Despre scris si alti demoni

Un articol de RODICA GRIGORE

Nicole Krauss, Marea casa, traducere de Carmen Toader, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

 

Nicole Krauss a început sa scrie de timpuriu, asemenea multora dintre protagonistele propriilor sale romane si s-a impus rapid în literatura contemporana a Statelor Unite ale Americii, cu atât mai mult cu cât însusi Joseph Brodsky i-a apreciat lirica, iar J. M. Coetzee a avut cuvinte de lauda pentru cel de-al doilea roman al sau, „Istoria iubirii“, aparut în anul 2005 si devenit în scurta vreme best-seller în mai toate tarile unde a fost tradus. Problema pe care a trebuit sa o rezolve tânara autoare a fost, la fel ca si în cazul altor scriitori care au avut parte de consacrarea imediata (Zadie Smith fiind, poate, exemplul cel mai la îndemâna si cel mai cunoscut), identificarea unei formule artistice care sa-i individualizeze scrierile care au urmat succesului international repurtat de „The History of Love“. Pentru ca daca în acele pagini Nicole Krauss miza mult pe efectul cumulat reprezentat de structurarea cartii în functie de evolutia a doua personaje extrem de diferite (atât ca vârsta, cât si ca preocupari, Leopold Gursky, pe de o parte, si adolescenta Alma Singer, pe de alta), în romanul aparut în anul 2010, „Marea casa“, vocile narative se multiplica, la fel si punctele de vedere, iar cititorul este martorul maturizarii mijloacelor de expresie utilizate de autoare, în sensul ca, aici, semnificatiile sunt mai profunde, iar sensurile majore ale textului mult mai bine fundamentate. Caci, desi „Great House“, la fel ca si „The History of Love“, este un roman construit în jurul unui obiect cu multiple valente (în cartea din 2005 era vorba despre un manuscris, iar aici, despre un birou care se presupune a fi apartinut, la un moment dat, lui Federico García Lorca însusi), complexitatea e accentuata, iar melancolia devine nota dominanta a textului.
„Marea casa“ este, apoi, si un text mult mai ambitios decât precedentul, câta vreme Nicole Krauss orchestreaza subiectul în conformitate cu mai multe spatii de desfasurare a actiunii si urmându-si cu minutiozitate si rabdare personajele în Statele Unite, în Anglia, sau în Israel. În plus, istoriile – si deopotriva istorisirile – lor, nu o data complicate, se întretaie, se nuanteaza sau se completeaza reciproc, configurând o veritabila tesatura narativa care îmbina la tot pasul trecutul cu prezentul, dislocând cronologia, pentru a evidentia, pe rând, fiecare dintre cele cinci voci narative ale textului. Amanuntul esential este ca fiecare personaj din „Marea casa“ are (poarta mereu cu sine!) nu doar o poveste – pe care o relateaza –, ci si un regret profund, o tristete adânca, o mare nostalgie. Cu totii sunt marcati de trecut si de amintiri ce nu pot fi uitate, însa, adesea, nu pot fi nici împartasite cu ceilalti. Prin urmare, existenta prezenta devine de-a dreptul imposibila, iar comunicarea reala, pâna si cu fiintele cele mai apropiate, e serios pusa sub semnul întrebarii. Doar lucrurile – fara îndoiala, unele dintre ele –, mai exact obiectele destinate si predestinate scrisului reusesc, într-un asemenea context, sa salveze fiinta umana de risipirea completa în trecut sau de pierderea în prea agresivul prezent. Dar si, cel putin uneori, sa domine existenta umana în mod hipnotic si aparent inexplicabil. Cel putin, asa se întâmpla în cazul biroului mare si greoi, ocupând, parca, întregul spatiu al încaperilor unde ajunge sa fie asezat si care îi va obseda de-a dreptul pe posesorii sai. Obiectul e, fara îndoiala, neîntâmplator ales, pereche simbolica a manuscrisului pierdut si regasit din „Istoria iubirii“ si semn clar al dimensiunii livresti pe care „Marea casa“ o are de la început si pâna la sfârsit.
În plus, numeroase personaje sunt legate, direct sau indirect, prin vocatie sau prin aspiratie, de lumea literaturii si de aceea a scrisului. Astfel, Nadia, cea dintâi voce narativa din roman, este scriitoare. Ea rememoreaza, dupa mai bine de doua decenii, strania poveste a unui birou care s-a aflat, pentru un timp, în posesia ei si pe care l-a folosit, din momentul în care l-a primit de la poetul chilian Daniel Varsky, pentru a-si scrie romanele. Soarta lui Daniel e tragica, asemenea cu aceea a multor conationali ai sai: dupa ce se întoarce în tara natala, el va fi arestat de autoritati, torturat, devenind unul dintre numerosii disparuti în circumstante niciodata elucidate în timpul regimului autoritar al lui Augusto Pinochet. Chiar disparut, Daniel continua sa bântuie amintirile si gândurile Nadiei – iar atunci când nu o face direct, acest lucru se întâmpla prin intermediul altor personaje, la fel de neobisnuite. Caci în 1999, o tânara care se prezinta drept fiica lui Daniel Varsky, vine la Nadia pentru a recupera biroul tatalui sau, iar pierderea pe care scriitoarea o simte atunci nu poate fi comparata cu nici o alta, fie a unui lucru ori a unei fiinte. Însa nu doar existenta Nadiei se afla, în momentele cheie, sub semnul imaginii sau prezentei lui Daniel, ci si aceea a lui Lotte Berg, sotia lui Arthur Bender, universitar britanic, specialist în poezia romantica. Povestea acesteia e relatata din punctul de vedere al sotului, care, dupa moartea ei, încearca sa recompuna, din fragmente, adevarul vietii lui Lotte, dar si sa afle cine fusese ea în realitate. Si poate ca cea mai mare – si aparent de nedezlegat – dintre enigmele care compun trecutul acestei femei, este cea legata de biroul de care ea refuza sa se desparta pâna si în cele mai dificile momente, dar pe care, cu toate acestea, i-l daruieste lui Daniel Varsky, tânarul chilian fascinat de scrierile ei.
Nicole Krauss se simte în largul sau tocmai atunci când creioneaza – sau explica – complicatele legaturi dintre întâmplari teribile sau dureroase care au marcat trecutul personajelor sale si prezentul în care acestea încearca sa traiasca, fara, însa, a reusi sa se desprinda complet de evenimentele pe care, pur si simplu, nu le pot uita. În linia lui Faulkner, de aici si tehnica punctului de vedere ori naratorii multipli din „Marea casa“, dar si  în cea a prozei contemporane, daca e sa amintim aici doar influenta, vizibila atât la nivel tematic, cât si la acela al realizarii artistice, a lui Anne Michaels (din „Imagini fugare“), romanul lui Nicole Krauss se dovedeste a fi un soi de complicat joc de puzzle, ale carui piese cititorul e chemat sa le puna cu grija cap la cap si sa recompuna, astfel, nu doar adevarul – si, implicit, cronologia existentei protagonistilor – ci, dupa o a doua lectura, absolut necesara în cazul unei astfel de carti, si semnificatiile profunde ale romanului. Caci, de pilda, familia lui George Weisz, specialist în recunoasterea si recuperarea obiectelor de arta sau de mobilier ale celor trimisi în lagarele naziste, se afla sub semnul trecutului, de sub puterea caruia chiar si copiilor sai, Leah si Yoav, le este imposibil sa se desprinda. De aici si convingerea lui Weisz ca, spre deosebire de cei torturati în timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, obiectele pot învinge timpul si, uneori, însasi istoria. În felul lor, desigur – un exemplu fiind biroul închis la culoare, cu nouasprezece sertare, dintre care unul încuiat pentru totdeauna. În paranteza fie spus, fiecare dintre protagonistii cartii are aceasta caracteristica a închiderii, ramânând, uneori pentru totdeauna, o enigma, asemenea unui sertar încuiat chiar si pentru cei mai apropiati – exemplul lui Lotte este pe deplin edificator, iar cel al fiului lui Aaron, devenit avocat de succes în Marea Britanie si revenit, dupa ani de zile acasa, în Israel, completându-l în mod binevenit. Ca Nicole Krauss a citit cu mare atentie si poezia lui Rainer Maria Rilke este evident în acest punct, ea încercând – si de cele mai multe ori reusind! – sa exprime nu doar melancolia umana, ci si pe aceea, cel putin la fel de profunda, ascunsa în lucruri, precum si semnul thanatic pe care îl poarta unele obiecte, câteodata chiar si acelea aparent neînsemnate. Iar intensitatea emotionala si nivelul de-a dreptul senzorial pe care îl dobândeste, în cele mai bune pagini, textul de fata sunt calitati pe care autoarea le demonstreaza fara urma de îndoiala. Accentele tragice ce completeaza melancolia dominanta tocmai de aici provin si se sustin prin profunda întelegere pe care Nicole Krauss o are pentru acel ascuns, dar mereu prezent suflet al lucrurilor.
„Marea casa“ se dovedeste, astfel, a fi o veritabila meditatie nu doar asupra conditiei umane si a consecintelor pe care istoria (Marea Istorie…) le-a avut asupra existentei omenesti în ultimul secol, ci si o evaluare a consecintelor pierderilor de orice fel pe care oamenii le sufera, reusind – sau reusind mai putin – sa se împace cu ele. De aici, desigur, si importanta si necesitatea rememorarii trecutului, cel care da, adesea, un sens specific prezentului. De altfel, chiar titlul acestei carti este inspirat de o idee talmudica legata de imaginea si semnificatiile Ierusalimului dupa ce Marele Templu a fost distrus de catre romani, unul dintre personaje citând chiar din „Cartea Regilor“: „El a ars casa Domnului, casa împaratului si toate casele din Ierusalim. A dat foc tuturor marilor case.“ În acest context, singura posibila solutie de salvare este recursul la memoria colectivitatii, câta vreme adevarul poate fi recompus doar din fragmentele prezente în amintirile fiecarui supravietuitor în parte: „Preschimba Ierusalimul într-o idee, preschimba Templul într-o carte, o carte la fel de vasta, de sacra si de complexa ca si orasul în sine.“ Desigur, în felul sau, si pastrând cu grija proportiile, Nicole Krauss însasi a încercat sa preschimbe totul într-o carte, convinsa fiind si de adevarul spuselor lui Mallarmé: „Le monde est fait pour aboutir à un beau livre.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper