Exercitiu si urgenta

Un articol de OANA PURICE

Lavinia Braniste, Cinci minute pe zi, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2011, 164 p.

 

Cu toate ca nu este la debutul editorial (a publicat volumul de poezii „Povesti cu mine“, 2006), Lavinia Braniste îsi începe activitatea ca prozatoare printr-o colectie de scurta proza scurta, „Cinci minute pe zi“. Desi nu anunta pregatirea unui roman, volumul de fata are fizionomia unui antrenament, efortul concentrat al unor exercitii fiind însotit de pauze de recuperare a suflului si de simulate combinatii tehnice. Titlul avertizeaza asupra necesitatii unei finalitati imediate, povestirile ce-l subîntind reflectând, cel putin o parte dintre acestea, putina rabdare în construirea unui întreg.
Desigur ca livrarea intentionata spre superficialitate (cum apare în textul de escorta al ultimei coperte) si tentatia minimalismului afisat de titlu (si pe larg discutat de Alina Purcaru în articolul din „Observator cultural“) sunt premise ale lecturii si situarea într-un orizont de receptare strain acestor coordonate sau proiectarea unor termeni comparatori incompatibili devin factori devianti ai interpretarii. Însa nu folosirea unei lentile incorecte este cea care determina impresiile de graba si impacienta a povestitoarei. Cauzele sunt nepotrivirile dintre stilul anuntat (nu numai de titlu, ci si de incipiturile textelor) si dezvoltarile ulterioare. Scriitoarea fie uita conventia detaliului esentializat si se pierde în franjurari narative sau descriptive, fie începe construirea unei povesti puternic legate de traditionalul tipar al momentelor subiectului, fara a duce firul pâna la capat sau fara a reusi sa dea coerenta sincopelor sau rupturilor.
Recuperari en detail
Chiar daca aceasta este imaginea de ansamblu a volumului, la nivel individual exista si piese foarte bine construite, dovedind o prozatoare a carei nerabdare actuala ar putea fi transformata într-o încordare romanesca fructuoasa. De asemenea, sunt prezente numeroase exemple de atent control asupra discursului si o buna coordonare între schema fictionala si ecourile pe care dezvoltarile tematice le pot avea în societatea contemporana. Organizarea discursiva, trucurile textuale de camuflare sau de ostentativa revelare a unor probleme personale si sociale recurente, atitudinea à la légère pe care o adopta în diferite situatii devenite locuri comune ale literaturii si pe care le salveaza astfel de la cliseizare (prin umor si autoironie) sunt aspecte care contrabalanseaza lipsurile viziunii totalizante.
Daca nu toate textele sunt duse la cea mai buna forma potentiala, Lavinia Braniste are intuitia unei dispuneri functionale în volum; extremele constituie puncte forte ale colectiei, în timp ce interiorul este un joc între proze calitativ distincte, astfel încât echilibrul se creeaza. Începe cu o povestire cu deschideri ample („Paianjen pe tavan“), care lanseaza leitmotivele gruparii si posibilitatea unei duble interpretari: cea literala si cea literara. Contextul mamei plecate în Spania (o tema de actualitate putin exploatata, cu ecouri mai largi în productia de film de lung si scurt metraj), obsesia dietelor, flash back-urile din copilarie, detaliile de tip jurnalier sunt elemente care vor reveni pe parcursul colectiei, transformându-se în puncte de coeziune. În ceea ce priveste cele doua perspective de interpretare, primul text este relevant. Citirea ad litteram este la îndemâna: prezinta experienta celor doua femei (fiica si mama) izolate într-o pensiune, care, speriate de zgomotele facute de singurul turist, se ascund sub pat, temându-se de probabila existenta a pânzelor de paianjeni. Însa dincolo de aceasta, se mai poate deduce o receptare simbolica, fara a-i atribui autoarei astfel de intentii, ci mizând pe libertatea de semnificare a povestirii. Desi slujba femeii este chiar îngrijirea pensiunii din statiunea spaniola, ea si fiica ei nu pot suplini „absenta stapânilor“, într-o lume straina în care conditia de subaltern este singura permisa. Ele nu sunt capabile sa înfrunte posibilul pericol, actionând dintr-un impuls de conservare, astfel reducându-si propriile grade de libertate: tavanul pomenit în titlu nu este cel al camerei, ci acela al patului, limita superioara a noului spatiu de existenta.
La fel se întâmpla si în „Zoo“, unde adoptarea conotativului în defavoarea denotatiei imediate poate salva constructia defectuoasa. Empatizarea soferitei, care îl transporta la gradina zoologica din Braila, cu vulturul plesuv din remorca masinii se sustine daca avem în vedere însasi nefericirea femeii nevoite sa se întretina conducând un ARO. Altfel, compasiunea ei este o exagerare si o emotie gratuita, întrucât nascuta în captivitate (cum naratoarea confirma), pasarea nu-si putea dori o alta conditie, neavând termen de comparatie. Mai mult, scena din final („M-am urcat în masina si am scos o oglinda mica pe care o aveam printre niste casete în torpedou. Ma ciupise rau de tot la pensat, aveam numai cojite în sprâncene“, p. 26) pare sa fie un semnal al acestui propriu plâns de mila, odata vulturul dus la destinatie, încetând orice urma de compasiune.
Unele texte nu se pot salva nici macar prin astfel de analogii, fundamentul narativ si, în definitiv, cel literar lipsind cu totul. „Scoala“, unde se prezinta o banala situatie de la un curs universitar în care intransigenta profesorului cu privire la intrarea în amfiteatru dupa ora de începere este subminata de conditia speciala a studentei însarcinate, „Impostorul“ sau „Explozie în Tunguska“ nu îsi gasesc justificarea. La polul opus, sunt prozele cu adevarat bune, în care talentul de povestitor este conjugat cu un productiv control al imaginarului si calitatile unui cunoscator al instrumentelor literare. Unele sunt notabile din punct de vedere discursiv, Lavinia Braniste reusind sa construiasca natural si credibil dialogul dintre personaje (în „Step“ minimalismul fictional este echilibrat de atenta constructie a gesturilor si discursurilor) sau sa îmbine replici distincte într-un colaj foarte expresiv, cum este cazul microtextului „Masa era prea mica“.
Altele combina stilul bine temperat cu organizarea fericita a narativului. Poate cel mai omogen text în acest sens este „Moartea caracatitei Paul“, în care Lavinia Braniste dirijeaza excelent tensiunea textuala, construind din aproape în aproape punctul de climax al experientei traducatoarei la Arad, dar neuitând sa-si recompenseze cititorul cu un final care închide circular povestea. De acelasi calibru sunt si „Eram acasa“ si „Foto-aventura“, prima despre încercarea esuata într-o betie de a-si gasi un posibil sot si a doua tot despre o ratare, la fel de jenanta, la un atelier de fotografie din Delta Dunarii. Ambele sunt naratiuni închise, autoarea compensând minimalizarea povestii printr-o completa desfasurare a acesteia. Altfel stau lucrurile în „Savârsin“ sau „De la înaltime“, texte cu final deschis, care functioneaza în regim anecdotic, întrucât poanta de la sfârsit – accidentul cu tractorul si transformarea într-un fiasco a saltului cu coarda elastica – reprezinta nucleul epic ce organizeaza parcursul anterior (ceea ce se anunta un jurnal al taberei de creatie din localitatea aradeana a devenit un pretext al „confesiunii“ penibilului).
Strategii individualizatoare
Un procedeu recurent al textelor Laviniei Braniste este contrapunctarea potentialului idilism de autoironie sau comentariu demistificator. Desi nu atinge naturalismul si rostirea frusta a autofictionarilor douamiisti, autoarea are tendinte de exhibare a eului, chestiunea erotica fiind una dintre situatiile cele mai comune. Cu toate acestea ea nu merge nici pe filiera fantasta si vizibil feminina a Simonei Popescu, a Ruxandrei Cesereanu sau a mai tinerei Cecilia Stefanescu, ci alege echilibrul, apropiindu-se de discursul cu puternice tentative de neutralizare al Anei Maria Sandu. Nefericirea marturisita din „Step“ – „Pret de câteva secunde mi-am imaginat cum as umbla prin spitale întrebând în stânga si-n dreapta“ (p. 99) – este dublata la câteva pagini distanta de un gând de luciditate si umor: „Îmi luasem un strudel pe drum, m-a plesnit atunci gândul ca e posibil sa-mi fi ramas zahar pudra la gura si sa-i fi facut scena asta dramatica cu zahar pudra la gura“ (p. 103). Acelasi procedeu apare si în „Iarna“, unde emotia primei vizite a prietenului la parintii fetei sunt puse în oglinda cu incidentul inconfortabil al înghetarii bazinului de toaleta si împiedicarea baiatului de a-l folosi într-o situatie de urgenta fiziologica.
Cele douazeci si sase de texte sunt inegale nu numai ca valoare, dar si ca modalitate de constructie. Tabletele, cele mai multe continând omonimia autofictionala a naratoarei-personaj cu numele înscris pe coperta, sunt însotite, relativ regulat, de fragmente asemanatoare unor poeme în proza, în care epicul este abandonat sau sublimat în favoarea unor expresivitati lirice, nu întotdeauna reusite.
Desi nu este marcant la nivel global, volumul Laviniei Braniste ramâne viabil prin realizarile stilistice si narative ale textelor considerate la nivel individual, dezvaluind astfel o prozatoare care poate trece de la exercitiul si urgenta prozei de cinci minute pe zi la constructii mai ample si mai sustinute.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper