Mitologia în muzica lui Debussy pentru flaut

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

Se poate considera, dupa cum afirma Pierre Boulez, ca din punct de vedere muzical secolul XX începe în 1894, odata cu „Preludiu la dupa-amiaza unui faun“ al lui Claude Debussy, reprezentant de seama al unuia dintre stilurile majore din muzica franceza a sfârsitului de secol al XIX-lea si începutului de secol XX, impresionismul, caracterizat prin surprinderea si evocarea directa a impresiilor fugitive încercate de artist, prin transpunerea în sunete a unor stari de suflet si sentimente evanescente, prin evocarea unor peisaje de mare forta de sugestie si încarcate de lirism. Libertatea formelor si a structurii frazei melodice, delicatele armonii, rafinata nuantare a timbrului sunt elemente specifice impresionismului în muzica. Interesant de remarcat, în creatia lui Debussy, în pofida atitudinii sale de negare a metodelor utilizate de unii dintre contemporanii sai, exponenti ai romantismului, este acea aplecare a sa înspre trecut, înspre izvoarele lumii si ale traditiilor ei culturale. Ca si acestia, Debussy se simte atras de peisajul mitologic, însa modalitatea lui de a evoca fascinatia acelei epoci stravechi difera fundamental de a romanticilor. În muzica sa, Debussy realizeaza o sinteza între elementele unor culturi arhaice si propria sa sensibilitate. Ca si în muzicile apartinând vechilor traditii, el acorda o importanta majora sunetului, proprietatilor lui, îl asculta si îl analizeaza. Structurile sale sonore sunt replici în timp ale sonoritatilor complexe din culturile traditionale, caci compozitorul împartaseste aceeasi dragoste pentru natura, pentru culoare si pentru sunetul în sine, al carei timbu devine esential. Structurile si timpul muzical sunt determinate de timbru, de registre neobisnuite, de culorile instrumentale, de transformarea continua a sonoritatilor. Antoine Goléa afirma, în acest sens, ca Debussy avea „vocatia arhitectonica a timbrului“ (Antoine Goléa, „Muzica, din noaptea timpurilor pâna în zorile noi“, vol.II, Ed. Muzicala, 1987, pag.27).
Prin „Preludiu la dupa-amiaza unui faun“, compozitorul instaureaza un nou mod de exprimare, o forma proprie, definita prin fluctuatii armonice, bogatie ritmica, frazare supla si libera. Lucrarea a fost scrisa între anii 1892-1894 si apartine proiectului unui triptic inspirat din poemul lui Stéphane Mallarmé, „Le faune“, aparut în 1886, triptic ce s-ar fi dorit o lucrare vasta: „Prélude, Interlude et Paraphrase finale pour l’après-midi d’un faune“. Asa cum afirma chiar Debussy (într-o notita la editia originala a partiturii), „Preludiul“ este o ilustrare libera a poemului ce creeaza mai multe decoruri succesive în care se misca dorintele si visele faunului: „Nimic nu este descriptiv, totul este vis impregnat de panteism voluptuos si în acelasi timp efemer“ (Vasile Iliut, „De la Wagner la contemporani“, Ed. Muzicala, 1997, vol.III, p.46).
Transparenta si rafinamentul orchestratiei (3fl., 3ob., 2cl., 2fg., 4 corni, 2 harpe, crotale, coarde) sunt elemente constitutive ale frumusetii, senzualitatii si chiar ale magiei „Preludiului“. Tema faunului este încredintata flautului a carui sonoritate, din momentul aparitiei acestei lucrari, a dobândit noi dimensiuni. „Flautul faunului instaureaza o respiratie noua în arta muzicala“ (Jean Nöel won der Weid, „La musique du XX-ème siècle“, Ed. Hachette, 1992, p.24). De fapt, Debussy reîncarca instrumentul cu acele calitati unice pe care acesta le avusese în muzicile arhaice, frumusetea, puritatea, lumina, caldura si moliciunea catifelata a timbrului fiind esentiale în aceasta lucrare. Culoarea sunetului capata nuante subtil diferentiate la fiecare noua învesmântare armonica a temei faunului. Flautul se topeste în orchestra, timbrurile se contopesc si creeaza senzatia de caldura, de învaluire senzoriala. Daca la o analiza a partiturii se poate distinge un plan traditional (expozitie-dezvoltare-repriza-coda), în schimb la auditie nu se percepe decât o continuitate în transformare constanta, în care revenirile apar ca evocari, ca amintiri modificate, nu ca reprize. „Ideea da nastere formei“, scria Paul Dukas a doua zi dupa prima auditie a lucrarii, rezumând astfel într-o fraza una dintre caracteristicile fundamentale ale creatiei debussyene. Ca si în muzicile apartinând vechilor traditii, compozitorul acorda o importanta majora linistii: „M-am servit, foarte spontan de altfel, de un mijloc care îmi parea destul de neobisnuit, adica de liniste… ca de un agent de expresie, fiind, poate, singura modalitate de a pune în valoare emotia unei fraze“ (Jean Nöel won der Weid, „La musique du XX-ème siècle“, Ed. Hachette, 1992, p.26).
O piesa emblematica pentru cel mai iubit instrument al zeilor este „Syrinx“ (1913), inspirata si ea din mitologia greaca, de legenda flautului lui Pan. Fiu al lui Zeus si al Penelopei, zeu al ogoarelor, nelipsit dintre pastori, cu o înfatisare ce provoca spaima – jumatate om, jumatate tap –, Pan, îndragostit de nimfa Syrinx, fiica zeului râului Ladon, i-a atinut acesteia calea în padure. Speriata, Syrinx a fugit si s-a aruncat în apele parintelui sau, care a preschimbat-o în trestie. Vibratiile acesteia în bataia vântului i s-au parut lui Pan a fi plânsul nimfei. A taiat atunci trestia în mai multe bucati, le-a asezat una lânga alta si si-a cântat cu ele durerea. Asemenea legendei, „Syrinxul“ lui Debussy are darul de a crea o atmosfera de incantatie. Compozitorul foloseste în acest scop procedee proprii improvizatiilor orale, precum repetitia de motive si continua lor variere. În doua minute si jumatate, el realizeaza o melopee incantatorie ce invoca ancestralitatea muzicii: sunetul lung, ornamentat, îmbogatit cu apogiaturi si melisme, modalismul, pendularea diatonic-cromatic, insistenta pe sunete-pivot, preponderenta intervalelor de secunda si terta, caracterul rubato al ritmului. Ca si „Sacré du Printemps“ (cele doua lucrari au fost scrise în acelasi an, 1913), „Syrinx“ înseamna o întoarcere la arhaic, la primitiv, dar este topita în sensibilitatea lui Debussy. Pentru el, aceasta întoarcere înseamna tristete, frumusete, magie sonora, flaut singur.
Daca flautul faunului din „Preludiu“ îsi repeta obsesiv motivul care, cu exceptia primei sale prezentari (flaut solo), este învesmântat armonic de fiecare data altfel, aici, în „Syrinx“, dimensiunea armonica propriu-zisa (atât de specifica si de originala la Debussy) nu exista; se simt totusi unele sugestii armonice (pentatonie, gama hexatonala) topite în orizontalitatea profilului melodic. Debussy construieste din câteva sunete o melopee seducatoare, un discurs muzical extrem de elaborat, care creeaza totusi acea impresie de improvizatie atât de specifica muzicilor arhaice. Scriitura în masura devine supla, flexibila, cu ajutorul fluctuatiilor de tempo („retenu, un peu mouvementé“ etc.). Unitatea organica a fluxului melodic are la baza procesul repetitiv, specific de altfel întregii creatii debussyene, deoarece compozitorul repeta întotdeauna acordul, motivul, celulele melodice si ritmice care îi plac. Repetitia însa este însotita mereu de mici schimbari în profilul ritmic sau melodic, în registru sau nuanta si astfel se creeaza un proces variational lent, de fapt un proces evolutiv lent si continuu. În acelasi timp, intuitia geniala a lui Debussy îl determina sa realizeze surprize, sa aduca elemente noi, pe care apoi sa le dizolve firesc în cele deja cunoscute.
Ca si „Preludiul la dupa-amiaza unui faun“, „Syrinx“ demonstreaza ca logica si rigoarea sunt conditii prealabile pentru a pune în evidenta libertatea imaginatiei si a fanteziei. În acelasi timp, subliniaza dragostea profunda a lui Debussy pentru flaut, instrument pe care compozitorul îl asociaza cu lumea arhetipala, incantatorie, magica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper