Chipul uitat al normalităţii sau despre războiul, mereu pierdut, al preşedinţilor

Clausewitz spunea ca „razboiul este continuarea politicii cu alte mijloace“. Asa o fi, poate, dar nu este normal ca politica sa fie bântuita tot timpul doar de razboaie si de spiritul lor de distrugere. La noi, regula este razboiul si nicio perioada de pace nu-si face loc. Pacea („între doua dobitoace“, cum ne spunea învatatoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bataie) ar trebui sa fie perioada dintre alegeri, când politica ar trebui sa performeze prin constructie si munca în folosul umanitatii, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau national comun. În campanii electorale confruntarea si razboiul sunt lucruri normale. Identitatile politice primesc sens, este adevarat, mai ales în cadrul interactiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptatori de profesie, uneori chiar si clovni care umbla în costume de parada pentru a arata loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Razboiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sarace în idei, competente si intelectuali. Acolo, politica este o competitie între clanuri, familii, gasti sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o tara le are sau le aduna zilnic prin taxe si impozite. Acolo, în parlamente, grupurile politice nu pot face decât târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepti legea asta pentru interesele mele, eu accept o mîrsavie comparabila. Consensul este deci nu o negociere rationala care nu depaseste interesul colectiv, ci un troc sinistru între gasti. Cei mai mari combinatori, facatorii de blaturi, pozeaza, de regula, în mari razboinici. Ies ritualic sa-i atace pe dusmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales înfiereaza cu patos pe cei care nu se sacrifica destul în a înjura si înfiera dusmanul. Uneori, în mai multe partide, poti auzi expresia de opozitie: nu ti-a facut puterea dosare penale, înseamna ca esti tradator. Niciun hot sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaste ca are un dosar penal pentru ca a furat, mereu va spune ca este politic.

Cert este ca un ethos al confruntarii este dominanta vietii politice. Dupa campania electorala, armele nu se lasa la rastel, toata lumea este tinuta treaza pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta si ura pentru adversari pare ca este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici si nepotismele sau promovarea membrilor familiei în functii sau în viata de partid, este greu sa ai încredere în cineva, deoarece aceasta continua lupta se prelungeste si în propriul tau partid.

Acest razboi continuu, nesfârsit, ca un fel de razboi al sfârsitului lumii din imaginatia fecunda a marelui dezamagit de politica Marios Vargas Llossa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adica o lupta între valorile supreme, genuine, si expresia lor sociala, degradata, ci este un razboi al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese marunte, pentru resurse, sau chiar un razboi în zadar.

Nimeni nu poate scapa de acest razboi, dar în primul rând nu pot scapa presedintii. Este un razboi pe care toti îl pierd pâna la urma, dar îl duc cu însufletire pentru ca sunt animati de batalii si victorii marunte.

Ion Iliescu a pierdut razboiul cu democratia chiar la început când Piata Universitatii a fost o capcana în care l-au bagat, probabil, apropiatii lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiati, erau generalii cei puternici si credinciosi. Nu stiu cât a fost el de convins ca minerii si venirea lor va fi un lucru bun, nu stiu cum i-a fost prezentat pericolul pentru tara reprezentat de partidele istorice, rege sau studenti, dar ceea ce stim este ca razboiul acela cu Piata Universitatii i-a fost fatal. Cred ca am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonsalant, poate mai democrat si mai putin închis într-o echipa de fosti de care nu s-a despartit nici acum. Stigmatul capatat în acea lupta l-a transformat pe vechiul dizident într-un conducator care va încerca mereu sa limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului ca a avut dreptate, ca a fost o lupta cu dusmani care si azi sunt reali, ca nu el a fost de vina etc. În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecventa irecociliabilitatii, am vazut la batrânul lider al stângii judecati echilibrate, moderatie, luciditate, chiar si o toleranta fata de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbarii atitudinii fata de regalitate este o dovada destul de graitoare. Dar, din nefericire, cel care putea sa faca o adevarata deschidere a României din partea stângii a fost fixat în transee de acea înfrângere într-un razboi inutil si prefabricat la acea vreme.

Emil Constantinescu s-a batut cu Sistemul si Securitatea. Un razboi închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominanta si în grupul lui politic. Razboiul l-a pierdut pentru ca nu si-a dat seama ca el însusi era sistemul. Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definitia pe care seful PDSR o inventase, pe masura sa, cu complexele de neinterventie mostenite în razboiul început la Revolutie si continuat cu Piata Universitatii, deci nu avea cu ce sa se descurce, el nu avea cum sa joace, dupa alta partitura, rolul lui Ion Iliescu. Desi era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a iesit repede înfrânt, nu de Securitate, ci de incapacitatea lui de a iesi din rol, de imposibilitatea lui de a transa razboiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc sa foloseasca securitatea si toate resursele sistemului politic pentru un proiect maret si împlinirea unei viziuni, a preferat sa astepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mâna dreapta.  Traian Basescu s-a prins cã trebuie sa schimbe scaunul ca sa nu pateasca la fel ca predecesorul sau, învins de umbra Securitatii. A simtit nevoia sa devina jucator, nu putea sa stea sa-si astepte adversarii si a trecut la atac. A intrat cu sabia în mâna, dar dupa ceva vreme a constatat ca sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai ramasese si obiceiurile politice. A miscat institutiile, dar acestea, în loc sa se puna în miscare, au început sa crape pe la încheieturi. A încercat sa scape de fostii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii pusi în loc s-au îmburghezit repede si au început sa semene cu seniorii. Cameleonic, toti cei noi pe care i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile si a încercat sa duca luptele pâna dincolo de limitele suportabilitatii tovarasilor lui. Armata a început sa-i oboseasca, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-si o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are putin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu franchetea care îl caracterizeaza, sa spuna: „am înfrânt!“. Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani. Ambitios, fost procuror, încerca sa reconstruiasca o organizatie de tineret care era doar o anexa palida a partidului, cu tineri care iesisera de mult din tinerete. A facut în doi ani o organizatie adevarata. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanti, si în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie sa-l dam tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribuna si s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar si cu mine. A fost o delimitare pe care am înteles-o doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l, am decoperit ca nu este un razboinic incurabil, chiar daca are curaj si temperamentul necesar ca sa sara mereu la bataie. I-am cunoscut pasiunile, am vazut ca poate fi un camarad bun si un om normal. Nu este obsedat de conflict si nici nu este dependent de adrenalina puterii. Stie ce sa faca cu timpul liber, se bucura de viata cea normala, îsi plimba copiii cu drag, vrea altceva de la viata decât putere pe pâine. Joaca tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong ma enerveaza ca nu-l pot bate nici macar de Revelion. Îi place istoria si citeste în ritm de intelectual, nu de politician.
Poate ca si cei pomeniti înainte au fost oameni ai vietii normale, viata pentru bucurie de a trai, poate ca doar viata politica i-a tranformat. Iliescu a venit pe un val caruia nu avea cum sa i se împotriveasca. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care cauta sa razbune, utopic, o jumatate de secol de comunism adus de rusi. Traian Basescu a luat pistolul într-o mâna si niste tepe de carton în alta pentru a razbuna ceea ce rasculatii pierdusera în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generatii diferite, toti cei trei presedinti continuau un razboi de dinainte de Revolutie, erau împinsi de trecutul lor sau de trecutul generatiei lor. Nu întotdeauna era razboiul lor, dar era un context mostenit si un câmp de batalie mereu alimentat cu conflicte si mize, uneori absurde.
Dar Victor Ponta este din alta generatie. Nu este obsedat de lupta, a ajuns presedinte de partid fara sa taie capete si fara sa omoare parintii si bunicii din partid. Nici Nastase si nici Iliescu nu au fost împinsi la o parte, chiar daca, uneori, l-au sabotat cu discretie sau l-au tratat cu aroganta. Dar, cu sau fara voia lui, intra într-un razboi care nu se mai termina si caruia chiar combatantii i-au uitat sensul. I se arata probabil dusmani în fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat si el politele lui. Este la început si are nevoie sa arate ca este mascul alpha, sa obtina ascultare sau atentie. Dar dupa terminarea acestor mici retusuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui sa se înroleze în razboiul de uzura al politicii, razboi sintetizat cel mai bine de sintagma manelistica „sa moara dusmanii“. Pentru ca el poate ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povara si nici o amintire duioasa.
Este cel dintâi premier si, poate, viitor presedinte de tara care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul ca a venit o noua generatie care are datoria de a schimba lumea noastra. Oamenii nu asteapta de la el victoriile mici asupra dusmanilor partidului, chiar daca unele poate ar fi importante pentru justitie sociala sau pentru dreptate. În acest razboi politic care nu se mai termina, cei mai multi dintre noi nu mai stim sa definim pacea si, cu siguranta, multi dintre apropiati îl îndeamna zilnic la lupta, iar adversarii îl provoaca acum sa fie barbat, sa-si arate intelectualii de care dispune si sa-i puna în cântar cu intelectualii lui Basescu. În plus, parca este împins sa dea el însusi toate bataliile. Toate acestea sunt cântece de sirena, lumea asteapta de la el altceva, constructia normalitatii. Asteapta sa vada pe cineva care pune pacea si constructia pe primul loc. Cineva care se intereseaza sincer de greutatile profesorului si îl întelege pe medicul care pleaca disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamna obligatoriu bani în plus si nici subventii pentru nemunca, normalitatea este sentimentul oamenilor ca celor care-i conduc le pasa de viata si de suferintele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. A întelege ca nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existenta, dar ca solutiile nu le poate imagina el, de fiecare data. Normalitate înseamna sa pui dorintele sau poftele tale si ale partidului pe locul doi si sa alungi conventiile si are domneste în viata politica de peste doua decenii. Sa recunosti clar si sa simti ca România este mai importanta decât orice forma de organizare partinica, coalitie sau alianta.
Razboiul pe care nu are voie sa-l piarda Victor Ponta, ca om de stat venit din alta generatie, este sa aduca înapoi chipul uitat al normalitatii.

2 comentarii pentru “Chipul uitat al normalităţii sau despre războiul, mereu pierdut, al preşedinţilor”

  1. august 25, 2012 la 12:56 pm

    Foarte clar si analitic articolul.Daca un sfert din analisti ar scrie ca D.Dancu am avea o presa competitiva

  2. noiembrie 26, 2012 la 3:10 pm

    „Chipul uitat al normalitatii”… he he, parca aduce tare serios cu linistea adusa de „cucuveaua ” de la Cotroceni dups 1989! Cucuveaua, pasare de noapte si simbol magic al vrajitorului rau, atras de lume si putere ca placere de a fiinta si nu de idei si teluri inalte…
    Alaturi de analiza, sa recunoastem, simplista dar foarte scurta si placuta, a celor trei primi Presedinti ai Romaniei de dupa 1989. Dar ce cauta atunci Ponta V, care este Premier, alaturi de acestia?
    Mda, totul este o amintire din copilaria autorului articolului si cea a liderului Tineretului socialist fara amintiri duioase legate de trecutul comunist… Oare?
    Era si el copil nascut in epoca de aur, de fapt poleita cu aur, ca si icoanele facatoare de minuni, sau nu?
    Pacat. Ponta nu va fi niciodata omul politic pe care autorul spera sa il avem!
    Lupta lui cu Basescu este deja pierduta. Basescu a invins, iar lui Ponta nu ii mai ramane decat o intoarcere ipotetica la valori comune si la bunastare, profetita de autorul acestui articol, sau la alte compromisuri care, nu-i asa??, sunt doar niste troc-uri obscene, neconditionate de nimic valoros…
    Ptiu, ce pesimism!!!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper