Înalta Curte sau Incultura si Injustitia la patrat (I)

Cu siguranta, una dintre cele mai fierbinti dorinte ale românilor, dintotdeauna (si, cu siguranta, nu numai a lor), a fost aceea a unui stat de drept, a unui stat în care nimeni sa nu fie mai presus de lege. Cred ca aici sunt doua lucruri de distins. Pe de o parte, legea însasi ar trebui sa fie dreapta. Legea comunista, de exemplu, era schioapa, atâta vreme cât se baza pe o Constitutie care clama ca România este un stat democratic, bazat pe dictatura clasei muncitoare. Cum se putea ca o democratie sa se fundamenteze pe o dictatura a ramas, pentru mine, un profund mister. Pe de alta parte, ar fi de dorit ca legea sa fie respectata atât în litera, cât si în spiritul ei. Asa cum stiti, întreaga miscare pro-democratica din tarile comuniste (în afara de România si Albania), s-a bazat pe solicitarea ca statul comunist sa respecte, macar, propria-i Constitutie si propriile-i legi. Cu alte cuvinte, militantii anticomunisti au clamat respectarea legii fundamentale în litera ei, pentru ca nu exista nici o speranta în ceea ce priveste spiritul. Astazi, ne aflam într-o asemenea confuzie, încât privim, cu speranta, la Justitia româneasca, sperând sa ne fie respectata legislatia, atât în spiritul, cât si în litera ei. „Litera“ se afla într-un haos total, determinat de multimea de reglementari care sunt contradictorii. „Spiritul“ este complet debusolat, fiindca moravurile s-au schimbat radical. Totusi, rapelul la Justitie pare sa fie singura cale rationala, nu este, din pacate, una usoara.
Poate o sa ma întrebati ce legatura au toate astea cu muzeele, tocmai acum, când întreaga suflare a natiunii pare prinsa între schimburile de focuri pe care le trag protagonistii razboiului politic în care a fost târâta România, de mai bine de patru ani. Si cu toate astea, exista o legatura, aceasta fiind trasata de mecanismul justitiei. Poate ca ar fi trebuit sa scriu cuvântul cu majuscula, dar nu cred ca este cazul, acum.
Evident, toti stim ca si muzeele, ca oricare alte persoane juridice, de drept public sau privat, trebuie sa se supuna legii. Muzeele publice administreaza o avere care apartine, în sens larg, natiunii (fie ca este vorba despre stat sau despre autoritatile publice locale). În consecinta, legiuitorii ar trebui sa fie responsabili de soarta muzeelor, tocmai pentru valoarea uriasa pe care ele o gestioneaza. N-am sa vorbesc, acum, si despre valoarea sociala a muzeelor; n-as vrea sa insult pe nimeni, dar am senzatia ca 90% dintre parlamentari nu sunt constienti de aceasta, cei mai multi considerând ca singura preocupare a muzeografilor este sa „stearga obiectele de praf“ (sper ca faptul ca, pentru prima oara, din 1989 încoace, avem un ministru al Culturii care a fost muzeograf sa contribuie la schimbarea acestei imagini!). Sa zicem ca legiuitorii ar fi, totusi, persoane absolut responsabile si preocupate exclusiv de binele public. Din pacate, nu toate legile care afecteaza muzeele, într-un fel sau altul, sunt avizate de comisiile parlamentare de specialitate (cele de cultura), astfel încât parlamentarii sa poata interveni. Pentru ca un parlamentar sa poata fi atent la toate proiectele de legi aflate în dezbatere, ar fi necesar sa aiba un staff de cel putin trei consilieri, care numai cu asta sa se ocupe. Acesti oameni nu exista si este o iluzie ca ar putea fi angajati. Apoi, chiar daca un parlamentar ar observa ca un proiect de lege aflat în dezbaterea altei comisii afecteaza situatia unor institutii din domeniul de interes al alte comisii, i-ar fi greu sa intervina. Ar trebui sa faca parte dintr-un partid aflat la Putere (amendamentele Opozitiei sunt, de regula, respinse) si sa gaseasca întelegere la colegii parlamentari, precum si la Guvern. Va asigur ca nu e usor! As putea da exemplul Legii sponsorizarii, care a fost complet golita de continut, prin trecerea prevederilor sale în Codul Fiscal, concomitent cu modificarea fundamentala a principiilor sponsorizarii. În mod, as spune, aproape, cinic, definitiile din Legea sponsorizarii au fost pastrate, numai ca ele nu mai au o acoperire în realitatea desenata de Codul Fiscal în vigoare.
Ceva asemanator s-a întâmplat si cu stufoasa legislatie a restituirilor. Aici nu este vorba numai despre celebra Lege nr. 10/2001, cu modificarile sale, ci si despre o multime de alte legi (întotdeauna am fost nevoit sa îi dau dreptate unui personaj istoric – Winston Churchill – care, pe cât a fost de inteligent, pe atât îmi este de antipatic, si care spunea: „Daca ai zece mii de reglementari distrugi respectul pentru lege“). Este foarte adevarat ca era necesar ca nedreptatile facute de regimul comunist sa fie îndepartate. Numai ca acest lucru a fost facut prost, prin crearea altor nedreptati. Nu vorbesc doar despre legislatia greoaie si contradictorie, aplicata târziu si preferential, ci si despre faptul ca, asa cum spunea un mucalit, daca ar fi sa restituim toate proprietatile revendicate, ar trebui sa ne extindem, cu mult, granitele prin tarile vecine. Nu am sa ma refer, acum, nici la unii dintre cei mai importanti detinatori de proprietati din România contemporana, adica, la cultele religioase. O parte dintre slujitorii lor, cel putin, se straduiesc, pe alocuri, sa îi lase pe profesionisti sa le administreze muzeele. O alta parte, se pare, sunt interesati doar de înavutirea imediata si regreta faptul ca România nu este republica crestina, în felul în care Iranul este republica islamica.
Ceea ce ma deranjeaza, însa, este jaful pe care însasi justitia româna, cu o nonsalanta demna de regimul comunist, îl practica, pe spinarea institutiilor de cultura si, mai ales, a muzeelor.
Din pacate, regimul comunist, atunci când a decis înfiintarea muzeelor în aproape fiecare localitate urbana, a mers pe logica Revolutiei franceze, care a facut muzee din palatele regilor. Astfel, multe dintre cele mai frumoase si mai mari case nationalizate au devenit muzee. S-au amenajat institutii muzeale în foste prefecturi, judecatorii, scoli sau în simple conace boieresti. Ca orice regim dictatorial, si cel comunist s-a crezut vesnic. Nimeni nu si-a imaginat ca, vreodata, se va pune problema restituirilor proprietatilor, asa încât nimeni nu s-a preocupat de construirea unor noi sedii pentru muzee. Cea mai importanta investitie în domeniu, cladirea Muzeului National de Istorie, se degradeaza continuu, din 1989 încoace, ajungând una dintre cele mai urâte rani din trupul Capitalei. Facând parte din proiectul lui Ceausescu de redesenare a centrului Bucurestilor, cladirea muzeului a fost martora ultimei demonstratii din ziua de 23 august. În decembrie 1989, când cladirea era, înca, departe de a fi terminata, muzeografilor li se pretindea finalizarea tematicii viitoarei expozitii permanente. Dupa o ultima încercare de a se relua proiectarea muzeului, în 1990, guvernarea Stolojan a decis sa ia cladirea din grija Ministerului Culturii si sa o mute în administrarea Societatii Române de Radiodifuziune. În fine, dupa o perioada în care s-a încercat împartirea cladirii între Cultura si Justitie (pe timpul ministeriatului lui Ion Caramitru), în timpul Guvernului Nastase, cladirea a fost trecuta în administrarea Ministerului Lucarilor Publice. A urmat o negociere cu o firma turceasca, dupa care s-a anuntat construirea unui ambitios „Dâmbovita Center“… Si totul a ramas o ruina…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper