Roland Garros, mon amour (60)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

De ce ma încapatânez sa scriu despre tenis într-o publicatie care numai de sport nu este? Are ceva de-a face staiful conditiei culturale cu fenomenul arenelor? La prima vedere, aceste întrebari sunt, în chip evident, retorice. Raspunsul nu poate fi decât unul, fireste, negativ. Este o fortare a notei, se vor gasi unii a spune. Posibil. Nici nu tin sa-i contrazic.
Cert este ca aceasta alegere a mea, de a converti interesul intelectual într-o abordare a sportului în general si a tenisului în particular, a survenit într-un moment nenorocit al istoriei recente românesti: „victoria“ în alegerile prezidentiale din 2009 a amiralului Nelson ot Basarabi. Dupa o suita de opinii de-ale mele publicate în „Cultura“, faptul ca mai bine de cinci milioane de compatrioti au abilitat ceea ce s-a numit „marea ciuruiala“ din decembrie m-a deprimat cumplit. Am trait tâmpa revelatie ca e inutil. Bine-bine, dar cifra de cinci milioane este o entitate abstracta, nevizualizabila. O fi, însa prietenii si cunoscutii mei – NU! Astia erau concreti, vii, fizici si vocali! Si toti o dadeau cu anticomunismul, la cinci eoni dupa Scriptura!
Abia atunci, vazând cât de profund a ros „basismul“ din sufletul si functionarea normala a mintii lor, am priceput ca n-are sens sa am opinii civice si politice într-o tara în care aproapele meu este (foarte) departele meu. Ca nu am gresit mi s-a confirmat rapid, în 2010, prin nesfârsita suita a actelor abuzive savârsite de asa-zisul presedinte-jucator, care n-a ezitat sa se substituie executivului, afectând ireversibil siguranta economica, fizica si morala a acestei parca blestemate natiuni. Natural, psihopatologic de natural, prietenii si cunoscutii mei, „filoxerati“ zdravan la „mansarda“ si neputinciosi sa-si asume, simplu, greseala, au gasit cu cale sa „argumenteze“ delirul distructiv al tartorului din deal, inventând motive „rationale“ pentru orice raptus prezidential. Asa am ajuns noi, românii, prin acest comportament suicidar si masochist, sa abilitam un nou simptom psihanalitic, cel de basoza.
Basoza este acel comportament deviant care sacrifica siguranta fizica, economica, morala, educationala si intelectuala a familiei proprii pentru ca distrugerea unei natiuni si a unui stat sa continue neabatut, sub denumirea ilegitima de „reforma“. Basoza este asimilabila unei nevroze de durata, cu adânci radacini în copilaria primara, atunci când frustrarea legata de întarcare a degenerat în ura fata de sânul care se refuza manipularii. Inconstientul infantil a ramas fixat în acel episod traumatic, iar rabufnirile sale peste decenii reflecta amploarea dezastrului psihic intial.
Suferinzii de aceasta maladie psihica, extrem de numerosi si de bine camuflati sub aparenta unei relative normalitati si „neutralitati“, urasc tot ceea ce le contrazice sistemul de asteptari, convertesc instantaneu în contrariul sau evidenta realitatii si sunt încredintati ca divinitatea le-a trasat o sarcina mesianica: „reformarea“ celor care nu vor sa se „reformeze“! Cine le rezista e „comunist“, „iliescianist“, „iubitor de mineriade“ si „rusofil“. Nasol, frate! Din pacate, de basoza nu se scapa cu una cu doua, ci e nevoie de o abordare unitara, ceva în genul unui proces de denazificare cu multe si dureroase etape. Inutil sa mai spun ca în România nu va exista asa ceva.
Nu mai intru acum în detalii despre ce-a facut si ce-a însemnat (si, din pacate, înca înseamna) Basescu. De ce sa vomit instantaneu? Lasa, va vor face partasi la glorioasa lui biografie de „parinte“ al „reformei si modernizarii statului“ elitistii cu papioane, dileme (mai noi si mai vechi) si apucaturi neo-“ecologice“ (de la „verdele“ interbelic, vreau sa spun!). Daca tot primesc „argumente“ lichide de la bugetul de stat, macar asta sa faca: sa „argumenteze“, în proza metafizica sau versuri politice „excelenta“ faimosului „reformator“. Eventual publicate si traduse în limbi de circulatie de ICR. Poate chiar în „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ ori în „Nature“. Merita, zau.
Problema mea e alta. Ma încapatânez sa sustin ca tenisul este un orizont mai „moral“, mai „intelectual“ si mai „nepropagandistic“ decât registrele în care activeaza toti sinecuristii ultrapremiati si ultraplimbati ai ICR-ului. Cât despre mizeriile de tip „Critic Atac“ si alte „solidaritati scriitoricesti“, a se scuti! Nu, nu în România! Fireste, o asemenea atitudine nu înseamna câtusi de putin ca am vreo afinitate cu „marile constiinte“ ale jurnalisticii sportive bastinase, în genul Cristian Tudor Popescu, Catalin Tolontan, Grigore Cartianu et eiusdem farinae! Nu, fereasca zeul! Decât printre „elite“ si „elitarzi“, mai bine la „brutarie“, vorba hitului…
Deci, câta vreme basoza o sa roada creierele si sufletele, nu am motive sa scriu despre altceva decât despre tenis în paginile revistei „Cultura“. Din punctul meu de vedere, un prim semn ca ne apropiem de „normalitate“ (sau ca macar tindem catre atingerea ei!) ar fi un breaking news cu imagini coborâte din Mungiu, Puiu si alte „genii“ cinematografice mioritice, imagini ce arata un marinar ex-prezidential cu „bratari“ la mâna saltat din Vila Dante la o ora de vârf, plâns în fundal cu o durere de Pietà de însasi doamna Maria, strident îngânata de vestalele EBA si Ioana, la fel de guturale precum bocitoarele de la capatâiul Bubulinei din pelicula „Zorba the Greek“ a lui Cacoyannis. Cam atât ca argument de ce nu parasesc literatura court-ului de tenis.
Si pentru ca desi e foarte cald afara, m-am „racorit“ cu acea confesiune de mai sus, va propun astazi evocarea unei mare artist fotograf al terenurilor de tenis. Fireste, al celor pariziene. Un adevarat Robert Doisneau al Roland Garros-ului. Despre el vreau sa scriu.
Aschia nu sare departe de trunchi. Pasiunea, aidoma unei gene secrete, se transmite mai departe. Eugène-Nestor de Kermadec (1899-1976) a fost un inspirat si bine cotat pictor abstractionist, din generatia lui Picasso, Gris, Braque. Un avangardist de mâna a doua. Artist de rang secund, desi extrem de talentat, el s-a afirmat ca un mare amator de tenis. A si jucat la un nivel înalt, fiind un excelent tenisman în divizia a doua franceza. Daca nu l-a putut concura pe Picasso, daca nu a putut sa ameninte gloria lui Lacoste, atunci s-a consacrat în calitate de arbitru international. Pentru multe decenii, Kermadec-père s-a confundat cu „judecatorul-de-scaun“ al Roland Garros-ului, iar chelia lui, bine rumenita de soarele de la Porte d’Auteuil, ca si vocea sa de bas jazzist, au devenit sinonime cu farmecul marelui turneu.
Fiul sau, Gil de Kermadec, a mostenit ambele pasiuni paterne. A practicat tenisul cu înca si mai multa stralucire decât batrânul pictor, evoluând asadar în prima serie din Hexagon, apoi a fost mult timp, cam trei decenii, fotograful principal al celebrului lunar „Tennis de France“. Unul care are în medie jumatate milion de cititori pe luna, de la înfiintare si pâna azi.
Abia în aceasta a doua calitate Gil si-a putut exprima cu asupra de masura talentul. Imaginile sale, emblema a boemei stângiste pariziene, au marcat istoria Roland Garros-ului, mai cu seama acea istorie fabuloasa, a anilor ’50-’60-’70, când nebunia postcapitalismului tatcherist si reaganian înca nu începuse. Era o vreme a trairii frenetice a vietii, a poeziei comportamentale si a unei joie de vivre asemanatoare cu episoadele de acest tip ale perioadei interbelice. Pitipoancele mediatice si maharii politici înca nu se nascusera, stridenta avea discretia ei, iar cetatenul obisnuit se bucura de ceva mai mult creier decât în  prezent. Consumerismul nu spalase pâna la stergere circumvolutiunile, iar propaganda neoconservatoare mondiala mai avea pâna când sa se nasca. Oamenii îsi traiau viata si se bucurau de ea. Inclusiv pe terenul de tenis.
Fotografiile lui Gil de Kermadec surprindeau exact aceasta frenezie a bucuriei si destinderii, aceasta autenticitate pe care doar spiritele libere o puteau accesa. Printre aceste spirite, Yul Brynner, Grace de Monaco, Kirk Douglas, Yves Montand, Gilbert Bécaud etc. Însa nu numai personalitatile ce populau pîna la refuz tribunele Centralului de la Roland Garros constituiau tintele lui Kermadec. Oamenii simpli, pasionatii de tenis, femei, copii, batrîni si barbati, necunoscuti ilusti si expresivi, cei care configurau un adevarat bestiariu uman al iubirii pentru sportul alb erau cu totii obiectivele acestui mare artist fotograf al epocii. Figuri calme, de o tandrete meditativa, dimpotriva, fete schimonosite de concentrare, revolta si suferinta, toate exprima o gama infinita de sentimente generate de drama sau tensiunea terenului de tenis. Gil de Kermadec le-a surprins si le-a imortalizat, iar gloria Roland Garros-ului traieste cumva si prin subtilitatea obiectivului sau fotografic. Priviti-i pozele. Atât. Si lasati naibii flota sa pluteasca în nefiinta!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper