Manifest pentru o abordare rationala în economie

La peste patru ani de la debutul crizei financiare, într-un peisaj ce seamãnã izbitor de mult  cu cel al anilor 1930, principalele economii dezvoltate ale lumii continuã sã se afle într-o profundã depresiune. Motivul este simplu: ne bazãm pe aceleasi idei ce au guvernat politicile economice în anii ‘30. Desi au fost demult invalidate, acestea contin erori fundamentale atât în ceea ce priveste cauzele si natura crizei, cât si a rãspunsului cel mai adecvat în fata acesteia.

Aceste erori au ajuns sã fie profund înrãdãcinate în constiinta publicã, asigurând sprijinul popular necesar pentru excesiva austeritate a politicilor fiscale implementate în prezent în numeroase tãri. Ca atare, momentul e cum nu se poate mai nimerit pentru un Manifest în care cunoscuti economisti ai momentului sã ne ofere o analizã mai aplicatã, bazatã pe fapte, a problemelor cu care ne confruntãm.
Cauzele – Multi dintre decidenti sustin rãspicat cã actuala crizã a fost provocatã de împrumuturile iresponsabile ale sectorului public. Cu foarte putine exceptii – în afara Greciei – acest lucru este fals. Dimpotrivã, conditiile pentru declansarea crizei au fost create de împrumuturile excesive ale sectorului privat, inclusiv cele fãrã acoperire ale sectorului bancar. Spargerea acestei bule a dus la o prãbusire drasticã a productiei si, astfel, a veniturilor din impozite. Ca atare, imensele deficite bugetare cu care ne confruntãm astãzi sunt o consecintã, nu o cauzã a crizei.
Natura crizei – Când bulele imobiliare de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au spart, segmente importante ale sectorului privat au început sã taie cheltuielile, în încercarea de a-si achita datoriile mai vechi. Pentru indivizii în sine, acest rãspuns era cât se poate de rational, la nivel colectiv, însã, – ca si în cazul datornicilor din anii ‘30 – el s-a dovedit a fi auto-distructiv, atâta timp cât cheltuiala unuia reprezenta venitul celuilalt. Prãbusirea cheltuirii a provocat o depresiune economicã ce a contribuit la agravarea datoriei publice.
Rãspunsul potrivit – Într-un moment în care sectorul privat este implicat într-un efort colectiv de reducere a cheltuielilor, politica publicã ar trebui sã actioneze ca o fortã stabilizatoare, ce încearcã sã mentinã cheltuielile la acelasi nivel. Sau, cel putin, n-ar trebui sã înrãutãteascã situatia prin tãierea cheltuielilor guvernamentale sau majorarea impozitelor aplicate populatiei. Din pãcate, multe dintre guverne exact asta fac acum.
Marea gresealã – Dupã faza initialã si cea mai acutã a crizei, în care rãspunsul de politicã publicã a fost pe mãsura provocãrii, lucrurile au luat o întorsãturã negativã – aceasta concentrându-se asupra deficitului guvernamental, care nu reprezintã, în esentã, decât o scãdere a veniturilor provocatã de crizã, si sustinând cã sectorul public ar trebui sã-si reducã cheltuielile în acelasi timp cu cel privat. Prin urmare, în loc sã joace un rol stabilizator, politica fiscalã a sfârsit prin a accentua efectul de încetinire economicã reprezentat de reducerea cheltuielilor în sectorul privat.
Confruntatã cu un soc mai putin sever, politica monetarã ar fi putut sã preia tensiunea si sã sustinã reluarea activitãtii. Dar la un nivel al dobânzii apropiat de zero, aceasta – desi, fireste cã trebuie sã facã tot ce poate – nu se poate descurca singurã. Evident cã trebuie sã existe si un plan pe termen mediu de reducere a deficitului bugetar. Dar dacã acesta este prea agresiv si imediat, poate anula cu usurintã orice tendintã de redresare economicã. Una din prioritãtile momentului este reducerea somajului, înainte de a se croniciza, ceea ce, desigur, ar face orice viitoare redresare economicã si reducere a deficitului si mai dificilã.
Cum rãspund sustinãtorii actualelor politici economice la toate cele de mai sus? Ei îsi bazeazã teoria pe douã argumente destul de diferite:
Argumentul încrederii. Primul lor argument este cã deficitele guvernamentale vor creste dobânzile, împiedicând redresarea economicã. Dupã ei, austeritatea va avea exact efectul contrar, adicã va creste încrederea, încurajând, astfel, redresarea economiei. Problema este cã nu existã absolut nicio dovadã în sprijinul acestui argument. În primul rând, în pofida unor deficite extrem de ridicate, în principalele tãri în care existã o bancã centralã functionalã, ratele dobânzilor sunt neobisnuit de scãzute. Fapt valabil chiar si pentru Japonia, unde datoria guvernamentalã depãseste acum 200% din PIB; iar scãderile de rating practicate în trecut de agentiile internationale n-au avut niciun efect asupra dobânzilor japoneze. Dobânzile sunt ridicate numai într-unele dintre tãrile europene, pentru cã BCE-ului nu i se permite sã actioneze ca „creditor de ultimã instantã“ al guvernelor. În alte pãrti, în caz de nevoie, banca centralã poate oricând sã finanteze deficitul, ferind piata de obligatiuni de orice efecte negative.
În plus, pânã în prezent, nu existã nici mãcar un singur exemplu relevant în care reducerile bugetare sã fi generat o crestere realã a activitãtii economice. În cele 173 de cazuri individuale de reduceri bugetare studiate de FMI, singurul rezultat constant a fost contractia economicã. În putinele cazuri în care consolidarea fiscalã a fost urmatã de crestere, principala modalitate de producere a acesteia a fost o devalorizare a monedei, pe fondul unei piete mondiale puternice – conditii inexistente în momentul de fatã. Lectia pe care ne-o dã studiul FMI-ului este cât se poate de clarã – tãierile bugetare întârzie redresarea economicã. Si exact asta se si întâmplã acum  – tãrile cu cele mai mari restrângeri bugetare au avut parte de cea mai mare scãdere a productiei.
Dupã cum se poate vedea limpede acum, adevãrul este cã reducerile bugetare nu inspirã încrederea mediului de afaceri. Companiile nu investesc decât atunci când considerã cã vor avea suficienti clienti cu bani de cheltuit. Austeritatea descurajeazã investitiile.
Prin urmare, existã dovezi covârsitoare împotriva argumentului încrederii; la o examinare mai atentã, toate asa-zisele dovezi în favoarea lui s-au evaporat.
Argumentul structural. Un al doilea argument împotriva cresterii cererii sustine cã productia este determinatã, de fapt, de ofertã – conditionatã fiind de niste dezechilibre structurale. Cu toate acestea, dacã teoria ar fi corectã, mãcar unele dintre segmentele economiei noastre ar trebui sã functioneze la turatie maximã, si la fel si unele dintre ocupatii. Si totusi, în majoritatea tãrilor nu se întâmplã asa. Toate marile sectoare ale economiilor noastre se zbat sã se mentinã pe linia de plutire, si în toate meseriile se înregistreazã un numãr record de someri. Prin urmare, problema trebuie sã fie un deficit general de cheltuire si de cerere.
În anii ‘30, acelasi argument structural a fost utilizat si împotriva politicilor proactive de cheltuire din Statele Unite. Cu toate-acestea, între 1940 si 1942, pe mãsura cresterii cheltuielilor, productia a crescut si ea cu 20%. Ca atare, si în anii ‘30, la fel ca si-acum, problema era un deficit de cerere, nu unul de ofertã.
Ca urmare a ideilor lor eronate, multi lideri occidentali provoacã inimaginabile suferinte popoarelor pe care le conduc. Ideile lor despre ce trebuie fãcut într-o recesiune au fost respinse de aproape toti economistii dupã dezastrul din anii ‘30 si, pentru urmãtorii aproape patruzeci de ani, Occidentul s-a bucurat de o perioadã de stabilitate economicã fãrã precedent si de cel mai scãzut nivel al somajului din istoria sa. E tragic cã vechile idei s-au reîmpãmântenit. Dar nu mai putem accepta o situatie în care temerile nefondate cu privire la cresterea ratelor dobânzii cântãresc mai greu în mintea factorilor de decizie decât ororile somajului în masã.
Pentru a fi mai bune, politicile alternative vor fi croite pe mãsura fiecãrei tãri în parte si vor necesita dezbateri amãnuntite. Dar vor trebui sã se bazeze pe o analizã corectã a problemei. Ca atare, facem apel la toti economistii si la toti cei care sunt de acord cu ideile generale a acestui Manifest sã-si exprime adeziunea la adresa www.manifestoforeconomicsense.org, si sã sustinã public cazul unei abordãri mai rationale a acestei crize. Întreaga lume are de suferit atunci când oamenii rãmân muti în fata a ceea ce stiu cã e gresit.

Traducere Alexandru Macovei
Text preluat de pe platforma CriticAtac

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper