Graul si porumbul

Un articol de GEORGE NEAGOE

Liviu Antonesei, Victimele inocente si colaterale ale unui sângeros razboi cu Rusia: unsprezece povestiri, Iasi, Editura Polirom, 2012, 224 p.
O multime de stiluri se încruciseaza în aceasta culegere. Constanta ramâne maiestria asezarii în pagina. Citesti si te minunezi. Un principiu de compozitie, o referinta, un pasaj care necesita dezambiguizari, o parabola, un maruntis filologic sau o tehnica de seducere sare imediat în ochi. Totul redactat cu dexteritate. Totul pus în slujba sensurilor. Totul aerisit, asa încât oricine sa discearna ce îi convine. O carte care alege cititori diversi e una valoroasa. Functioneaza aproape în toate matricile. Inclusiv în cea subversiva. Pregatiti-va sa recuperati sau sa achizitionati satisfactia lecturii printre rânduri! Va fi un deliciu, mai ales pentru practicienii de pâna în 1989. Ghici, ghicitoarea mea pe cine vizeaza?! Pacat ca proza în cauza, „Un presedinte oarecare“, nu va rezista mai mult de doi ani. În primul rând, am intrat în a doua jumatate a anului în curs. Profetiile… În al doilea rând, sper ca în curând referentul sa se schimbe.
Anticlimax
Chiar daca mica naratiune va disparea din ratiuni politice, asemenea membrilor de partid din epigrama lui Pastorel Teodoreanu, vor ramâne zece. Vorba cântecului: „Trece, trece/ Regimentul 10“. Fiindca lupta se duce pe o gramada de fronturi si impune stratificarea observatiilor. Iar „Victimele inocente si colatatare ale unui sângeros razboi cu Rusia“, în afara de cea mentionata, lipsesc. Titlul reprezinta primul truc de selectare a curiosilor: înfatisarea unei stari de urgenta ori de asediu. Ridicând tensiunea si mizând pe repulsia româneasca aproape generalizata fata de tara fosta prietena si vecina, Liviu Antonesei si-a atras deja o categorie de simpatizanti. Numai ca, spre stupoarea cumparatorilor cu antipatii istorice, situatia se contrabalanseaza în favoarea publicului cu orientare livresca. Titlul este o mistificare. Preia doua treimi din denumirea uneia dintre cele mai simpatice si tragice, aparent simple, dar extrem de atent elaborate relatari despre comunism: „Victimele inocente si colaterale ale unui sângeros razboi cu Rusia care pâna la urma nu a mai avut loc“.
Or, strategia iese imediat la suprafata dupa confruntarea ambelor variante. Liviu Antonesei recurge la anticlimax. Însceneaza lucruri grave. Le dospeste cu surplus de drojdie. Le întinde. Le supraliciteaza. Le îmbarca pe ruta parabolico-ontologica. La urma, atrage atentia ca mecanismele fictionale nu trebuie luate în serios. Refuza totusi sa apeleze la comentarii auctoriale stridente. Trimite la reciclare si ingineria textuala ostentativa. Colectia se revendica de la suprematia epicului. Încheierile nu coincid neaparat cu deznodamintele. Mai degraba contrazic derularea întâmplarilor sau prejudecatile strecurate în titlu. În ultima instanta, tot despre antifraza putem discuta. Difera numai aplicarea. De pilda, o trunchiere de titlu întâlnim în prima povestire, „Într-un sat din secuime, icoana Maicii Domnului a început deodata sa vorbeasca…“. Punctele de suspensie implica o continuare, care se potriveste cadrului ales. Exista o preferinta pentru zonele de interferenta etnica si culturala, din tara si din strainatate. Astfel, minunea se petrece într-o localitate din Mures, cu populatie majoritar secuiasca, imediat dupa incidentele între românii si maghiarii din resedinta de judet (19-20 martie 1990). Miracolul poate fi interpretat si ca atentionare, si ca pocoste, si ca încercare a diavolului si ca mesaj ecumenic, deoarece: „Icoana Maicii Domnului vorbea. Vorbea româneste. O fi la noi gradina Maicii Domnului, dupa cum spusese Papa Ioan Paul al II-lea când ne-a vizitat, dar nici chiar asa“ (p. 11). Motivat de atâtia factori, râsul zdravan mascheaza un anacronism. Semnificatiile soteriologico-bascalioase apar retrospectiv, deoarece vizita pontifului a avut loc abia în 1999. Dar asa e literatura lui Liviu Antonesei de aici. Testeaza vigilenta.
Manuscrisele gasite
Umorul servit se digera lesne. Surprinde nuante contradictorii. Hazul de necaz pare trasatura cea mai extinsa. Privirea aruncata asupra trecutului se caracterizeaza prin duiosie. Rudele primesc portrete generoase. Disparitia lor, dincolo de tristetea si de regretele iminente, ofera fragmente care înclesteaza maxilarele din cauza hohotelor nestavilite. Bucuros ca un medic din Iasi l-a asigurat ca mai are mult malai de mâncat pe lume, bunicul patern merge sa se cinsteasca alaturi de fiu, se urca voios în caruta, mâna ca un sofer nesabuit si nimereste într-un sant. În câteva zile îsi da duhul. Episodul, prezentat cu amintirea mirosului de groapa în nari, se încheie cu urmatoarea constatare: „a murit sanatos tun!“ („Ziua în care a început sa moara tata“, p. 71). Ironia potoleste gravitatea si spaima. La fel stau lucrurile si cu portretul tatalui din proza citata anterior. Barbatul se întrezareste cu figura ursuza, sever în momente esentiale, tolerant, posesor al unui tact pedagogic desavârsit. Libertatea acordata copilului si adolescentului Liviu nu se confunda cu lasarea de izbeliste. Supravegherea nu înseamna autoritarism. Generozitatea devine protectie. Gesturile necumpatate, care pericliteaza sanatatea, sunt sanctionate cu recompense. Rasplata confirma afectivitatea si grija: „Odata, când înca eram la liceu, mergând dimineata spre scoala, am bagat mâna în buzunarul hainei dupa pachetul mic, cu douasprezece tigari, de Diplomat si nu l-am gasit. Am gasit în schimb o moneda de trei lei, cât costa acesta“ (p. 84). Pilda pare extrasa dintr-o carte de întelepciune. Modelul parental este demn de stima si de recunostinta. Mai ales ca, la fel ca în cazurile lui Marin Preda („Viata ca o prada“) si Mircea Nedelciu („O cautare în zapada“ din volumul „Si ieri va fi o zi“), personalitatea masculina adulta certifica alegerea profesiei de scriitor. Închei digresiunea prin raportare si la autoreferentialitate ca resursa a râsului. Însusirea iese la suprafata în „Nefericita aventura a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf, martir“. Personajul principal de acolo sustine ca s-a deplasat din obligatie la Bookfest, întrucât îi displac lansarile de carte (p. 184). Paradoxul este deconspirat imediat. Culegerea lui Liviu Antonesei s-a bucurat de un eveniment de acelasi tip, la editia din acest an a târgului. În registrul mentionat intra si trimiterea la activitatea internauta a prozatorului. Femeia pe seama careia sunt puse confesiunile nu vrea sa se limiteze la ascunderea însemnarilor într-un caiet. Cauta sa-si faca reclama, postându-le în mediul virtual: „Planurile acestea suprapuse mi-ar putea iesi daca as scrie pe un site, pe un blog, cum se cheama chestiile astea în care toti varsa tot ce le trece prin minte“ („A doua marturie a Mariei, cealalta Marie“, p. 40).
Cu piesa care se situeaza în relatie intertextuala cu o povestire a lui Sadoveanu („Hanu Ancutei“) patrundem în sfera manuscrisului gasit. Toposul îsi face simtita prezenta sub diverse manifestari, factuale sau fictive. Carte postala („Victimele inocente si colaterale ale unui sângeros razboi cu Rusia care pâna la urma nu a mai avut loc“). Manual de sociologie („Ocolul Cracoviei într-o singura noapte, laolalta cu incredibila si banala poveste de dragoste a unui turist yankeu“). Dactilograma („Ziua în care a început sa moara tata“). Discutie amicala consemnata („Nefericita aventura a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf, martir“). Ma opresc asupra textului a carui actiune se deruleaza în fosta capitala a Poloniei. Înainte de toate, datorita faptului ca întâlnim predilectia pentru titlurile lungi, de factura medievala, cu epitele ample, având sarcina de a capta pofta cititorului pentru întâmplari grozave. Combinatia lui Liviu Antonesei preia sugestii din celebrul roman al lui Jules Verne, din poate la fel de binecunoscutul roman al lui Mark Twain („Un yankeu la Curtea regelui Arthur“) si din mai putin frecventata culegere de istorisiri semnate de Gabriel García Márquez („Incredibila si trista poveste a candidei Eréndira si a bunicii sale fara suflet“). Apoi, pentru strategia splendida cu ajutorul careia autorul îsi impune punctul de vedere în legatura cu soarta relatiei dintre chelnerita Ewa si Thomas, lector de biologie sosit din SUA. Naratorul masculin orienteaza lectura. I se alatura în respectivul joc partenera lui, o poloneza. Cei doi preiau controlul asupra vietii ceiluilalt cuplu. Le inventeaza trasee paralele. Nu este unicul caz în volumul de fata. În prima instanta, barbatul insinueaza deznodamântul (ce se va întâmpla): „Cum se termina, cum se va termina? am întrebat-o dupa ce-am iesit din gangul îngust si întunecat pe dalele umede din Rynek“ (p. 33). Verbul din întrebare dezvaluie ca totul se va consuma la un moment dat. Pasul urmator consta în impunerea felului în care se va destrama perechea (de la ce se ajunge la cum). Desi asistam la un dialog poznas, în cadrul caruia participantii dau senzatia ca se tolereaza, lucrurile decurg în directia dorita de povestitor. El lasa dreptul la replica, însa nu îl ia în considerare: „– Nu stiu. Oricum, sunt mai multe posibilitati. Au o scurta aventura si el pleaca. Se îndragosteste si ea de el, ca acum nu mi se pare îndragostita, ci doar disponibila, si povestea se lungeste. Sau nu se întâmpla nimic, nici definitiv, nici macar punctual./ – Bun, de acord, dar ce crezi tu? Nu mai este nicio alta posibilitate?/ – Care?/ – Pai, el e ametit, nu? Pe ea o invita ba patronul cel tânar, ba cel batrân, ba colegii la dans, poate chiar si clientii. Sa presupunem ca, pe fondul bauturii, el face o criza de gelozie, se enerveaza, face scandal, iese cu bataie si asa mai departe“ (ibid.). Afirmatiile circumspecte din final „Ce se întâmplase totusi pâna la urma? Nu stiu“ (p. 35) sunt de fatada. Predictia a anulat orice alta supozitie.
Cu maiestrie incontestabila, cu persuasiuni mentaliste, cu limbaj cameleonic, Liviu Antonesei scrie o carte superba, adunând într-un sertar majoritatea registrelor necesare prozei de calitate. Daca replica tatalui din povestirea principala („Ai naibii rusii astia, fac victime si daca vin peste tine, si daca nu vin!“, p. 127) aminteste de trocul inechitabil între România si Uniunea Sovietica dupa Tratatul de Pace de la Paris (1947), când noi le dam grâul si ei ne luau porumbul, ne vedem obligati sa recunoastem ca scriitorul ne fura aprecierea, iar noi îi oferim bucuria lecturii.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper