Native digitals din generatia Y

Ma asteapta în statia de autobuz. Ne întâlnim dupa multi ani. Si pentru prima data pe un pamânt strain. Strain? Ce mai înseamna pentru noi „acasa“, ce mai înseamna pentru noi „strain“?
Suntem plecati din tara de multe decenii. Care încotro, unde ne-a dus soarta. În România lucrasem la un moment dat în acelasi domeniu. Si ne respectasem pentru ceea ce faceam, fiecare pe bucata lui. S-a pastrat aceasta legatura. Puternica, bazata pe consideratia profesionala. Si umana, fiindca, într-un fel, dadusem multe probe prin viata ca avem aceeasi viziune asupra lumii.
Îl vad prin geamul autobuzului, înca înainte de oprirea în statie. Sta sub o umbrela, sub soarele arzator al unei dupaamieze din sudul Frantei. La o cafenea, în fata unui pahar de bere. Arata bine. Arata artist. Un batrân subtire. Cu espadrile pe piciorul gol. Cu un pantalon crem. O bluza bleumarine. Cu o palarie de pai. Cu pipa-n gura.
E foarte cald si înaintam greu – el încapatânat sa-mi duca geamantanul, – pe pavajul medieval, spre casa lui. Trecem printre cladiri de piatra, vechi de sute de ani. Multe dintre ele transformate în galerii ale artistilor plastici. Catedrala de la 1200. Turnul de paza. În capatul strazii centrale, spitalul, si el de câteva sute de ani. Locul are estetica lui. Si este turistic, într-un fel anume, si el estetic, daca se poate spune asa ceva. Coborâm pe o strada îngusta, în panta. La ferestrele caselor de piatra cu obloane de lemn, atârna ghivecele suspendate. Cu flori specifice unei vegetatii locale, luxuriante.  Ne oprim în fata unei usi din lemn vopsita-n albastru. O deschide cu o cheie mare, de cetate medievala. Intram.
Casa este asezata pe multe etaje. Între ele, scari cu pasul înalt. Un spatiu scenic urias, gândit parca pe fiecare metru al lui de un scenograf talentat.
Primesc o camera de la etajul doi. Este împartita prin bârne în mai multe compartimente. Obiectele care împodobesc peretii vin din culturile multor tari ale lumii. Ca si tobele africane dintr-un colt al odaii. O scara cu câteva trepte duce spre un spatiu luminos, de la mansarda. Patrund acolo. Si nu-mi mai vine sa-l  parasesc. Pe pereti sunt atârnate afise de teatru  ale marilor spectacole care ne-au marcat tineretea noastra bucuresteana. Numele unor oameni care mai sunt. Si altele, ale celor care nu mai sunt printre noi. De jur împrejurul peretilor, rafturi cu carti. O masuta. Un scaun.
Cred ca în jurul meu este tot ce s-a scris despre teatru în ultimul secol. Si nu numai despre teatru. Îmi gasesc prietenii vechi, care m-au format. Brecht. Camus. Martin Luther King… Shakespeare în editii complete. Cehov în toate limbile de circulatie. Si Trotki. Si Bob Dylan. Si un volum iconografic despre miscarile anilor 68 din Franta. Trebuia deci sa ma urc în avioane, în trenuri, în autobuze, sa strabat Europa, ca sa-mi aduc aminte cine sunt. Sa-mi aduc aminte ceea ce n-am uitat niciodata. Numai ca viata m-a izbit în toate directiile. Si-am devenit ceea ce am trait. Trebuia sa ajung aici ca sa vad cum altii au reusit sa ramâna ei însasi. Într-o continuitate spirituala, oricât ar fi costat ea. Ma asez pe scaun. Am sentimente amestecate. Bucurie. Si nostalgie. Undeva, în orasul medieval, se aude o bataie de clopot. E miezul zilei. Limbile ceasului merg asadar înainte. Nu înapoi.
De jos, de la sufrageria de la parter, sunt invitata la masa. Ma asteapta cu bunatati. A gatit pentru musafira lui. Un menu gourmet. Suna telefonul. Prieteni de-o viata, de undeva, de departe, ne suna sa întrebe cum am ajuns. El se plânge. „I-am pus pe masa foi gras, dar ea, nebuna, asa cum o stiti, nici n-o intereseaza ce duce la gura“. Are dreptate.
Dupa amiaza, la o cafea, povestim. Daca mai traieste, daca mai e sanatos, îmi spune, are de gând sa monteze la toamna o piesa. Autorul ales e celebru în dramaturgia moderna. Piesa la fel. La text mai vrea însa sa adauge un prim act, mut. O scena goala. Acoperita pe toata suprafata ei cu deseurile unor aparate tehnice. Tehnicitatea deci, care ne îngroapa. Care pune-n pericol planeta.
Îl las sa se odihneasca. Ies în caldura dupaamiezii, sa dau o raita. Întru într-un magazin de carti si papetarie. Iau un ziar. La Liberation, bien sûr. Citesc pe prima pagina un studiu. Despre „the digital nativs“. Despre problemele de management la capitolul „resurse umane“ pe care le  ridica cea mai tânara generatie, „generatia Y“. Care, din cauza faptului ca s-a nascut într-un mediu suprasaturat de computere, trebuie integrata cu mijloace speciale în comunitate. Pare usor autista. Conectata mai mult cu computerul decât cu vecinul de peste drum. Strategiile de a-i face deci pe acesti tineri utili prin ceea ce stiu (mult!) trebuiesc schimbate. Nu zmulgându-i de la aparate. Ci…
Ma întorc acasa. „Stii, îi spun, m-am gândit la scena aceea, cu deseurile tehnice. Ai dreptate. Doar ca noi, generatia noastra, suntem martorii unei mutatii. Ni se cere s-o întelegem. Generatiile care vin dupa noi nu vor mai putea functiona, daca…“
Se supara. Ne încontram de parca am fi acum 40 de ani. Cu vehementa. Cu urechea ciulita la celalalt. Nu cumva are el dreptate? Nu stiu daca reactia lui este întemeiata. Nu stiu daca observatia mea este întemeiata. Asupra acestor lucruri se vor pornunta poate copiii nostri.
Peste câteva zile ma duce din nou la autobuz. Îl las în fata cafenelei, cu palaria de soare pe cap, cu pipa-n gura. „Cartea aceea, pe care-o citeai sus, ai luat-o?“, ma-ntreaba. Mi-a facut cadou un volum despre Angela Davis. Autobuzul o porneste pe câmpiile Aquitaniei. Întorc capul. Ne facem ultimele semne de adio. Si am inima strânsa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper