Roland Garros, mon amour (59)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

E lucru de mare mirare ca un sportiv de performanta, ba mai mult, un campion, unul de exceptie, sa fi avut in copilarie drept model existential nu un erou al arenei, ci un… artist. Doar ca uneori ceea ce pare neverosimil este temeinic asezat in cea mai concreta realitate.

Argentinianul Guillermo Vilas, campion la Roland Garros si Forrest Hills in 1977, dublu laureat la Melbourne in 1978 si 1979, detinator al Masters-ului din 1974, s-a nascut la Mar del Plata. Istoria lui personala nu are nimic de-a face cu povestea copilului sarac, ce alege sportul pentru a evada din ghetou. Dimpotriva, Guillermo provine dintr-o familie de conditie buna, de intelectuali, iar tatal sau trecea drept unul dintre cei mai seriosi avocati din baroul de la Buenos Aires. Drept pentru care, acesta visa o cariera in jurisprudenta pentru fiul sau. Tanarul Vilas a urmat cursurile Facultatii de Drept din capitala marii tari latino-americane. Fireste, n-a mai apucat sa practice, pentru ca destinul lui isi gasise deja alte coordonate, Guillermo devenind unul dintre cei mai valorosi tenismani ai deceniului 1970-1980.
Ceea ce conteaza cu adevarat este, precum spuneam, idealul de viata al micului „Guy“. Pe la zece-unsprezece ani Vilas junior spera sa ajunga un scriitor la fel de inspirat si de impozant precum Jorge Luis Borges… Copilaria si adolescenta starului argentinian s-au nutrit cu lecturi intense din opera marelui orb, iar dupa ce a devenit campion, un fel de boss al circuitului ATP, Guillermo suferea ca nu are la dispozitie mai mult timp pentru a-si consemna gandurile si trairile… sub forma de versuri.
Cand era copil, Vilas venea si privea ceasuri intregi terasa Cafenelei Artistilor din centrul orasului Buenos Aires, acolo unde Borges agrea sa bea si sa discute cu discipolii sau cu prieteni scriitori. Nu e intamplator ca peste ani, cand devenise deja un star mondial, celebrissim atat in propria-i tara, cat si pe meridianele lumii, Guillermo si-a ales un superapartament cu vedere spre Avenida del Libertador, pe care se gaseste Cafeneaua Artistilor…
Deceniul 1980 a fost unul al boemiei in tenisul mondial. Aparitia unor vedete autentice, precum Nastase, Connors, Borg, Panatta, Orantes, Gerulaitis si Vilas, persistenta unor personalitati de prin rang ale sportului alb, precum Laver, Rosewall, Emerson, Newcombe, Ashe si Smith, „raptusul“ lui McEnroe si irumperea sideranta a lui Lendl transformasera „arena“ tenisistica intr-un Turn Babel in care se traia cu stralucire, fast, nebunie si romantism. Erau frecvente situatiile in care campionii, dupa cate un duel feroce pe court, indiferent de invingator, plecau impreuna la restaurant, la bar sau discoteca pentru a petrece o seara (si uneori chir o noapte!) fabuloasa, plina de tot felul de experiente, din randul carora drogurile usoare nu erau deloc excluse…
Fara sa faca exceptie de la regula, campionul Roland Garros-ului 1977, dupa o finala bizar de expeditiva contra lui Brian Gottfried (scor 6-0 6-3 6-0!), „poetul“ Guillermo Vilas nazuia totusi nu doar sa traiasca boemia, ci si s-o „conspecteze“ prin scriitura lirica. Iar faptul ca muncea pe rupte la antrenament, jucand sase-sapte ore pe zi pentru a se pregati de meciurile oficiale, nu prea era de natura sa-i ofere un ragaz protector, apt sa-i stimuleze reveria poetica. De fapt, cred ca aici functioneaza un mecanism paradoxal: visatorul Guillermo, omul cu reale veleitati literare, se dovedea un autentic salahor, un proletar al court-ului cand se punea problema antrenamentului!
Cum de-a fost posibil ca un asemenea sofisticat si paradoxal sportiv sa acceada la performanta fara sa renunte la fantasmele juvenile ale literaturii? Nimeni nu poate raspunde. Cert este ca imaginativul tenisman Vilas avea nevoie de betia transcendenta a versurilor pentru a-si satisface foamea de nemarginit, depasindu-si astfel conditionarea prozaica a cotidianului contractual la care-l condamna ATP-ul.
Ca Guillermo a fost un adevarat poet marturiseste si urmatorul vers, in talmacirea regretatului Radu Voia:
„Sapa copilul in nisip cu sarg,
Nesabuit sperand sa-i schimbe marii
Locul.
La inceput am ras, apoi m-am intristat –
Intelesesem bine c-a crescut“.

Oare ce abisuri ascunde sufletul unui aparent banal sportiv? Si de ce-i dispretuim cu atata suficienta pe atleti, de la inaltimea noastra de intelectuali?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper