Memorialistii fara memorie

Un articol de C. STANESCU

Încordata, nervoasa, plina de sageti care mai de care mai usturatoare dar pastrându-se, cu eforturi, în limite rezonabile, revista „Contemporanul“, extrem de vie chiar si în  toiul caniculei, pare special croita pentru tipul de scriitor si publicist întruchipat de dna Magda Ursache: un polemist devastator, lipsit de simtul precautiei si aruncând cât colo scutul de aparare ori plasa de protectie. Un polemist provocator la culme, pe care nu-l poti citi fara crize de nervi: o citesti, te enervezi si citesti mai departe! E, într-un peisaj adormit ori conformist, singura voce care te tine treaz chiar si ori mai ales atunci când nu-i poti da dreptate sau nu toata dreptatea. Însa a cere unui polemist cu un incoruptibil si ascutit spirit justitiar sa cumpaneasca farmaceutic dreptatea ori s-o calculeze, ca un contabil cu mânecute, punând pe doua coloane procentele de „plus“ si „minus“ în cazurile abordate este oarecum meschin. Cu atât mai meschin cu cât percepi, fie si cu amintirea unui simt aproape istovit, ca justetea e de partea sa si nu în „procentajul“ favorabil inculpatului ce-i pica pe mâna. Ma grabesc sa precizez ca, exceptând-o pe Magda Ursache, majoritatea colaboratorilor revistei sunt putin compatibili ori în proportii foarte diferite cu tipul de publicistica polemica pe care-l practica cu un talent iesit din comun aceasta „amazoana“ a frontului literar actual. În doua numere la rând din „Contemporanul“, ocazia desfasurarii polemice a dnei Magda Ursache este oferita pe tava de pretiosul volum al cercetatoarei Ana Selejan „Adevar si mistificare în jurnale si memorii aparute dupa 1989“ (Cartea Româneasca, 2011). Constatarea de la care pleaca Magda Ursache în lupta sa cu sabotorii memoriei este una de notorietate si ea întruneste marturisit ori nu adeziunea cititorului cu o minima buna credinta: „Tiparite postsocialist în avalansa, memoriile fara memorie recompunând trasee biografice prin omisiuni, ajustari jenante, minciuni crase, au sadit confuzie în mintile multora. Autofictiunea (cuvânt Serge Doubrovsky) ori autoamnezierea (cuvânt Paul Goma) sunt curente în ceea ce numim «proza memorialistica», derutându-i pe cititorii neavizati. Autorul se asaza mereu pe sine în postura convenabila, practicând jocul de-a alba-neagra cu biografemele. Ca sa-si justifice erorile, marile, îsi parantezeaza culpele, faptele reprobabile, îsi deghizeaza amintirile. Si astfel de mistificari prind“. Nervii încep sa fiarba când autoarea face sa curga exemplele, numele unor scriitori si literati ramasi în amintirea cititorilor în culori nu doar foarte diferite, dar contradictorii. Nervii mei, bunaoara, au dat în clocot când Magda Ursache evoca un solid istoric literar, profesor toba de carte „a carui cariera universitara («m-am vazut avansat lector cu norma întreaga») a fost consolidata – noteaza neiertatoare autoarea – de postul de redactor la «Scânteia»“. Încerc sa ma stapânesc, spunându-mi ca, din fericire, postul cu pricina l-a sprijinit si „consolidat“ pe unul care merita cu prisosinta si mai presus de „pila“ politica sa faca respectiva cariera pentru care era destinat printr-un mare talent si vocatie indiscutabile. Respectivul universitar n-a fost un Nicolae Moraru ori Traian Selmaru, ci un veritabil carturar, de mare viitor profesional. Si totusi… Dreptatea, îmi spun, e de partea neîmblânzitei „amazoane“: recursul în anulare nu-i o solutie – decât în procesele fara sfârsit – iar singura forma de „recurs“ valabil în privinta depozitiei memoriale e asumarea momentului de compromis, singura ce poate face – ori nu! – ca „iarna vrajbei“ fara sfârsit sa poata fi prescrisa. Nu exista solutie de compromis mai buna decât sinceritatea: aceasta, sinceritatea, e valoarea pretuita superlativ de Magda Ursache. De aceea, îl prefera pe „diaristul sincer“ Alex Stefanescu, alegând sa-l aprobe si pretuiasca într-o dezaprobare: „dezaprobând «impolitetea involuntara», ca sa nu-i spun aroganta prosteasca. Ca în 28 sept. 2003, când amendeaza spusele lui H.-R. Patapievici la lansarea revistei «Idei în dialog»: «Cultura româna arata în momentul de fata ca o maioneza taiata. Am înfiintat aceasta publicatie ca sa dreg maioneza.» Cum a dres-o si o drege, se stie“. Si aici e loc de nervi si controversa: „se stie“, dar una stiu unii si alta – altii… Pe cine crede dna Magda Ursache? „Niculae Gheran, autorul trilogiei «Arta de a fi pagubas», o spune transant: în memorii, «falsul te dezonoreaza. Raspund de toate afirmatiile relatate…» Pe Gheran îl cred pentru ca nu-si fardeaza biografemele din orgoliu de scriitor, se marturiseste cu franchete, chiar când e dezavantajat de marturisire.“ Niculae Gheran a ales sa se desparta râzând de trecut. Un trecut, atât cât e, pe care si-l asuma, descifrându-l si predându-l „celor ce vin“ ca sa înteleaga si sa faca ceea ce vor sti cu el, cu „imprevizibilul“ trecut din biografiile multor memorialisti de azi. „Unii se ratacesc fara voie în labirintul amintirilor din cauza memoriei tradatoare. Altii, cei mai multi – reia atacul Magda Ursache – sunt pseudo-amnezici. Din acelasi orgoliu, cei mai docili o fac pe nesupusii, se vor transfigurati în chip de rebeli, cautând prin CV vreo asa-zisa deviere de la linia PCR. O ora (de disidenta) si sa mor! Mereu tendentiosi cu folos, se vor receptati ca anticomunisti, prin îndreptari de dreapta în curriculum. Vrei sa nu se stie câte caderi morale ai avut sub dictatura, apesi pe o eliminare din organizatia de pionieri, pe excluderea din UTM pentru «origine nesanatoasa»; dupa ce te-ai folosit de originea proletara a nevestei, fiica de ilegalisti, evoci bunicul emigrant în Canada, fratele care a ales libertatea“, prietenul – detinut politic. Nu mai bati „meridiane sovietice“ (titlul lui Bogza), ci cruci peste cruci, sperând sa treaca apa comunista si sa ramâna pietrele rezistentei. Îti doresti sa pari homo religiosus (da bine un preot în familie), atunci strecori în jurnal informatia ca într-o vineri, recitai Psalmul 13.“ Recitatori din acestia sunt multi memorialisti pseudoamnezici. Unii dintre ei au „rezistat“ pe spinarea rezistentei celor câtiva autentici opozanti fatisi ai regimului comunist: ciocneau cu ei, pe seara, un pahar la Capsa, le dadeau „curaj“ când aceia erau consemnati la domiciliu. Observau „perdeluta“ dupa care se piteau cei „lasi“ când prietenul, exmatriculat sezonier, trecea prin dreptul locuintei lor aflata în realitate în alt capat al orasului: scene de un comic grotesc, butaforii ale suferintei imaginare ori curajului închipuit, memorii deghizate, fictiuni ilicite… „Subiectii cercetatoarei Ana Selejan – scrie neiertatoarea Magda Ursache – asta au dorit: sa stearga mizeria morala a compromisului propriu cu puterea… Si câte feluri de compromis nu exista, de la compromisul din lasitate si lichelism, pâna la compromisul din resemnare ori din politete. Sunt cu totii niste calpuzani de amintiri (…) Stiind bine cât pret se poate pune pe autenticitatea unor astfel de memorii (chiar daca cititorii sunt asigurati ca tot ce s-a notat poarta girul realitatii), Ana Selejan compara ce a aflat din documentele consultate si imaginea aproximativa, voalata, confuza, miscata, ca-n pozele proaste, asa cum o propun jurnalele si memoriile celor ajunsi la vârful culturii… Documentele, dar si propriile volume de cercetare o ajuta pe Ana Selejan sa descopere neconcordante, sa taxeze erori de gândire si de informatie, sa devoaleze alibiuri false, revizuiri bibliografice, trasnind a minciuna. Îsi duce întreprinderea dificila la capat cu competenta.“ Cei zece „subiecti“ ai Anei Selejan, între care si mari scriitori si critici literari, „îsi modeleaza biografia ca pe-o ceara moale: a fost, n-a fost, parc’a fost vis… Faptele reprobabile sunt trecute prin filtrul memoriei infidele, nesigure, confuze“. Patrunzatoare ca un laser, polemista concede ca jurnalul falsificat are puterea de a se razbuna pe mistificator, caci „diaristul la vedere e altul decât imaginea lui întrezarita printre rânduri, pe dedesubt“: cutare e „un conformist fricos“, celalalt e „un duplicitar“ si „câti nu se vor macar Procopius din Cezareea?“ Printre rânduri se pot citi în textul fulminant al Magdei Ursache si sentimente mai „omenoase“, comprehensiune si chiar compasiune fata de slabiciunile uman prea umane ale „subiectilor“ si chiar umor duios (câta duiosie mai poate încapea în sarcasmul de tip moralist): într-un singur caz procurorul inflexibil, ce mai, un Savonarola de azi duce acuzatia pâna la capat, fara mila ori urma de partinire. Este „cazul“ lui Miron Radu Paraschivescu, supranumit „pacalitorul pacalit“, „un om bolnav de ambitie, de un orgoliu hiperbolic pe masura unui egoism hiperbolic, veninos chiar cu protejatii („toti putoii astia pe care i-am crescut“). Recunoastere nepartinitoare a confratelui? Nici vorba. Ranchiunosul M. R. P. vedea peste tot „crapularzi“. De la „oportunistul-fripturistul“ Zarica Stancu la Preda, „mitocanul“…“ N-a fost un „heretique“, cum pesemne se considera. Fals – riposteaza Magda Ursache: „Nu era decât un «adezionist» dârzos, vârf al muncii de îndrumare, gata sa-i vâre cu forta în doctrina, ca-n închisoare, pe cei cu ascendente politice «nesanatoase»“. Nu poate fi „iertat“ pentru Arghezi: „Vânat de invidie pe Arghezi, l-a amutit aproape un deceniu… Argumentele? «Rau cetatean si mincinos tovaras»“, un „impostor“ care scrisese laudativ despre… Hitler, Mota si Marin, Goga: „îl compara cu Goebbels“, scrie Magda Ursache. Mai mult decât asta, „demolarea“ lui Arghezi culmineaza cu acest blestem ce nu s-a împlinit: „Arghezi va muri (si i-o doresc cât mai curând) istovit, sleit, golit“. Ironia vietii, scrie M.U. ca si când pacalitorul pacalit ar mai trai, „a facut ca Marele Alpha (apud Al. George – n.n.) sa fie îngropat cu salve de tun“. Parca în nume personal, Magda Ursache pune lespedea pe memoria voalata a acuzatorului neonest: „M.R.P. transforma jurnalul într-o reglare urâta de conturi“. Ce ramâne? Ramân, ca o razbunare postuma, memorabilele „Cântice tiganesti“ – adica o coasta argheziana a „demolatorului“ poetului Tudor Arghezi. Cu conditia de a recunoaste cu aceeasi onestitate si necrutare aceasta farsa aproape grotesca, dar benefica si recuperatoare, pe care imprevizibila, sarcastica posteritate literara i-a rezervat-o „acuzatului“ M.R.P. judecata dnei Magda Ursache din serialul sau memorabil despre „memorialistii fara memorie“ poate trece – nu fara o mare strângere de inima – granita unei adeziuni oarecum împacate. În rest, vorba lui Gheorghe Schwartz: „Doar Dumnezeu are dreptul sa judece“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper