Don Quijote de Constanta

Un articol de VIVIA SANDULESCU

Asa cum am remarcat si în alti ani, uneori un anumit titlu pluteste în aer, fara un motiv aparent, fiind montat la mai multe teatre aproape simultan. Fara îndoiala, stagiunea care abia s-a încheiat a fost marcata de baletul „Don Quijote“ pe care l-au putut vedea spectatorii din nu mai putin de cinci orase: Timisoara (Francisc Valkay), Cluj (Valentin Bartes), Bucuresti (Jaroslav Slavický, Cehia), Sibiu si Constanta (Mihai Babuska). Ultimele doua versiuni au fost, de fapt, reluari ale celei de la Opera Nationala din Bucuresti din anul 2000, la care Mihai Babuska semna regia si adaptarea coregrafiei dupa Marius Petipa.
În doua acte si cu o desfasurare extrem de dinamica, mizând pe comic si liric deopotriva, cât si pe comunicarea constanta dintre solisti si ansamblu, varianta lui Mihai Babuska de la Teatrul National de Opera si Balet „Oleg Danovski“ si-a dovedit din nou valoarea, fiind primita cu un entuziasm pe masura caldurii toride de-afara. Noutatile fata de montarea de la Teatrul de Balet din Sibiu au însumat detalii de mizanscena adaptate conditiilor locale, o serenada cântata live în primul tablou, prezenta unei suite de Amorasi în actul II, dar mai ales o scenografie vesela si romantica, o adevarata explozie de stralucire si culoare a costumelor marca Adriana Urmuzescu.
În treacat fie spus, daca Opera bucuresteana a preferat un „Don Quijote“ second hand, productia fiind achizitionata de la Karlsruhe, constantenii au investit cam de cinci ori mai putini bani, dar rezultatul a fost spectaculos. Cum rolurile le erau „calde“, au fost invitati aceiasi Risa Mochizuki (Quitri) si Takahiro Tsubo (Basilio), prim-solistii japonezi ai Teatrului de Balet Sibiu, care au crescut simtitor de la premiera anterioara. Trebuind sa contrabalanseze înaltimea colegilor români (simpatic momentul de autoironie când interpretul lui Espado îl priveste de sus, la propriu, pe Basilio), cei doi au oferit un plus de virtuozitate tehnica (fouetté-uri cu dichis si un echilibru admirabil – ea –, o baterie clara si o turatie usoara – el) si de interpretare actoriceasca, în redarea unui cuplu de tineri tarani spanioli, a caror dragoste depaseste micile motive de gelozie si opozitia paterna.
Bogdan Plopeanu în Espado (la fel ca la Teatrul de Balet din Sibiu, al carui solist este) si-a pus la bataie întreaga disponibilitate fizica si temperamentala, creând un toreador irezistibil. Eliza Maxim, unul dintre produsele cele mai bune ale scolii de balet constantene, a fost o Mercedes cu o saritura si privire de felina si o Zâna a padurii cu brate moi si echilibre sustinute. Cele doua Florarese, iuti si fâsnete – Amalia Mândrutiu si Aliss Tarcea – au gasit un numitor comun ca finete, precizie si prezenta scenica, desi au personalitati artistice distincte.
Reactivat din când în când în roluri de compozitie, regizorul tehnic Ovidiu Lintzmaier (baletul e o limba care nu se uita niciodata!) a croit un Don Quijote impunator si rupt de lume, al carui ciuf din frunte îi dadea un aer usor ciudat. În rolul lui Sancho Panza, Cezar Buculei a realizat unul dintre cele mai bine conturate caractere: un taran simpatic si fustangiu, simplut, dar descurcaret.
Andrei Dolcos în Gamacho – junele filfizon care crede ca-si poate cumpara o sotie frumoasa –, si-a construit un personaj înrudit cu Alain din „La Fille mal gardée“ si cu Greierele din fabula lui La Fontaine. Atentia pentru detaliu si coerenta comportmentului scenic fac din tânarul dansator un interpret ideal (si) pentru roluri de compozitie. Un amanunt demn de retinut: Amorasul a fost interpretat de o eleva de doisprezece ani, detinatoare deja a câtorva premii la concursuri internationale. Publicul si profesionistii au fost cuceriti de sageata Dianei Ionescu, un firicel de om care a demonstrat o maturitate tehnica, interpretativa si un comportament scenic remarcabile – si nu doar pentru vârsta ei.
De altfel, dansatorii Operei constantene au fost motivati din plin de colaborarea cu Mihai Babuska, lucrul sub îndrumarea lui constituind de fiecare data garantia unui spectacol de succes, cât si un workshop consistent. Am vazut un ansamblu viu si receptiv, hranit cu ardei iute si drag de meserie de catre asistentii-coregrafi Corina Dumitrescu si Monica Chereches, aparent omogen ca generatie si unde se gasesc, la o adica, mai multi baieti decât la case mai mari…
Nu în ultimul rând, publicul a fost pe masura reprezentatiei, fiind crescut în anii când compania regretatului maestru Oleg Danovski era una dintre cele mai reputate din Europa – plus generatia noua, de copii si elevi ai acelora, deveniti între timp parinti si profesori.
Ce ne-am putea dori mai mult? Sa se poata programa asemenea spectacole mai des la sediu si sa fie prezentate în turnee în tara si în afara ei – lucrurile de calitate merita sa fie mediatizate si cunoscute! În rest, dificultatile cu care se confrunta dansatorii si conducerea Teatrului fac parte din lupta cu morile de vânt, iar Visul lor devine realitate doar în sala de balet si pe scena.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper