Gandind la stelele cinematografului de altadata

Un articol de IOAN LAZAR

Un mare actor american – nu-i voi da numele, spre a nu-l ostraciza in eternitatea in care deja scormonesc cu tot dinadinsul incisivii adepti ai globalizarii absolute, cu orice fel de risc, in incercarea disperata de a-i pata astfel talentul autentic – se confesa cu un dramatism bine temperat.

Elogiind gloria modestiei, actorul avertiza ca prea putini mai sunt astazi aceia capabili sa ia in seama o atare stare de lucruri. Cand actorul mai sus invocat rostea, acum cativa ani, la Cannes, si nu oriunde, ca este o blasfemie, o rusine, o imoralitate crasa sa incasezi douazeci de milioane de dolari pentru un rol, fara a mai socoti drepturile colaterale, derivate din distribuirea si „casetarea“, „CD-cizarea“ productiei respective, plus uzajul furturilor de pe canalele ciberspatiale, o facea fara fasoane, in absenta oricarui iz polemic. Pe toti ne cucerise atunci franchetea absoluta ce nu avea cum sa nu starneasca zambetele cas ale profitorilor de orice fel. Nu ar mai fi de mirare ce poate insemna astazi afacerea distribuirii unui film de catre o companie care controleaza o mare parte a pietei si care ar putea valoriza financiar pana si aceasta superba umilinta, de fapt, umilire, a unui corifeu al filmului fara prea dare de mana, dar cu o constiinta asumata a destinului sau estetic, altminteri irevocabil.
Bietul mare actor, garbovit, cu buzunarele goale, fara conturi, incerca sa-si aduca aminte ca primea cateva sute de dolari pentru o saptamana de filmare si ca incet-incet, in vremurile lui cele mai bune, ajunsese chiar la cinci mii de dolari pentru sapte zile de truda. Si, culmea, adauga el, pana si asa, atunci, i se parea cam multisor. Atatia oameni munceau din greu, intreaga zilisoara, doar ca sa aiba ceva, cat de cat, de pus pe masa inainte de culcare. Pare cutremurator, intr-adevar, sentimentul rusinii de a lua mai mult decat ti se cuvine.
Ma tot intreb, dupa aceasta lectie nu atat „de cinema“, cat de moralitate a unei industrii culturale, audiovizuale, tot mai prospere, dar care si-a cam iesit din „tatani“, cati dintre  artistii de astazi sunt in stare de atata sinceritate asumata. Ii am in vedere pe cei profitori ai inocentei. Gasim, din pacate, atat de multi dintre aceia care, vazand un bulb carnal iesind progresiv dintr-un decolteu anume organizat, sunt prea repede hotarati sa mai  scoata un ban, daca nu chiar doi-trei, scotocindu-se prin buzunarele oricum goale, spre a avea acces sa vada si restul senzatiei. Dupa ani si ani, dupa vai si dupa dealuri, dupa mari si tari, cinematograful incepe sa semene tot mai mult cu chipul – ahtiat de bani, de putere, de glorie neacoperita, de inconstienta senzuala, alungand reflectia –, al lumii noastre de lupanar planetar, in care nu se traieste pe cat se viermuieste.
Transcriu aceste impresii gandind, de fapt, la acei actori minunati si la buzunarele lor goale, zburatacind in vanturile reci, dar curate ale inceputurilor cinematografului mondial. Nu mai sunt printre noi. Poate ar mai fi de gasit vreunul, pe ici pe colo, longeviv nedorit, nerusinat, sa indrazneasca a-si depasi parcursul biografic, inca supravietuind in vreun cotlon nestiut, oricum ca si ignorat. Acceptand a-si devora uimirea in fata celor intamplate sub ochii lui, pesemne de „nevazator“, va trebui nu sa-i plangem de mila, nu sa-l compatimim numaidecat pentru curajul de a-si fi manifestat propria privire asupra celor acum rau savarsite. Va trebui doar sa ne uitam ochi in ochi. De aceea ma si declar intru totul solidar cu ei si incerc sa-i inteleg fara a putea deveni si martorul apararii lor postume.
Ceva s-a intamplat totusi. Cannes-ul acestei editii a avut gentiletea de a insirui, ca margelele pe o ata, chipurile catorva dintre cei care au fost. Au aparut din neantul vremurilor lor apuse, spre a ne aminti ca si ei au trudit candva pe ogorul cinematografic. Ideea de a ni-i aduce sub priviri in vanzoleala de nedescris a unui atat de mare festival, in mod firesc preocupat intai si intai de manifestarile actualitatii competitive, de spectacolul mondenitatii imediate, a avut-o o publicatie ce a aparut, ca o efemerida tenace, zi de zi, este drept doar cat a tinut editia. Intitulata „Le Quotidien“ („Daily“), aceasta ne-a oferit pe prima coperta cate un actor sau un cuplu de odinioara, fara alte comentarii in afara numelui si a filmului, mentionate undeva in interior, in josul unei pagini de format de buzunar. Parand dati uitarii, ei nu sunt, totusi, niste necunoscuti. Cu totul si cu totul dimpotriva. Aducandu-le chipul sub privirile atat de grabite ale celor aflati in festival, „Le Quotidien“ a tinut sa ne avertizeze, pe de o parte, ca exista o istorie a filmului, si nu doar un prezent al acestuia, si ca, pe de alta parte si poate in primul rand, ar trebui sa nu uitam ca fata de acei actori minunati avem inca destule datorii neonorate.
Sa vedem cine sunt acestia. Cu picioarele ghemuite – tinandu-si mainile adunate spre a strange gambele albe pe sub camasa cu guler tare, lasand la vedere verigheta expusa pe inelar, cadana-odalisca, aplecadu-si cu gratie capul, dupa metoda lejera a indiferentei lascive, rezemandu-si agale trupul pe genunchi, intr-o inclinatie subversiva, vag provocatoare, parand pe cat de absenta pe atat de meditativa, dar si de doritoare, Gene Tierney (1920-1991) da tonul suitei: nu numaidecat senzualitate frapanta, nu glamour-ul mereu scandalos si interesat, expresie a comenzii financiare, pe cat un profund sentiment al autoaprecierii, al definirii de sine, al rezistentei la catalogari defaimatoare. De fapt al dreptului in posteritate de a-si apara personalitatea. Suna retoric, dar ganditi-va pret de cateva clipe la orgoliul firesc, calcat in picioare, al stelelor autentice de altadata.
Actori cu buzunarele goale, fara conturi, aveau prea putine a-si reprosa atunci, desi, fara voia lor, uneori faceau parte din angrenajul industrial de profil. Sinceritatea, buna lor credinta, felul de a trai si de a-si sluji talentul, luand ca atare bunele sau mai putin bunele intentii ale producatorilor si distribuitorilor de la acea vreme, par opera vietii unor naivi. Maestri ai dezinformarii, onerosi inainte de a fi confuzi si de a se comporta ca niste escroci notorii, manipulatorii lor din umbra nu vor fi altceva decat niste bieti farisei. Dupa cum ii va descoperi posteritatea imediata, fie si cea tarzie, nu vor putea dovedi alta fata decat aceea de imperatori spectaculari cu o atitudine confuza, lacomi si iarasi lacomi de bani mai ales, dar si de faima nemeritata, iar cateodata de tot surprinsi in atitudini  suspect de anticulturale. Cu trufia lor marunta de spadasini ai nimicului, ne considera, zambindu-si in barba, niste naivi necunoscatori ai domeniului, niste dusi cu pluta, fara pricepere la subteranele afacerii. Detin arta deghizarii, stiind sa pledeze pro domo, dar mai cu seama sa profite. De aceea ma tot intorc la acei actori minunati, cu un comportament exemplar, in atitudine de zburatori imponderabili, incorigibili ingeri ai frumosului. Simt privirea lor intelegatoare ca si imboldul de a nu ne lasa amagiti de vertijul vedetismului televizual.
Cu ochii ei blazati si cucernici, amari ca migdala, alungiti ca o aripa a destinului, cu o conformatie asiatica a pometilor, temperati de blajina indulcire a uitaturii calme, Gene Tierney, nascuta in 1920, a fost descoperita de Anatol Litvak devenind una dintre vedetele Fox-ului. „Sagrinata“, intristata, asaltata de dezamagiri personale, va renunta la actorie. Daduse un personaj memorabil in masura sa infrunte timpul. Fusese Laura din filmul cu acelasi titlu, realizat de Otto Preminger in 1944. Era incununarea unui talent singular. Vienezul invitat la Fox dadea cel mai bun film al sau, dar si al interpretei principale. Elementele filmului „negru“ (comentariile din off si flashback-urile) sunt altfel valorificate, ca si melancolia tragica a unei structuri complexe. Sunt aici achizitii ale unei conceptii indraznete care merg de la patetism si raceala narativa la intimitatea demultiplicata a destinului Laurei. Metamorfozarea prolifica, disparitia si revenirea personajului, decadenta narcisiaca a climatului, jocurile cu moartea, dar si cu happyend-ul erau lucruri noi, socante, menite sa marcheze evolutia unei arte.
In centrul acestor progrese estetice, diafana, pe cat de absenta, pe atat de implicata, o regasim pe Gene Tierney. Viata ei a fost umbrita de durerea de a naste prima fiica, Daria,  cu un handicap multiplu: oarba, surda, retardata mental. In timpul sarcinii contractase o rubeola mizerabila, iar intamplarea o va impinge intr-o lunga depresie. Se va retrage din cinema, in urma unui divort. Va incerca sa continue. Eroic, dar dureros. Dupa o lunga suferinta, o paraseste si al doilea sot. Fumeaza tot mai mult, i se ingroasa vocea, iar sfarsitul vine prea repede, la
71 de ani.

Cary Grant (1904-1986) ajunge la New York dupa o perioada de jongleur in cadrul unei trupe de artisti ambulanti. Se lanseaza dupa revenirea in Anglia natala. Contractul cu Paramount il aduce alaturi de Marlene Dietrich („Blonde Venus“) si de Mae West („Lady Lou“). Comedia americana dispune de resursele de a-i valorifica talentul. Important este ca devine actorul favorit al lui Alfred Hitchcock. Cenusiu, sters, modest, lent, el nu se sfieste sa simbolizeze ipostaza seducatorului hollywood-ian. De patru ori casatorit, sfarseste intr-o indeletnicire de parfumier. Nu-i putem cere mai mult. Neindemanatec, dar franc, greoi insa binevoitor, Cary Grant este actorul perfect pentru metoda hitchcock-eana de a aborda cinematograful. Ca partener al Marlenei Dietrich se cuvine sa ne amintim personajul sau din „Blonda Venus“ (1932), in regia lui Joseph von Sternberg. Era acolo Nick Townsend, playboy-ul bogat care suceste mintile lui Helen, cantareata de cabaret. Cum sotul acesteia este plecat sa-si ingrijeasca sanatatea, Nick profita, dar lucrurile se agraveaza odata cu revenirea celui care solicita custodia copilului lor. Aflat la Paris, Nick intelege sa piarda si sa accepte impacarea sotilor. „Le Quotidien“  publica o fotografie din 1946, an in care, dupa ce lucrase cu Capra („Arsenic si Dantela Veche“), colabora cu Curtiz („Night and Day“) si, desigur, cu Hitchcock („Notorius“).
Rasfoind colectia publicatiei aparute la Cannes, descoperim chipul unei tinere si frumoase actrite, Louise Brooks (1906-1985). Cu o experienta timpurie de cantareata si dansatoare, face mai multe roluri minore pana sa fie descoperita de cel care o va lansa in lumea mare a cinematografului. G.W. Pabst, descoperitorul si ingerul pazitor al atator dive din epoca (Greta Garbo, Asta Nielsen, Brigitte Helm), o distribuie, de pilda, in doua dintre cele mai bune filme ale lui, dar in primul rand ale actritei mai sus numite, „Loulou. Cutia Pandorei“ si „Jurnalul unei femei pierdute“. Si ea are la activ o experienta pariziana („Prix de beauté“, 1930). Revine la Hollywood, apoi se va retrage in anul urmator. Reapare peste vreo cinci ani, dar nu i se dau decat roluri mici, neinsemnate. In 1938 renunta la cariera de actrita, scriindu-si memoriile. Personajul prin care supravietuieste artistic ramane, desigur, Loulou.
Alte celebritati feminine ne sunt oferite in aceeasi nota de discretie si eleganta. Nu le vom evoca pe toate, insa nu poti ignora siluetele catorva dintre ele. Iat-o pe Michèle Morgan, cu chipul ei de o frumusete rece, elaborata, severa, imbracata intr-o rochie neagra mulata pe corpul ei de o suplete pe cat de simpla, pe atat de fermecatoare. Si numele ei este legat de un mare realizator, Marcel Carné („Quai des brumes“, difuzat la noi cu titlul „Suflete in ceata“). Emigrand in timpul razboiului, l-a avut ca partener pe Bogart, iar cand revine in Franta se consacra unor personaje istorice ilustre. A jucat Marie-Antoinette, dar si Jean d’Arc. In 1971 a fost presedinta juriului la Cannes. Ramane una din marile doamne ale cinematografiei franceze si mondiale.
Parca anume spre a da o replica de peste Ocean, redactorii „Cotidianului“ ne-o aduc pe coperta, in numarul imediat urmator, pe Joan Crawford (1904-1977). Fotografia, datand din 1932, arata o voluptoasa femeie in floarea tineretii. Rochia ei lunga, subtire, alba, rasucindu-se pe trupul cambrat, se termina intr-o revarsare de volanase. Pe un fond negru, chipul lui Joan pare a se uita catre un cer instelat. O vedeta al carei nume se asociaza cu MGM, cariera ei stand foarte aproape de destinul unor mari companii din lumea afacerilor. A fost casatorita de patru ori, avand un mariaj cu Douglas Fairbanks Jr. Prin  Phhilips Terry, viata ei inseamna si Pepsi Cola, de care se va ocupa din 1970, mostenind partea ultimului ei sot mai sus mentionat. A intruchipat ca nimeni alta imaginea americanului de mijloc, fiind prima vedeta fabricata in acest sens. Taranca venita din Texas s-a transformat intr-o diva. „Look-ul Crawford“ trebuia sa insemne un glamour echilibrat, dar popular, sa fie sexy, dar nu sa epateze, sa contureze salbaticia, dar sa ramana, totusi, un diamant brut, o floare rara a junglei. Convenea mai mult aerul ei simplu decat cel elevat al Normei Shearer pe care o va inlocui in momentul cand, din pricina unei sarcini, nu-si putea duce rolul pana la capat, asa cum Joan va fi, la randul ei,  data la o parte de Olivia de Havilland in 1965. A jucat alaturi de Bette Davis, fara ca rivalitatea dintre ele sa se stinga. S-a vorbit de o relatie sulfuroasa cu Marilyn Monroe, iar faptul ca de la al doilea dintre cele opt filme turnate cu Clark Gable a devenit amanta acestuia a cam deranjat MGM-ul. A inceput de la 75 de dolari pe saptamana, pentru a strange o avere considerabila. Pentru a deveni Joan Crawford si a i se sterge numele real, Lucille Le Sueur, autorului celui mai inspirat pseudonim i s-au platit 500 dolari. Din pricina sterilitatii ei iremediabile, a adoptat patru copii, pe ultimii doi dezmostenindu-i. Destinul a razbunat-o insa pe fiica acesteia, Christine, care avea sa vanda trei milioane de exemplare dintr-o carte unde mama ei, Joan, nu aparea in cele mai tandre culori. A murit, dupa micul dejun, intr-o dimineata din ziua de 10 mai a anului 1977, in urma unei crize cardiace, pe fondul unui cancer al pancreasului.
Daca te incumeti, iata, sa patrunzi in biografia acestor stele de altadata, reusesti sa realizezi ca viata lor nu a fost, oricat ar parea de ciudat si de paradoxal, chiar atat de  incarcata de fericire. De cele mai multe ori gloria se plateste foarte scump. Parca spre a conferi acestei salbe de mari artisti ai ecranului, imaginea unui happyend, numarul final, dublu (26-27 mai 2012) publica fotografia unui cuplu: Nita Naldi (1897-1961) alaturi de Rudolph Valentino (1895-1926). Cu ei ne intoarcem si mai la inceputurile cinematografului spre a ne reaminti de imaginea vampei si a „amantului latin“. Se produsese si prima isterie colectiva inregistrata la moartea unui actor. Marele dansator de tangou, actorul celebru din „Cei patru cavaleri ai Apocalipsei“ (1921) sau din „Seicul“ (1921), primul si unul dintre cei mai populari seducatori ai cinematografului din toate timpurile, nu a avut o viata de familie prea linistita si nu a trait prea mult. Biografia lui a inspirat, insa, carti si filme.
Lumea, o stim prea bine, este mult prea concentrata pe imaginile actualitatii imediate, ca sa mai considere ca se cuvine sa parcurgem primele pagini din istoria unei arte altminteri inca destul de populara. La Cannes, in acest an, „Le Quotidien“ a gasit, totusi, de cuviinta sa o faca. Si nu cred deloc ca a gresit. Din cand in cand este bine sa ne reamintim ca inaintea noastra au fost altii si mai ales ca gloria lor se dovedeste cu mult mai nepieritoare decat credeam.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper