eseistica a lui Alexandru Paleologu s-ar întemeia pe câteva procedee, în total patru, pe care le si trece rapid în revista. Primul uzeaza de diferentierea, sub sugestia limbii franceze, dintre „simtul comun ca varianta proasta a gândirii obisnuite“ (idei primite) si „bunul simt, considerat drept apoteoza puterii de discriminare“. Al doilea procedeu „vine din încalcarea orizontului de asteptare, Paleologu fiind în raspar cu ideile consacrate“: al doilea procedeu se confunda cu primul, ambele discreditând în acelasi fel gândirea obisnuita cu „idei primite“. Al treilea procedeu consta în „sustinerea unor idei aparent perimate“, iar al patrulea, si el din sfera celui de al treilea procedeu, ar fi „apararea cauzelor pierdute“. În analitica si eseistica româna de prim rang „genul proxim“ al acestei retorici aparent paradoxale si contrariante poarta un nume ilustru, numele lui Paul Zarifopol, autorul acelui formidabil „Registru al ideilor gingase. Pagini alese pentru a tine la curent pe tinerii cultivati si seriosi“: prietenul mai tânar din Leipzig al berlinezului I. L. Caragiale, acesta, la rându-i, binecunoscut iubitor al „moftangiului“ de Kant. Alexandru Paleologu face parte din aceasta ilustra familie spirituala: a marilor moralisti realisti, rationalisti si relativisti din literatura româna în care, chiar din aceasta pricina, ar trebui mentinut si mentionat un Mihail Ralea, despre care Paleologu scrie favorabil, dar nu în primul rând pentru ca ar fi „reputat prin lipsa de scrupule cu care supravietuia în orice regim politic“, cum pare a crede Sorin Lavric, ci tot din pricina lui… Caragiale, pe care autorul „Bunului simt ca paradox“ îl vedea cu aceiasi ochi precum ai aceluia ce publicase în 1923, la Paris, „L’idée de révolution dans les doctrines socialistes“. Dezinvolt si sigur, Alexandru Paleologu figureaza în credinta cititorului sau pe aristocratul autentic a carui „infailibilitate“ e „o conditie subînteleasa a cizelarii de neam“, dar, mai cu seama, „vine din constiinta superioritatii de casta: o stare de spirit care, separându-l de plebe, îi da o siguranta pe care nicio uzurpare nu i-o poate lua. Si a avea siguranta de sine în ciuda scapatarii e semn de recunoastere a stofei princiare. Apoi, cine are siguranta de sine emana un aer dezinvolt, de spectru plutind peste accidentele vietii. Esti imun fiindca te stii scos de sub coercitia hazardului statistic: nu esti din masa, ci deasupra ei. Mai mult, a fi aristocrat înseamna a întari privilegiul de sânge printr-o prerogativa de spirit, spre a nu altera distinctia blazonului … La Alexandru Paleologu blazonul de sânge s-a încuscrit aparte cu subtirimea de spirit, de aici natura hibrida, de-a dreptul nefireasca, constând într-o vocatie conservatoare peste care s-au altoit imbolduri liberale. A spune despre un boier ca e liberal înseamna a-l degrada din rangul stirpei spre a-l coborî la treapta meschina a relativistilor moderni. În schimb, la Paleologu încrucisarea aceasta a avut un deznodamânt mirabil, dând nastere unei aparitii simandicoase de indubitabil farmec cultural“. Indubitabila, aristocratia spirituala a „Conului Alecu“ poate fi însa cu desavârsire scutita fara nicio pierdere de atâta „blazon“, „casta“, „privilegiu de sânge“, fie el si „încuscrit“ cu „subtirimea de spirit“. În realitate, aristocratia spirituala a lui Alexandru Paleologu, autentica si eminenta, nu are nimic de-a face cu sângele, casta ori blazonul, iar talentul si inteligenta lui n-au de dat socoteala speciei sau „clasei“ de care apartine. E, ca si „bonjuristii“ Revolutiei si Unirii Principatelor, o „struto-camila“ pasoptista, un aristocrat si un liberal care, fara ca deloc sa „pluteasca desupra accidentelor vietii“ si a „plebei“ nemernice dar plebiscitare, ramâne un intelectual „sarit“ din specie si inclasabil, ca orice individualitate accentuata, imposibil de facut prizoniera unei clase oarecari prevazute cu privilegii de sânge, casta ori neam: spre deosebire de omul comun, care fuge fricos înapoi predându-si libertatea în bratele speciei, tipul reprezentat de Paleologu, „excentric“, fireste, nu se mai întoarce la „matca“ protectoare a speciei din care indivizi ca el s-au smuls definitiv. În fond, individul liber cu adevarat este un „declasat“. Nu e un simplu moft ca devenise, la un moment dat, un „golan“, cu aceeasi usurinta cu care-si purta, altminteri, haina si tinuta de „aristocrat“. Desi „genotipic“ omul va fi fost iremediabil „domnesc“, Alexandru Paleologu era nutrit de o adânca vocatie, naturala, de a admira si cultiva, cu tot dinadinsul, aceasta arta de a trai admirând ce merita sa fie admirat. Inclusiv „plebea“, „masa“, daca, prin hazard statistic si artistic, din ea faceau parte nemuritorii Lache si Mache: „Slava Domnului, se confeseaza el undeva, Caragiale nu va iesi niciodata din scena. S-a mai spus chestia asta. Si Lovinescu a spus-o acum saizeci de ani sau saptezeci. S-a repetat: «am iesit din Caragiale!». Sunt o serie de români insuficient de maturi intelectualiceste care se simt cu musca pe caciula când aud de Caragiale. Am mai remarcat un lucru si verificati si dvs facând acest test: vorbiti într-o reuniune de prieteni, de cunoscuti, vorbiti, în general, despre prostie. Sa vedeti ca întotdeauna cineva se supara. Evident, totdeauna se gaseste cineva care se supara pe Caragiale! Aud mereu: Caragiale ne-a facut asa, Caragiale… trebuie sa «iesim din Caragiale!» Mai întâi, Caragiale ne-a dat exutoriul care consta în luciditate si critica, în râs: sa nu fim asa cum aparent sunt cei din opera lui. În momentul când râdem, nu mai suntem asa. Iar ce este interesant este ca însisi eroii lui pot sa râda de ei însisi, pentru ca si eroii lui Caragiale nu sunt, în fond, asa cum par. Lache si Mache nu erau niste prosti, am spus asta de mai multe ori. Lache si Mache erau niste oameni cultivati, care discutau despre lacune ale codului penal sau despre forma constitutiei, asa cum si noi discutam astazi, cu mult putina noastra competenta …“ În 1983, acelasi Alexandru Paleologu putea sa scrie cu infinit respect pentru plebe, ca un aristocrat al mintii ce era, ca „publicul mare nu este imatur. Exista infinit mai multa inteligenta în popor, decât în cei ce pierd legatura cu el“. Felul sau liber si firesc, „genotipic“ si „fenotipic“, de a se comporta, a vorbi si a scrie trebuie pus în descendenta unui junimism „prin consonanta, dar si – cum spune undeva Mircea Iorgulescu – a publicisticii democrate interbelice“ pe care a frecventat-o în anii tineretii. Cu alte cuvinte, Conu Alecu e un „aristocrat si demofil“ sau, conform lui Gelu Ionescu, „un clasic emancipat practicând unghiul de vedere al moralistilor“ – oricât prin aceasta l-am putea „degrada din rangul stirpei spre a-l coborî la treapta meschina a relativistilor moderni“, cum scrie Sorin Lavric despre acest veritabil urmas al lui I. L. Caragiale. Ce credea parintele „Domnului Goe“ despre stirpea nobiliara si „blazonul de sânge“ al ilustrei lui progenituri, autorul romanului cu faimosii „crai“ decazuti, stim chiar din vorbele lui. Dar Alexandru Paleologu, ce credea el despre blazon, despre propriul arbore genealogic, originat într-un Mitilene (Lesbos) fabulos?

În 1999, când carturarul împlinea 80 de ani, a consimtit sa vorbeasca despre acest arbore genealogic al sau, un arbore pe crengile caruia atârnau nume mari, ca Bratienii, Cozienii, o familie greceasca, Saita, dar si, dupa o idee a lui Iorga, o ilustra familie genoveza, Gattilucci care, prin secolul XIII, ar fi adus mari servicii restaurarii Paleologilor, ca dovada fiind ca o fiica a împaratului Andronic al III-lea s-a maritat cu un Gattilucci, iar mai târziu ultimul împarat, Constantin al XI-lea ori al XII-lea era însurat tot cu o Gattilucci. Stabiliti în insula Mitilene, acesti Gattilucci au lasat acolo atestate: palate si stema lor pe niste pietre. Stramosii lui Alexandru Paleologu ar fi venit în Valahia pe la finele secolului XVIII, odata cu Ipsilante, de la Mitilene. Însa argumentul cel mai probant al descendentei din Andronic al III-lea Paleologul îl gasea ilustrul povestitor si eseist din „Bunul simt ca paradox“ în „La vie byzantine“ a lui Charles Diehl, unde citise el ca „Paleologii astia erau barbati distinsi si frumosi, destepti si cultivati si, mai ales, aveau un dar formidabil al râsului. Râdeau cu o pofta nebuna, zic cronicarii, de se zguduiau ferestrele Augusteonului de cât râdeau ei!“ Ascultam fabuloasa poveste genealogica si, dintr-odata mi s-a parut ca vad aievea cum uriasul arbore nobiliar cu radacina în veacul al XIII-lea bizantin începe sa se zguduie, ca ferestrele Augusteonului sub un alt râs, un râs homeric al lui Alexandru Paleologu însusi. „Avem un talent la râs formidabil. În special în puscarie râsul pe mine m-a salvat moralmente, m-a facut sa pot suporta multe …“ În acest caz, am îndraznit sa-i sugerez, adevaratul Dumneavoastra stramos e… „Pâna la urma, da!, Caragiale, stramosul meu adevarat e Caragiale!“ – a exclamat între alte hohote de râs batrânul domn Alexandru Paleologu. Cu o admirabila constiinta a înrudirii, acest mare intelectual român l-a iubit si aparat toata viata pe stramosul sau spiritual, genialul I. L. Caragiale. L-a aparat de valul de prostie denigratoare a „bunilor rromâni“, de ineptii patrioti care cred ca autorul lui „Conu Leonida“ ne-a corupt luând totul în râs si ca, bagând „zeflemeaua“ în vesnic mohorâtul mental românesc, ne-a învatat „nesimtirea“ ca arta de a trai si supravietui din nenorociri. Da, raspunde râzând Alexandru Paleologu, „Caragiale ne-a facut mai destepti“, ne-a instruit în ironie, în umor si în râs ca expresii superioare de inteligenta: râsul e o forma de a lua viata în serios, zicea el cu unul din paradoxurile ce-i înstelau conversatia, povestirile si povestile despre arborele genealogic. Iar „zeflemeaua“, ei bine, zeflemeaua este „o caracteristica româneasca, vizibila în proverbe, în etosul popular: bunul simt, codul sanatos al poporului e zeflemist!“ Filozofie salubra si o buna terapeutica, zeflemeaua, la mare pret si la Junimea, „a însanatosit fiinta româneasca, fara ea muream de mult“. Si ce, parca „tragicii greci nu râdeau?!“ Sunt vorbele lui. Putem fi încredintati ca si în Paradisul domnului Alexandru Paleologu va rasuna de-a pururi râsul stramosului sau spiritual, râsul genialului grec I. L. Caragiale. Un râs homeric, iscat, între altele, si de ridicula obsesie nobiliara si aristocratica a unui fiu pe crestetul caruia se spune ca tatalui îi placea sa vada tesitura lasata de tava placintarului – unul dintre numerosii stramosi atârnând, si acesta, pe vreuna din crengile mai mici, dar ajunsa pâna la noi, ale stufosului „arbore genealogic“ al lui Caragiale si al caragialienilor: fireste, nici „placintarul“, dupa cum nici închipuitii Paleologi nu sunt, ei, responsabili de geniul aristocratic si demofil al tuturor acestora, între care straluceste si Alexandru Paleologu. Sângele lui, albastru, e un sânge intelectual pur si simplu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper