O carte unicat despre Perla Caraibelor

Un articol de ION CRETU

„Cuba lor e calda si convingatoare, iar cartea asta este adevarata si vie.“
Mircea Vasilescu, în Cuvânt înainte

„Cuba continua“, albumul lui Cosmin Bumbus si al Elenei Stancu (Editura Art, 2012) se instituie într-o veritabila declaratie de dragoste la adresa poporului cubanez. Este evident pentru oricine, trebuie precizat de la bun început, ca este aproape imposibil sa eviti coloratura politica, indiferent de natura ei, din orice afirmatie – în cuvinte sau în imagini –, referitoare la Cuba. Cu atât mai mult este de apreciat demersul autorilor de a evita cu mare inteligenta si sensibilitate sa se erijeze în judecatori ai realitatilor cu care iau contact în decursul vizitelor lor în „perla Caraibelor“, de a se tine la distanta cu laudabila decenta de orice comparatii usor interpretabile, de afisarea oricarei atitudini de condescendenta sau de superioritate.
Albumul este conceput într-o bogata varietate de tonuri si culori calde complementare, în care verbul si fotografia dialogheaza în permanenta. As spune, de aceea, ca albumul este greu de imaginat într-o singura dimensiune, verbala sau imagistica. Sigur, el poate fi vizualizat, la o adica, si într-o atare cheie sau chiar în varianta net maniheista, propagandistica. Ca sa dau un singur exemplu, în astfel de registru este conceputa pelicula americana despre revolutia cubaneza „The Lost City“, regizata de Andy Garcia – cubanez stabilit în StateleUnite –, în care totul este cusut cu ata alba în maniera… Hollstreet.
Daca textul Elenei Stancu este pe cât de sensibil pe atât de „favorabil“ cubanezului de rând – acesta este, facem cuvenita precizare, personajul principal al albumului –, omul obisnuit, vazut la nivelul strazii, cel de fiecare zi, cu care cei doi ziaristi au petrecut luni, în mai multe rânduri, nici Cosmin nu este mai putin sensibil în contactul cu aceasta lume fermecatoare. Si nu ma refer aici doar la profesia lui de artist al imaginii: „Oamenii au o inocenta în priviri pe care noi am pierdut-o cu mult timp în urma“, spune fotoreporterul, care simte nevoia sa se exprime si altfel decât cu ajutorul camerei foto. „Eu merg acolo pentru cubanezi, pentru caldura, bucuria si stralucirea din ochii lor“, continua el.
Albumul „Cuba continua“ îmi prezinta mie, autorul acestor rânduri, o lume pe care n-am vazut-o decât partial. Într-o saptamâna, cât am petrecut în Cuba, în luna aprilie, anul acesta, este fatalmente imposibil sa vezi totul. Dar, paradoxal, ce-mi prezinta albumul nu-mi este tocmai necunoscut, chiar daca n-am iesit din Havana, fiindca cei doi ziaristi vorbesc despre permanente, despre elementul durabil în „formula“ umana cubaneza. Voi da un singur exemplu din experienta personala despre caldura cubaneza, dar, vai, teribil de sarac. Ce poti spune când, intrând într-un magazin, la salutul tau banal, de „buenos dias“, vânzatoarea îti raspunde, simplu, fara emfaza, cu „Si, amor?“. Se poate imagina ceva mai cald?
Cei doi autori puteau sa mai adauge unele elemente de decor, mai multe fotografii: El Floridito, restaurantul pe care l-a facut celebru Hemingway, muzeul „Ernest Hemingway“, noile cladiri restaurate din Orasul Vechi cu fonduri UNESCO (la Habbana renaste!), Tropicana, Varadero, aceasta statiune exclusivista, de o suta de stele, total interzisa cubanezului obisnuit, având un statut echivalent cu cel al unei fabrici de armament supersecret etc. Dar la capitolul esente, totul se gaseste în cartea lui Cosmin Bumbut si a Elenei Stancu. De aceea Mircea Vasilescu are perfecta dreptate: „Cuba continua este un unicat la noi“.
Obsesia mea cu perla Caraibelor dureaza de pe vremea studentiei. În anul 1963, Facultatea de Filologie din Cluj, unde eram student, a primit o bursa pentru filologie romanica la Havana. Un ardelean, se stie, care scapa din strânsoarea arcului carpatin nu mai poate fi oprit. Asa se face ca singurii români adevarati, nu cei cu sânge de grecotei sau evreiesc, ca „sudistii“ sau moldovenii, sau nemtesc ca banatenii, care au atacat America între cele doua razboaie mondiale, au fost ardelenii. Am tras, prin urmare, toate sforile posibile si am încercat sa ma înscriu într-o pozitie favorabila în cursa pentru obtinerea bursei respective, contând si pe reticenta colegilor de a se aventura atât de departe de casa. Din pacate, în acel an, relatiile dintre România si Cuba au cunoscut un moment de declin, astfel ca în cele din urma proiectul a esuat. Nu însa si visul meu de a vizita Cuba. Asa se explica faptul ca cincizeci de ani mai târziu – cine spune ca adevaratele vise nu mor niciodata?! –, putând sa aleg între mai multe destinatii turistice, n-am ezitat nici o clipa. Asa se face ca într-o seara de aprilie am poposit pe aeroportul José Marti din Havana si doua ore mai târziu în hotelul Habana Libre din cartierul Vedado din capitala Cubei. Aici, la etajul 22, Fidel Castro si-a avut cartierul general în zilele revolutiei. Hotelul, apartinând lantului Hilton, abia fusese dat în folosinta când a fost trecut în proprietatea statului. Fatada este decorata cu o impresionanta lucrare de ceramica semnata de celebra artisa Amélia Pelaez, iar la etajul întâi se poate admira o lucrare tematica a aceleiasi, „Carul revolutiei“. Exista loc mai potrivit în care sa aterizezi în Havana? Dar despre asta, altadata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper